Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire – iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35)

Dacă descoperirea lui Dumnezeu este ceva depășit, atunci ce noutate mai poate exista, care să dea mângâiere omului, care poate să-l mântuiască? Și care este acest progres omenesc contemporan care poate să susțină că a trecut și e depășit adevăratul și veșnicul Cuvânt al lui Dumnezeu și care i-a oferit omului o șansă mai înaltă și mai esențială decât ne oferă adevărata și veșnica odihnă și dragostea lui Dumnezeu? Și în final ce progres omenesc și ce înțelepciune ar putea aborda, fie și numai puțin taina morții și să-i dea cel mai mic ajutor omului muritor, în afară numai de Dumnezeu, Care a primit trup omenesc de dragul nostru și S-a răstignit și a înviat și a devenit începător al propriei noastre învieri duhovnicești și trupești? Dar aceste gânduri nu le întâlnim numai în epoca noastră actuală. Diavolul, dușmanul mântuirii noastre, dintotdeauna a luptat și luptă pe oameni cu asemenea gânduri de îndoială. Astfel vedem în parabola fiului risipitor că fiul cel mai tânăr este păcălit de cel viclean să creadă că trebuie să se îndepărteze de dragostea „depășită” a Tatălui, luând cu el și avuția lui, ca să poată în acest fel să trăiască și să se bucure de viața lui cum vrea și cum își închipuie el. Aici ca avuție trebuie să înțelegem toate harismele duhovnicești cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Pe acestea a socotit fiul risipitor că, dacă le va folosi cum voiește el și nu în scopul cu care i le-a dat Creatorul, s-ar simți foarte fericit.

Așadar, departe de Dumnezeu, primește bucuria plăcerilor, a distracției, a bogăției și slavei vieții care este atașată de această lume trecută, cu toată închipuirea ei și cu impresionanta ei aparență. Dar toate acestea, împreună cu diversitatea de nuanțe pe care le au, nu au fost niciodată de ajuns să-l satisfacă pe om. Îl lasă flămând întotdeauna și cu o înfricoșătoare senzație de gol, de vid. Cu tragica recunoaștere că oricât ar mânca din aceste roșcove nu se satură deloc. Aceste roșcove nu oferă nicio vitamină organismului său, afară numai că îl chinuiesc și îl obosesc, dându-i o hrană fără substanță, fără să cuprindă nimic din ceea îi dă putere pentru viață. Astfel, rămâne singur și neajutat, cu unica lui tovarășă – gustul morții pe care îl simte în fiecare zi mărindu-se înlăuntrul lui. În această stare deznădăjduită la care l-a condus disprețuirea voii lui Dumnezeu, fiul risipitor și-a amintit de Tatăl și de adevărata șansă pe care El o dă robilor Lui. Și-a amintit cum robii lui Dumnezeu, adică aceia care ascultă de sfânta și unica și mântuitoarea Lui voie care constituie adevăratul și corectul drum spre reușită și bucurie primesc cu atâta îmbelșugare și trăiesc atât de intens bunătățile cele cerești pe care li le dăruiește Plăsmuitorul lor, încât se consideră mici și neputincioși să păstreze și să se bucure de harul îmbelșugat și bogat oferit de Dumnezeu. Veșmântul cel dintâi, inelul, încălțările, vițelul cel îngrășat, masa voioasă cu atmosfera de sărbătoare a muzicii și a dănțuirilor este un chip al harismelor nesfârșite pe care le dăruiește Dumnezeu robilor Săi și a bucuriei inexprimabile și a veseliei cu care îi umple.

Astfel Fiul risipitor, prin pocăința lui și întoarcerea lui a trecut de la moartea pe care o creează folosirea păcătoasă a darurilor lui Dumnezeu la o viață nouă pe care o dă întoarcerea la dragostea lui Dumnezeu. Domnul ne-a arătat prin această parabolă ce este vremelnic, depășit și de nimic și care este adevăratul progres și adevărata evoluție, ce anume este contemporan și progresist și ce este depășit și întârziat. Fericit este cel ce înțelege și se întoarce de la minciună la adevăr, dar încă și mai fericit este cel care înțelege fără să aibă nevoie să mai treacă și prin aventura tragică a apostaziei de la Tatăl ceresc.

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a îngheţat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie.

În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă. În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor.

Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât.

Semnificație: lipsa de înțelegere a greșelilor comise duce la o credință în propria corectitudine și, în consecință, la creșterea încrederii în propriile decizii și în sine, precum și la o conștientizare a propriei superiorități.

Astfel, efectul Dunning-Kruger este un paradox psihologic cu care cu toții ne confruntăm adesea în viață: oamenii mai puțin competenți se văd profesioniști, în timp ce cei mai competenți tind să se îndoiască de ei înșiși și de abilitățile lor. Cu cât nivelul de calificare este mai scăzut, cu atât este mai mare încrederea în sine.

