Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire – iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)

Dacă descoperirea lui Dumnezeu este ceva depășit, atunci ce noutate mai poate exista, care să dea mângâiere omului, care poate să-l mântuiască? Și care este acest progres omenesc contemporan care poate să susțină că a trecut și e depășit adevăratul și veșnicul Cuvânt al lui Dumnezeu și care i-a oferit omului o șansă mai înaltă și mai esențială decât ne oferă adevărata și veșnica odihnă și dragostea lui Dumnezeu? Și în final ce progres omenesc și ce înțelepciune ar putea aborda, fie și numai puțin taina morții și să-i dea cel mai mic ajutor omului muritor, în afară numai de Dumnezeu, Care a primit trup omenesc de dragul nostru și S-a răstignit și a înviat și a devenit începător al propriei noastre învieri duhovnicești și trupești? Dar aceste gânduri nu le întâlnim numai în epoca noastră actuală. Diavolul, dușmanul mântuirii noastre, dintotdeauna a luptat și luptă pe oameni cu asemenea gânduri de îndoială. Astfel vedem în parabola fiului risipitor că fiul cel mai tânăr este păcălit de cel viclean să creadă că trebuie să se îndepărteze de dragostea „depășită” a Tatălui, luând cu el și avuția lui, ca să poată în acest fel să trăiască și să se bucure de viața lui cum vrea și cum își închipuie el. Aici ca avuție trebuie să înțelegem toate harismele duhovnicești cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Pe acestea a socotit fiul risipitor că, dacă le va folosi cum voiește el și nu în scopul cu care i le-a dat Creatorul, s-ar simți foarte fericit.

Așadar, departe de Dumnezeu, primește bucuria plăcerilor, a distracției, a bogăției și slavei vieții care este atașată de această lume trecută, cu toată închipuirea ei și cu impresionanta ei aparență. Dar toate acestea, împreună cu diversitatea de nuanțe pe care le au, nu au fost niciodată de ajuns să-l satisfacă pe om. Îl lasă flămând întotdeauna și cu o înfricoșătoare senzație de gol, de vid. Cu tragica recunoaștere că oricât ar mânca din aceste roșcove nu se satură deloc. Aceste roșcove nu oferă nicio vitamină organismului său, afară numai că îl chinuiesc și îl obosesc, dându-i o hrană fără substanță, fără să cuprindă nimic din ceea îi dă putere pentru viață. Astfel, rămâne singur și neajutat, cu unica lui tovarășă – gustul morții pe care îl simte în fiecare zi mărindu-se înlăuntrul lui. În această stare deznădăjduită la care l-a condus disprețuirea voii lui Dumnezeu, fiul risipitor și-a amintit de Tatăl și de adevărata șansă pe care El o dă robilor Lui. Și-a amintit cum robii lui Dumnezeu, adică aceia care ascultă de sfânta și unica și mântuitoarea Lui voie care constituie adevăratul și corectul drum spre reușită și bucurie primesc cu atâta îmbelșugare și trăiesc atât de intens bunătățile cele cerești pe care li le dăruiește Plăsmuitorul lor, încât se consideră mici și neputincioși să păstreze și să se bucure de harul îmbelșugat și bogat oferit de Dumnezeu. Veșmântul cel dintâi, inelul, încălțările, vițelul cel îngrășat, masa voioasă cu atmosfera de sărbătoare a muzicii și a dănțuirilor este un chip al harismelor nesfârșite pe care le dăruiește Dumnezeu robilor Săi și a bucuriei inexprimabile și a veseliei cu care îi umple.

Astfel Fiul risipitor, prin pocăința lui și întoarcerea lui a trecut de la moartea pe care o creează folosirea păcătoasă a darurilor lui Dumnezeu la o viață nouă pe care o dă întoarcerea la dragostea lui Dumnezeu. Domnul ne-a arătat prin această parabolă ce este vremelnic, depășit și de nimic și care este adevăratul progres și adevărata evoluție, ce anume este contemporan și progresist și ce este depășit și întârziat. Fericit este cel ce înțelege și se întoarce de la minciună la adevăr, dar încă și mai fericit este cel care înțelege fără să aibă nevoie să mai treacă și prin aventura tragică a apostaziei de la Tatăl ceresc.

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a îngheţat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie.

În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă. În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor.

Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât.