Gândul mă teleportează în trecut. Am bilet în rândul unu.. sunt martor și zâmbesc.
      Vad o fată slăbuță, puțin timidă. Mâinile ei meșteresc podoabe pentru brad. Chipu-i zâmbește. Vede cu ochii minții bradul împodobit. Bunicul ei va verifica instalația. Știe ca bradul fără lumini nu are viață. Știe ca vor veni colindătorii care vor admira spectacolul multicolor. A pregătit bunica nucile, merele și banii. Fata visează cu ochii deschiși. Când cursurile se vor termina, ea va pleca. Trenul o va duce în gara în care bunicul o așteaptă cu căruța. Vor merge în căsuța cu hornul pictat în fuioare de fum. Vor merge în căsuța ce oferă timp și iubire.
       Mi-e dor de fata aceea, cu ochii blânzi și fără griji.

       Întreb retoric: De ce nu au ales mai mulți români învățământul ca domeniu de activitate, dacă se muncește puțin iar salariul e motivant?
Dialogând cu sinele, primesc răspunsul. Mulți oameni evită învățământul deoarece nu au răbdare. Nu au răbdarea de a crea legături cu elevi de vârste diferite și cu părinții acestora. Cunoștințele de specialitate nu ar fi suficiente. Acestea ar fuziona cu un alt fel de cunoștințe. Studiul psihologiei începe în facultate dar se desăvârșește în activitatea didactică.
        Învățământul este mult mai complex decât pare la prima vedere sau din exterior. Învățământul e o continuă provocare. E provocarea lansată zilnic nouă înșine.
        În “lupta” cu guvernanții vechi și noi, guvernanți care au neglijat interesul comun, săpând o gaură neagră a apocalipsei financiare, tot noi, cetățenii de rând, trebuie să plătim. Nu e fair play.
         Cauza noastră, a oamenilor simpli, este susținută de sindicate, organizații cu rol de focalizare a interesului decidenților asupra rezolvării problemelor apărute într-un anumit domeniu.
          8 septembrie 2025 - Protest masiv în învățământ, organizat la nivel național. Ecoul se simte încă dar nu e de durată. Boicotarea activităților didactice - o încercare politicoasă a oamenilor educați de a trage un semnal de alarmă este insuficientă.
        E nevoie de grevă generală pentru a pune reflectoarele pe haosul creat. Guvernanții “fură” modele occidentale, fără a analiza  efectele devastatoare ale schimbărilor.
         Răspunsul tuturor problemelor este greva cadrelor didactice. Împreună suntem vocea educației!

A dispărut gravitația.
Pășesc pe tensiuni și crâmpeie de epuizare.
Le las în urmă, mă îndrept spre răsărit.
Descopăr culoare, puritate și sens.

E vară din nou.

              Mai 2025, luna in care selectez fotografii din ultimii patru ani pentru filmul de rămas bun.
            Zâmbesc privindu-i pe “Lipicioși” în ipostaze fel de fel și realizez ca sunt un dar neprețuit prin energia, sinceritatea, naivitatea și bucuria lor. Transmit un vibe pozitiv, insuflându-ne tinerețe și nouă, profesorilor.
                Privindu-i, dau timpul înapoi și văd o preadolescentă iubitoare de lectură, cu zâmbet sfios și visător ( cum spunea colegul meu, Marian). E o elevă care studiază la Școala Generală Nr. 32. Poartă uniforma: o cămașă bleu, sarafan bleumarin iar părul îi este prins în două cozi și are o bentiță albă pe cap. Iubește două materii: limba engleză și limba română. În clasa a opta ține un discurs în sala de sport, cu glasul tremurând de emoție. Pleacă la Galati pentru a studia, dar apoi revine la școala în care s-a format, fiind colegă cu fostii ei domni profesori. Le predă elevilor limba engleză și îi implică în diverse activități, preluând de la ei voia bună și energia. În cancelarie sunt câțiva dintre fostii elevi ai școlii iar mesajul pentru viitorii absolvenți este următorul:
            Întindeți aripile, dragi absolvenți, și zburați către ceea ce vă aduce împlinire! ❤️

              Ajung acasă. Nici nu mă descalț.Pășesc  pe gresie până la cutia cu recompense. Fiecare pisică, fiecare cățel primește, cu bucurie, batonul mult așteptat. Zâmbesc privindu-le. Nu eu le ofer ci ele îmi înseninează ziua. Oboseala pe care o simt în unele zile de muncă se estompează. Simt iubirea necondiționată a necuvântătoarelor noastre. Le urmăresc jucându-se energic, vorbesc cu ele, le alint, le îmbrățișez.
            Nu degeaba ne-a îndemnat un preot să avem grijă de animale întrucât prezentul este singurul Rai pe care îl au.

