Într-o societate bazată pe consum precum este socieatea noastră, neaoș românească în context european, școala devine un ofertant de servicii ca oricare altul, într-un sistem educațional similar celui medical. Cum în medicină intervențiile medicale cu risc ridicat de eșec sunt realizate de instituțiile spitalicești de stat și cele cu risc mediu și scăzut sunt efectuate în mediul privat, astfel evitându-se orice orice risc financiar și de insucces, și în cazul sistemului educațional, școlile private etalează performanța în contextul în care ei au oportunitatea de a-și alege clientela...

Par cinic, dar acesta este adevărul după o analiză empirică sintetică, școala privată dorește a se impune folosind nu mijloacele performanței absolvenților ei ci strategii de marketing agresiv precum:

a) generalizarea incidentelelor din școlile publice de stat, prin victimizarea excesivă a celor prejudiciați;

b) selecția elevilor care să beneficieze de serviciile școlii private dintre cei interesați, ceea ce școala de stat nu își poate permite conform legii;

c) comunicarea asertiva față de beneficiari prin crearea sentimentului de plus valoare, prezetarea ofertei de servicii într-un mod persuasiv, conform așteptărilor potențialilor beneficiari;

d) minimalizarea eșecului performanței elevilor la evaluările naționale: cele mai multe instituții private sunt gradiniță și clasele primare (ai cărei beneficiari direcți fie nu se supun evaluărilor naționale, fie...), apoi licee și universități (cu câteva excepții notabile, reale fabrici de diplome și centre de tipărire și multiplicare de acte pentru emitere de documente școlare) ce se adresează beneficiarilor cu rezultatele școlare binecunoscute.

Legat de selecția resursei uman, instituțiile private de învățământ merg pe o adevărată dihotomie alegând:

a) profesorul vedetă, cu notorietate publică, cunoscut în comunitate, a cărui imagine este folosită pentru marketing comercial

b) profesori obedienți și servili capabili de orice compromiv în consens cu așteptările beneficiarilor indirecți (părinții, tutorii, reprezentanții legali) și ale patronului (în contextul maximizării profitului căci școala privată este un simplu SRL- și numic mai mult, orientat spre profit ca orice firmă)

Dacă la stat, munca cadrul didactic nu numai că este denigrată (chiar și public ministrul educației sau inspectorul școlar general, cu scop politic și în virtutea propagandei și demagiei, fără a se lua în calcul costurile sociale), în cazul școlii private munca dascălului este pusă în valoare cu scop publicitar. Mai mult, cadrul diactic de la stat este încărcat cu realizare de acte birocratice și activități conexe ce nu aduc plus valoare actului educațional în timp ce în sistemul privat întâietate are supravegherea beneficiarului direct și crearea sentimentului de fericire pe termen scurt. 

Remunereația financiară oficială, la stat, se face în virtutea legii educației și legii unice a salarizări, dar drepturile salariale ale profesorilor de la stat sunt furate prin emiterea unor cadre legislative abuzive (cum este cazul calcului sporurilor de dirigienție: legea prevede că este 10% din salariul de bază, prin ordnanță, guvernul valoarea sa a fost calculată la nivelul salariului de baza din 2018), în mediul privat, de cele mai maulte ori, cadrele didactice primesc, oficial, salariul minim pe economie sau cu puțin peste salariul minim pe economie. Nu sunt probe juridice asupra plăților suplimentare, la negru, căci instituțiile statului cu atribuții în domeniu își indeplinesc deficitar atribuțiile.

Controlul calității actului educațional, atât la stat cât și la privat de face, în învățământul preuniversitar, de către ARACIP. Normal că în cazul instituțiilor școlare de stat, doar directorul și colectivul de cadre didactice are interes pentru obținerea unor calificative bune, la privat interesul este și al patronului, pentru aximizarea profitului. Mai mult, sunt multe instituții școlare private la limita legii sau, unele, chiar incalcă legea neavând acreditare/aviz...

Profesorul la stat muncește 8 ore, pe lângă norma didactică realizează activitățile prevăzute în legea educației, însă din resursele sale proprii căci instituțiile școlare în învățământul de stat nu au spații locative, logistica necesară și nici resurse materiale și informaționale pentru realizarea acelor activități. La privat, profesorul sta 8 ore la școală și acolo are tot ce îi trebuie.

Între stat și privat, concurența loială este binevenită!