Încă de când se naşte, în copil se investesc bani şi speranţe. De la scutece la laptele praf, de la vise legate de viitorul lui strălucit - părinţii investesc. Copilul creşte, părintele investeşte. Din ce în ce mai mult. Şi cu atât mai mult părintele evaluează progresul copilului spre speranţele lui. Şi, bineînţeles, dacă copilul se îndreaptă într-acelaşi punct, părinţii se declară mulţumiţi şi mândri. Mândri de progenitura lor.

Copilul ajunge la şcoală. O altă investiţie. De data aceasta a statului. Statul investeşte în infrastructură educaţională şi resursa umană - de la cadre didactice la instalator - având ca scop educarea, formarea copilului. Aşadar, preia în custodie, cu sfert de normă, copilul. Are şi statul, prin şcoală, un scop care stă frumos scris în Legea Educaţiei. Cu cât copilul se comportă aşa cum toată lumea se aşteaptă, cu atât oamenii şi statul sunt mai fericiţi. Părinţii investesc în continuare: bani pentru pregătiri suplimentare, speranţe din ce în ce mai mari. Copiii învaţă bine, citesc, merg la olimpiade, la concursuri, sunt încununaţi cu lauri. Părinţii, profesorii, până şi instalatorul le recunosc meritele şi sunt mândri de ei. STOP!

În tot demersul proiectat să fie perfect, apar probleme în paradis. Copilul nu vrea să se îndrepte în acelaşi sens cu speranţele părinţilor. Copilul nu poate - ba din cauză unor probleme fiziologice, ba din cauza unei dezvoltări mai încete, ba din cauza unor resurse intelectuale mai mici - sau poate copilul nu vrea - pentru că este independent sau chiar îndărătnic.

În câţiva ani de experienţă de lucru cu acest tip de copiii care nu se pliază pe dorinţele părinţilor şi pe dezirabilitatea profesorilor, am constatat că în aceşti copiii nici nu se prea investeşte. În primul rând, părinţii sunt dezamăgiţi, copilul NU ESTE CUMINTE, copilul NU ESTE ASCULTĂTOR, MERITĂ DE LA MOŞUL O NUIELUŞĂ. În al doilea rând, în urma evaluărilor, copilul nu se încadrează nici la şcoală în rândurilor celor buni. Părinţii sunt o dată în plus dezamăgiţi şi se comportă ca atare: îl cicălesc, îi vorbesc răstit, îl dojenesc pentru orice pas greşit. Copilul resimte dezamăgirea părinţilor, îşi traduce în minţişoara lui că NU ESTE UN COPIL BUN şi tapiţează palatul sufletului cu frustrări, pe care nu le va putea rezolva, comportamentul lui poate deveni cu atât mai indezirabil. Se îndepărtează de părinţi, se îndepărtează de ei înşişi.

Pentru că nu este copil de excelenţă, nu se investeşte prea mult în el. Nu ai să îl găseşti nici la cercul de dans, nici la cel de artă. Nu ai să îl găseşti nici la pregătirile suplimentare, pentru că nu e copil de olimpiadă. Nu ai să îi găseşti numele nici pe pereţii şcolii, pentru că nu aduce diplome.Nu ai să îl găseşti nici în centrul familiei acasă.

Ai să îl găseşti totuşi în discuţiile din cancelarie sau în discuţiile din familie: nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Nu mă ascultă. Nu face nimic toată ziua. Face numai rele.

Pentru că da, copilul face ce poate ca să ne atragă atenţia. Ştie din start, asumat, că NU E COPIL BUN (aude asta mereu de la noi) şi face ce se pricepe pentru a atrage atenţia. Acea atenţie pe care noi o îndreptăm cu precădere înspre copilul mai bun este cerşită prin toate mijloacele de copilul pe care îl etichetăm ca fiind rău.

Eugenismul venit de la spartani se aplică cu succes şi în familiile şi şcolile româneşti. Copiii puternici, inteligenţi, sănătoşi sunt cei care PROMIT. Sunt cei în care investim cel mai mult. Ceilalţi se "aruncă" în groapa ruşinii. Nu îi mai aruncăm precum spartanii în groapa de gunoi, însă îi învelim în cuvinte urâte, în cuvinte repezite, în etichitări pe care şi le asumă, în vorbe grele, într-o critică continuă, critică grea.

Poate că este un proces normal al speciei umane să îşi selecteze membrii cei mai puternici.

Însă, atâta timp cât copiii de tot felul încă există, ar trebui să lăsăm deoparte mândria şi ruşinea. Să luăm la purtător responsabilitatea. Şi să INVESTIM în copiii noştri, bani şi speranţe.

Vedeţi culmea investiţiei în copii?

Într-un "copil bun" investeşti mai mult, considerând că are şanse mai mari. Tu crezi despre tine că eşti un părinte sau profesor bun.

Într-un "copil slab" investeşti mai puţin. Chiar şi tu crezi atunci despre tine că eşti un părinte sau profesor slab. Copilul slab se întăreşte. Cu investiţie. El are nevoie de cea mai mare investiţie. Cu cât este mai slab, tu cu atât mai mult trebuie să investeşti în el: bani şi speranţe. Cu atât îl vezi avansând, cu atât mai mult te consideri un părinte sau profesor bun.