Născut la București în 1765, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost mitropolit al Țării Românești între anii 1823-1834. După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul Mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Țării Românești. Că arhipăstor, Mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.

Întreaga viață și lucrare a Mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi, de sprijinul său material beneficiind numeroși săraci, văduve, orfani, cărora le-a oferit hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au rămas o mulțime de cărți pregătite pentru a fi oferite în dar școlarilor.

Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele Române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea Catedralei Mitropolitane din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba romană a Vieților Sfinților, pe care le consideră „atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”.

Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului Mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de „Dascălul”.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-grigorie-dascalu-mitropolitul-tarii-romanesti

In acelasi timp insa, este si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa, o renuntare de bunavoie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu. Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si al sarguintei noastre spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii Sai, care nu au nevoie de hrana. "Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana" (Sf. Simeon Tesaloniceanul, rasp. la intreb. 14, p. 327).

Rostul postului este folosul trupului si al sufletului, pentru ca intareste trupul si curateste sufletul, pastreaza sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea si Legea Veche il recomanda si il impune de atatea ori (Ies., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Si Iisus, fiul lui Sirah, zice: "Nu fi nesatios intru toata desertaciunea si nu te apleca la mancari multe. Ca in mancarile cele multe va fi durere, iar nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat, multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata" (37, 32-34).

Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); si tot Mantuitorul ne invata cum sa postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfintii apostoli si ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au randuit postul pentru crestini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Iata cateva situatii in care Sfanta Scriptura pomeneste despre post; Moise a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos in vremea judecatilor lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), in vreme de nenorociri si primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) si este bun in vederea izbavirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun in vremea suferintelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; in vremea suferintelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie insotit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de marturisirea pacatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) si de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru intoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca si in vremea de intristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos lauda si recomanda postul cu multa staruinta. Iata ce spune sfantul Ioan Gura de Aur: "Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza" (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).

Postul se savarseste in mai multe feluri si anume:

a) Ajunare desavarsita - atunci cand nu mancam si nu bem nimic cel putin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisa, cand mancam numai spre seara mancari uscate: paine si apa, fructe uscate, seminte etc.

c) Postul obisnuit sau comun - cand mancam la orele obisnuite, dar numai mancari de post, adica ne infranam doar de la mancarile de dulce (carne, peste, branza, lapte, oua, vin, grasime s.a.).

d) Post usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre si untdelemn, cum este prevazut in Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sarbatori care cad in cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi in cursul anului sunt in zilele de miercuri si vineri, ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua taierii Capului sfantului Ioan Botezatorul (29 august), precum si ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post asezat din vremea cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciuni spre primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) si Postul Sfintilor Apostoli; randuiala dupa care se tin aceste sfinte patru posturi este scrisa in Tipicul cel Mare al Bisericii.

INVATACELUL: Nu cumva e o exagerare ? Omul poate sa manance orice mancare, fiindca mancarea nu spurca pe om. De aceea, nu trebuie sa facem deosebire intre mancarele de post si cele de frupt (dulce), fiindca toate sunt la fel de curate, dupa cum a spus Mantuitorul: "Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om". Si mai departe tot El da explicatii, la insistentele sfantului Petru: "Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om?" (Matei, 15, 11-18). Deci, nu are rost sa facem deosebire intre mancari, ca si cum prin unele (de post) ne-am mantui, iar prin altele ne-am spurca isi ne-am osandi.

PREOTUL: Este adevarat ca nu prin mancari se spurca omul, pentru ca ele toate sunt curate. Dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa mai existe post. In cele de mai sus ti-am aratat - dupa Sfanta si dumnezeiasca Scriptura - ca postul este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu, apoi ti-am dat numeroase citate biblice ca marturii despre legea postului si folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri intre unele mancari, ci si de a disciplina trupul si puterile sufletesti spre usurare si curatire de pacate. Daca sfintii prooroci, sfintii apostoli si toti sfintii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atat de mult in viata lor si nici nu ar fi lasat oamenilor invatatura sa posteasca.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legatura cu dezlegarea posturilor, ci se refera numai la obiceiul fariseilor si al carturarilor de a nu manca cu mainile nespalate. Mantuitorul talcuieste sfintilor Sai ucenici si apostoli cele ce nu intelegeau, spunandu-le ca a manca cineva cu mainile nespalate (situatia in care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, caci necuratia omului nu vine din afara, ci din launtru, adica din inima lui, asa cum adesea din inima fariseilor si a carturarilor fatarnici ieseau cuvinte pline de hula, de ura, de zavistie si pizma la adresa Mantuitorului, si acelea erau care ii spurcau pe ei. Mantuitorul nostru si Dumnezeu, vazand in inima lor aceasta necuratie duhovniceasca, ii mustra numindu-i "orbi". Carturarii aveau nevoie sa-si spele inima de ura, de zavistie, de pizma, de fatarnicie, pentru a se curati inaintea lui Dumnezeu, iar ei, fatarnicindu-se, se aratau ravnitori in obiceiurile lor de a-si spala negresit mainile cand stateau la masa, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seama si mai placut lui Dumnezeu. Asadar, acesta este intelesul adevarat al textului invocat de dumneata. Prin Cuvintele acestui citat Mantuitorul n-a zis catre ucenicii Sai "Sa nu mai postiti" si nici nu putea sa spuna aceasta, cata vreme El, fiind fara de pacat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46, II Cor., 5, 21; 4, 15 s.a.), a postit pentru noi si pentru mantuirea noastra timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).

