Dragă, Domnule Profesor, în ultima vreme se vorbeşte despre obligaţia dumneavoastră de a realiza activităţi educaţionale cu elevii în mediul online, ba chiar şi de dreptul nostru, al părinţilor, de a vă monitoriza şi de a vă cere socoteală dacă nu vă îndepliniţi această obligaţie. În realitate, mi-e teamă că nu există legal o asemenea obligaţie de serviciu şi, în plus, nu ar fi deloc dreptul nostru de a urmări şi de a stabili în ce măsură vă îndepliniţi această obligaţie. Numai că, lăsând ipocrizia de-o parte, trebuie să recunosc, eu, Părintele, că m-am trezit dintr-o dată neajutorat şi cu prea mult timp în care trebuie să interacţionez cu copilul meu. Până acum abia schimbam câteva vorbe pe zi şi acelea despre lucruri superficiale – Ce note ai luat? Cum a fost la şcoală? Cu cine te-ai mai certat? Ce profesor a mai lipsit de la ore? ... Şi iată că acum asemenea întrebări nu-şi mai au rostul. Până mai ieri aveam o scuză: trăiam cu toţii pe fugă, nu aveam timp de întrebări serioase şi nici prea mult timp pe care să îl petrecem împreună. Acum, dintr-o dată, timpul s-a dilatat. Mult mai mult timp pe care trebuie să îl petrec împreună cu copilul meu, timp care trebuie umplut cu ceva. Soluţia salvatoare: lecţiile online pe care dumneavoastra trebuie să le faceţi cu copilul meu. De ce dumneavoastră? Pentru că eu nu ştiu ce să fac, nu ştiu ce să-i dau să înveţe, nu ştiu ce teme să-i dau, nu ştiu să le verific etc. Dar nu vreau ca el să-şi dea seama de asta. Aşa că am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Nu vă pot înlocui. Pe de altă parte, aş ieşi în cele din urmă basma curată: copilul meu nu ar avea de ce să se gândească că eu nu-l pot ajuta să înveţe. Să ne înţelegem, nu este vorba de obligaţii de serviciu pentru dumneavoastră. Dar sunteţi singurul în măsură să îi oferiţi un sprijin copilului meu pentru a nu-şi întrerupe pregătirea şcolară. Mă gândesc că şi pentru dumneavoastră au apărut unele schimbări importante. Îmi dau seama că sunteţi împiedicat de circumstanţe exterioare să vă desfăşuraţi activităţile profesionale acolo unde ar trebui să se întâmple acest lucru, la şcoală. Poate şi pentru dumneavoastră timpul pe care trebuie să îl dedicaţi familiei s-a dilatat. Am nevoie însă de sprijin. Am nevoie de dumneavoastră şi vă rog să ne ajutaţi, pe mine şi pe copilul meu. Dacă nu o veţi face mă voi gândi că nu aţi avut timp, că aţi fost şi dumneavoastră, ca şi mine, copleşit de obligaţiile de acasă. Vom aştepta împreună să puteţi reveni la şcoală. În încheiere, câteva gânduri despre solidaritate, despre lucruri pe care cred că trebuie să le facem împreună. Să ne oprim din efortul distructiv de a ne căuta unii altora defectele. Să renunţăm la a ne depaşi limitele, de a trece dincolo de ceea ce ştim, de a invada profesii străine nouă şi de a judeca acolo unde nu avem nicio competenţă reală. Să renunţăm la prostia imensă potrivit căreia ne pricepem la toate şi la unele lucruri chiar mai bine decât cei care le fac în virtutea profesiei lor. Să ne privim cu mai mare atenţie pe noi înşine şi copiii noştri. Să facem efortul, acum când avem suficient timp pentru asta, de a privi în interiorul nostru şi de a renunţa la privirile indiscrete şi adesea nesincere către ceilalţi. Să vorbim cu cei dragi nouă aşa cum poate nu am mai facut-o de mult. Să încercăm să ne redescoperim pe noi înşine. Să ne reevaluăm valorile şi să reconstruim relaţiile dintre noi şi cei de lângă noi. Să lăsăm de-o parte efortul de a-i urmări şi judeca pe ceilalţi. Să profităm de faptul că vrând-nevrând suntem izolaţi de lumea exterioară. Izolaţi unde? Acasă. Cu cine? Cu noi înşine. Printre străini? Nu, în familia noastră. Nu pare să fie deloc uşor. Evadarea noastră cotidiană în lumea exterioară şi în tot felul de activităţi şi obligaţii nu ne-a mai lăsat prea mult timp pentru noi şi pentru acasă. Poate că multe lucruri trebuie să ni le aducem aminte, să le învăţăm din nou. Lumea din afară ne-a dat un bobârnac şi ne-a trimis acasă, într-o lume oarecum uitată, cea interioară, a spaţiului privat şi a noastră înşine. Peste o vreme vom reveni în lumea exterioară. Avem şansa de a fi oarecum alţii, mai puternici, mai atenţi la noi înşine, mai dedicaţi pentru viaţa noastră proprie, autentică, pentru ceea ce suntem cu adevărat fiecare dintre noi. Şi dacă tot am vorbit de obligaţii, să ne aducem aminte că avem o obligaţie sacră, obligaţia de a fi Părinţi. Acum nu avem nici măcar scuza lipsei de timp. Dacă nu ne-am pregătit niciodată cum trebuie pentru această obligaţie şi dacă am profitat de lipsa de timp şi de faptul că şcoala şi profesorii ne-au suplinit într-o oarecare măsură, acum nu mai avem nicio scuză: avem timp şi suntem doar noi, singuri, fără înlocuitori, cu copiii noştri. Să le fim, măcar în această perioadă, părinţi fară nicio întrerupere. Nu mai putem fi doar părinţi de dumicină. Trebuie să fim şi părinţi de luni, şi de marţi, şi de miercuri ... Să fim ceea ce de fapt trebuie să fim. Doar pentru minunea pe care trebuie să o slujim fără nicio precupeţire, pentru minunea care cere sacrificii clipă de clipă, Copilul nostru. Text preluat