La începutul cercetării lor, Dunning și Kruger au luat ca ipoteză de cercetare celebra declarație a lui Charles Darwin:

„Ignoranța generează mai des încredere decât cunoaștere” și Bertrand Russell:

„Unul dintre lucrurile nefericite ale timpului nostru este că cei care sunt încrezători sunt proști, iar cei care au imaginație sau înțelegere sunt plini de îndoială și indecizie”."

-xxx-

Iată ce spunea în 1956(!) Günther Anders, unul dintre filosofii a cărei operă i-a inspirat pe cei care azi conduc lumea :

"Vom reduce de manieră drastică educația, pentru că un individ incult are un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv.

Mai ales fără filozofie. Și aici, trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic.

Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească.

Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane.

Nu există un tranchilizant social mai bun.

În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica frică – pe care va trebui să o întreținem - va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii.

Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă.

Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare".

Günther Anders - ,,L'obsolescence de l'homme: sur l'âme à l'époque de la deuxième révolution industrielle" (1956)"

Priveghez asupra istorisirilor oamenilor și ale lucrurilor, spre a putea afla vreun mesaj tainic al Iubirii mele. Nicio poveste nu mă interesează datorită ei sau povestitorului, ci numai datorită Ție. Procedez astfel în felul în care un cântăreț care-și pierde propria partitură începe să asculte atent la partitura altcuiva și încearcă să și-o recunoască pe a sa. Și pretutindeni află câte o notă asemănătoare partiturii sale, dar nicăieri partitura sa completă.

Eu procedez în felul în care un om care sparge oglinda purcede să-și vadă propriul său chip în chipurile oamenilor, în ale animalelor și în ale tuturor lucrurilor. Și pretutindeni el află vreo trăsătură asemănătoare propriului său chip, dar nicăieri chipul său în totalitatea sa.

Astfel, eu priveghez la nenumăratele glasuri ale întregului univers, precum și asupra nenumăratelor chipuri din univers, de la chipul înstelat al Carului Mare și al Celui Mic, la chipul pietricelelor albe de lângă lac, să văd dacă pot recunoaște chipul Iubirii mele. Și nimeni nu mă înșală, ci mai degrabă fiecare îmi spune cât de puțin o poate face despre tot ceea ce știe despre Tine. Când le pun întrebări oamenilor, aștept răspunsuri de la Tine. Când lucrurile grăiesc, eu Te ascult pe Tine. Când mă uit la natură, Te caut pe Tine.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida și Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, traducere din limba engleză de Paul Bălan, Editura Anestis, 2006, pp. 86-87)

Astfel, lumina minții nu va orbi niciodată. Conform învățăturii ortodoxe, sufletul este alcătuit din trei părți:

a) partea psihică (sentimentul), ale cărei păcate sunt ura, invidia, nemilostivirea

b) partea doritoare (voința), ale cărei păcate sunt iubirea de arginți, îmbuibarea pântecelui, și toate poftele trupești

c) partea rațională (mintea), ale cărei păcate sunt necredința, erezia, hula, mândria.

Sănătatea sufletului depinde de armonia, relația și funcțiunea acestor trei părți.

Să-ți chinuiești trupul cu postirea și privegherea, și să te îndeletnicești neîncetat cu psalmodia și rugăciunea. Atunci va veni la tine sfințirea, înțelepciunea, și-ți vor aduce iubirea.

Nu-ți întina trupul cu fapte rușinoase, și nu-ți pângări sufletul cu cugete viclene! Atunci pacea lui Dumnezeu va veni înlăuntrul tău și-ți va aduce iubirea. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

(Glasul Sfinților Părinți, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, p. 301)

Odată ce s-a născut pruncul, iubirea părinţilor se exprimă în multe feluri; rugăciunea este modul cel mai puternic de manifestare a acestei iubiri. Părinţii se pot ruga veghind lângă leagănul pruncului – şi, în general, înconjurând copilul cu o atmosferă de rugăciune.

Dacă ne rugăm şi învăţăm treptat să trăim în duhul rugăciunii, vom crea o atmosferă în care copiii vor căpăta gustul rugăciunii şi al prezenţei lui Dumnezeu. Dacă trăim în acest duh, chiar şi fără a spune vreun cuvânt, înainte să înceapă să vorbească, copiii pot căpăta în chip firesc gustul rugăciunii şi dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Ei se pot ruga înăuntrul lor atunci când îşi îmbrăţişează copilul. Îl pot binecuvânta, însemnându-l cu semnul crucii, cerându-I lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor să le binecuvânteze şi să le ocrotească copilul. Când doarme, iar părinţii vin la căpătâiul lui să se asigure că totul e bine, ei pot rosti o rugăciune în gând însemnându-l cu semnul crucii de la cap până la picioare şi de la stânga la dreapta. Cunosc un părinte care se ruga în fiecare seară în genunchi la căpătâiul fiului său în timp ce acesta dormea, cerând lui Dumnezeu să-i umple viaţa cu harul Său.

(Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 22)