INVATACELUL: Exista, totusi, un text oare imi da de gandit. Scrie Apostolul: "Acestia (invatatorii mincinosi ce se vor ivi) opresc de la casatorie isi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de (lepadat daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune... Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, iar dreapta credinta spre toate este cu folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina" (I Tim., 4, 3-8).

PREOTUL: Unora le convine sa manance mereu de toate, fara deosebire, sa dezlege fraul postului si sa faca larga calea pantecelui. Dar pe noi ne invata Mantuitorul nostru Dumnezeu ca demonii nu ies din oameni "decat numai prim rugaciune si prin post" (Matei, 17, 21). Sfintii Sai ucenici si apostoli slujeau Domnului postind, dupa cum este scris: "Si pe cand slujeau Domnului si posteau..." si iarasi: "Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece" (Fapte, 13, 1-4); si iarasi spune marele Pavel, aratand ca nici in suferintele sale nu lasa postul: "in batai, in temnite, in tulburari, in osteneli, in privegheri si posturi" (II Cor., 6, 5).

Deci, de cine trebuie sa asculte crestinii? De Hristos Dumnezeul nostru si de sfintii si dumnezeiestii Lui apostoli, sau de cei ce strica si rastalmacesc intelesul Scripturii (II Petru, 3, 16-17)? Citatul care iti da de gandit nu se refera la anularea postului. Prin el este combatuta ratacirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desavarsire casatoria si mancarea de carne; iar acest lucru nu-l faceau pentru o vreme, cum facem noi in vremea postului - ci pentru totdeauna opreau casatoria, spre a nu se inmulti "materia", iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.

INVATACELUL: Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru ? Adica nu este nici bun, nici rau si, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai placuti lui Dumnezeu. Apostolul graieste: "Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca nu ne lipseste" (I Cor., 8, 8). "Pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom., 14, 17). Oare de aici nu se intelege ca nu este nici un pacat a nu tine post ? Cine il tine nu face rau si cine nu-l tine iarasi nu face rau; nici a-l tine nu este virtute, nici a nu-l tine nu este vreun pacat.

PREOTUL: Asa ti se pare dumitale, dar deloc nu este asa. Zici ca postul pe nimeni nu face mai bun inaintea lui Dumnezeu. Cine te-a invatat astfel de neadevaruri ? Caci cine a facut pe niniviteni sa nu piara si sa intoarca hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu spre mila, daca nu postul? Asadar, postul si pocainta au facut pe Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa nu piarda pe cei peste 120.000 de oameni care au postit impreuna cu imparatul lor si cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul si cu rugaciunea a bineplacut David, imparatul si proorocul, lui Dumnezeu, dupa caderea in desfranare si ucidere ? Auzi ce zice : "Cenusa cu paine am mancat" (Ps. 101, 10). Si in alt loc: "Iar eu, cand ma suparau aceia, m-am imbracat in sac si mi-am smerit cu post sufletul meu" (Ps. 34, 12-13). Au nu cu postul au placut cei trei tineri lui Dumnezeu si nu i-a ars cuptorul Babilonului ? (Dan., 1, 8 ; 3, 25, 30). Au nu cu postul a inchis Daniel gurile leilor in groapa? (Dan., 6, 23-24). Dar nu ajunge vremea si nici nu este aici locul a-ti arata cati dintre oameni s-au facut placuti lui Dumnezeu cu postul.

Apoi sa stii ca amandoua aceste citate nu se refera deloc la post, ci la carnea cea jertfita idolilor, cum rezulta din contextul arabelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25--27. Vezi acolo ca cei ce s-au scandalizat de mancarea celor jertfite la idoli erau iudeo-crestinii, care tineau cu mare strictete la Legile Vechiului Testament cu privire la mancari (Deut., cap. 14). Acestia noi mancau carne jertfita idolilor si voiau sa opreasca si pe crestinii proveniti dintre pagani de la acest lucru: cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.

INVATACELUL: Poate ca ar trebui, Parinte, sa fim mai largi in cugetarea acestor lucruri, dupa cuvantul Apostolului: "Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia ?... Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, pentru ca multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca tot pentru Domnul nu mananca, si multumeste si el lui Dumnezeu" (Rom., 14, 3-6). "Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau la luna noua, sau la sambete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos" (Col., 2, 16-17).