Natura, pânză-a unui pictor geniu,
Revarsă bucurie, pace, energie,
Doar primăveri țesute -ntr-un deceniu
Ar curge-n oameni visuri-feerie.
 

        A te naște și a trăi în România nu e deloc rău. Mentalitatea românilor nu e deloc înapoiată. E adevărat, nu e la fel de progresistă ca a occidentalilor. Cu toate acestea, femeile au drepturi egale cu bărbații.
         Neșansa lui Masumeh, personajul principal din romanul “Cel care mă așteaptă”, scris de Parinoush Saniee, este faptul ca s-a născut în Iran, acțiunea desfășurându-se în anii ‘80.
        Doar prin comparație realizăm cât de norocoși, mai bine spus norocoase suntem, întrucât avem drepturi care ni se respectă: dreptul la educație, dreptul de a ne căsători cu persoana iubită, dreptul de a munci în domeniul care ne atrage, dreptul de a ne exprima opinia politica și religioasă, dreptul de a purta vestimentația care ne place și ne avantajează.
       Revenind la Masumeh, o adolescentă inteligentă și frumoasă, ne contrariază până la resentimente atitudinea ostilă a propriilor frați față de frumoasa poveste de dragoste a acesteia cu tânărul educat dar timid numit Saeid. Refuzându-i dreptul la fericire, familia o căsătorește forțat cu Hamid, un om cult dar cu fanatice idealuri politice, fără responsabilități de familist. Nici măcar cei trei copii nu îl pot convinge să se dedice și familiei cu aceeași intensitate cu care se dedică idealurilor sale politice. Astfel, Masumeh este nevoită să-și consume toată energia pentru copiii săi și pentru cursurile pe care le urmează pentru a se simți împlinită din punct de vedere al educației, soțul său încurajând-o în acest sens.
          Cel mai intrigant moment al narațiunii este acela în care, la vârsta de 50 de ani, văduva și cu trei copii căsătoriți, frumoasei Masumehi i se refuză din nou dreptul la fericire. Întâlnindu-se cu Saeid după 30 de ani, povestea lor de dragoste înflorește din nou, de data aceasta fiind cerută în căsătorie cu încredere de către Saeid. Din păcate, nu are susținerea niciunuia dintre copiii săi, aceștia dovedind egoism, lipsa completă de empatie și o mentalitate depășită.
         Această lectură poate stârni o furtună de idei și poate îndemna la introspecție. Respectăm drepturile celor din jur, îi acceptăm fără prejudecăți?

        A te naște și a trăi în România nu e deloc rău. Mentalitatea românilor nu e deloc înapoiată. E adevărat, nu e la fel de progresistă ca a occidentalilor. Cu toate acestea, femeile au drepturi egale cu bărbații.
         Neșansa lui Masumeh, personajul principal din romanul “Cel care mă așteaptă”, scris de Parinoush Saniee, este faptul ca s-a născut în Iran, acțiunea desfășurându-se în anii ‘80.
        Doar prin comparație realizăm cât de norocoși, mai bine spus norocoase suntem, întrucât avem drepturi care ni se respectă: dreptul la educație, dreptul de a ne căsători cu persoana iubită, dreptul de a munci în domeniul care ne atrage, dreptul de a ne exprima opinia politica și religioasă, dreptul de a purta vestimentația care ne place și ne avantajează.
       Revenind la Masumeh, o adolescentă inteligentă și frumoasă, ne contrariază până la resentimente atitudinea ostilă a propriilor frați față de frumoasa poveste de dragoste a acesteia cu tânărul educat dar timid numit Saeid. Refuzându-i dreptul la fericire, familia o căsătorește forțat cu Hamid, un om cult dar cu fanatice idealuri politice, fără responsabilități de familist. Nici măcar cei trei copii nu îl pot convinge să se dedice și familiei cu aceeași intensitate cu care se dedică idealurilor sale politice. Astfel, Masumeh este nevoită să-și consume toată energia pentru copiii săi și pentru cursurile pe care le urmează pentru a se simți împlinită din punct de vedere al educației, soțul său încurajând-o în acest sens.
          Cel mai intrigant moment al narațiunii este acela în care, la vârsta de 50 de ani, văduva și cu trei copii căsătoriți, frumoasei Masumehi i se refuză din nou dreptul la fericire. Întâlnindu-se cu Saeid după 30 de ani, povestea lor de dragoste înflorește din nou, de data aceasta fiind cerută în căsătorie cu încredere de către Saeid. Din păcate, nu are susținerea niciunuia dintre copiii săi, aceștia dovedind egoism, lipsa completă de empatie și o mentalitate depășită.
         Această lectură poate stârni o furtună de idei și poate îndemna la introspecție. Respectăm drepturile celor din jur, îi acceptăm fără prejudecăți?