PREOTUL: Intaiul citat, ca si cele pe care le-ai invocat mai inainte, nu opreste si nu anuleaza postul. El vorbeste numai despre deosebirea dintre mancari oprite si neoprite, sau curate si necurate, potrivit randuielilor - acum desfiintate - ale Vechiului Testament, in citatul al doilea se combate parerea iudeo-crestinilor, care invinuiau pe unii dintre pagano-crestini ca mananca din carnea jertfita idolilor; marele apostol arata ca de acum inainte sa nu se mai faca deosebire intre mancaruri, deoarece acest lucru nu mai are nici o insemnatate pentru mantuire. Chestiunea in cauza se punea pentru aplanarea isi linistirea tulburarilor, a neintelegerilor si conflictelor care se ivisera intre iudeo-crestini si pagano-crestini, in special in privinta mancarurilor si, in general, in problema obligativitatii legii mozaice in crestinism. Contextul, precum si textele paralele, lamuresc indeajuns despre ce este vorba. Daca ai citi Sfanta Scriptura cu atentie, totdeauna, din analiza contextului, facuta cu chibzuinta duhovniceasca, ai intelege clar si textele care sunt in legatura cu ele si nu te-ai rataci. Dar daca citesti numai textul singur si te multumesti cu parerea si intelegerea unora despre el, de aici vine si putinta ratacirii.

INVATACELUL: Unii cred ca postul adevarat este normai cel zis "negru", care consta in retinerea totala - pe un timp determinat - de la orice fel de mancare si bautura. Iar acest post se tine dupa libera alegere, dupa imprejurari si dupa posibilitatea fiecaruia, dar nicidecum in zilele randuite de altii sau in anumite rastimpuri ale anului.

PREOTUL: Nici Biserica noastra nu osandeste postul "negru", dimpotriva, il recomanda ca avand bune temeiuri biblice. Dar, fiindca acest post este foarte greu si nu fiecare om il poate practica - din diferite motive igienice si fizice - Biserica a randuit ca numai celalalt fel de post, care - de asemenea - are temeiuri biblice sa fie obligatoriu pentru fiecare crestin.

INVATACELUL: Dar cum trebuie tinut postul cel adevarat, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe ?

PREOTUL: Postul cel adevarat, frate, trebuie sa-l tinem nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai sa mancam de post, ci si infranandu-ne de la patimi, ferindu-ne de pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit, este asadar nu numai trupesc, ci si sufletesc. Postul adevarat este postul de bucate, impreuna cu celelalte fapte bune.

Asa ne invata Biserica in cantarile postului mare, zicand: "Sa postim post bineplacut Domnului". Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos (vezi Triod, ea. 1946, p. 39-140). Iar sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Postiti ? Aratati-mi prin fapte, cum. De vedeti pe sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie, frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mainile si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate de hranire si de lacomie, picioarele nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor, ochiul neprivind frumusetile straine, gura trebuie sa posteasca de sudalme isi alte vorbiri rusinoase" (Catre poporul antiohian, Cuv. 3)

Postul Sfinţilor Petru şi Pavel 2021, începe pe 22 iunie şi se încheie pe 28 iunie, fiind cel mai scurt post de peste an.

SURSA: https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa/despre-post-79911.html

Sfantul Proroc Elisei a fost agricultor. A fost chemat de Ilie, din porunca dumnezeiasca, la misiunea de proroc. Ilie i-a descoperit lui Elisei revelatia dumnezeiasca si a cerut cu lacrimi de la Dumnezeu, ca indoit sa-i dea acestuia harul prezent in el. Elisei si-a parasit casa si familia si a urmat lui Ilie. L-a urmat pe Ilie pana la inaltarea acestuia la cer, cand i-a preluat cojocul, dar si darul profetic.

De la nastere s-a aratat mare facator de minuni, pentru ca o juninca de aur din Silom, careia israelitenii ii aduceau jertfele lor, a murit in ceasul nasterii lui Elisei si a mugit asa de tare, incat glasul ei s-a auzit pana la Ierusalim.

Dumnezeu a facut multe minuni prin intermediul prorocului Elisei: a despartit apele Iordanului precum odinioara Moise despartise apele Marii Rosii; a facut dulci apele amare de la Ierihon; a umplut cu apa transeele de aparare excavate in razboiul cu Moabitenii; a inmultit untdelemnul din vasele vaduvei cea saraca; l-a inviat pe fiul femeii sunamite; a hranit o suta de oameni cu douazeci de paini mici, l-a vindecat pe Neeman, capetenia de osti de boala leprei; a lovit cu lepra pe sluga lui Gehazi din pricina ca acesta s-a mandrit; a orbit toata ostirea siriana, iar alta ostire a pus-o pe fuga; a prorocit multe care aveau sa se intample. A murit in jurul anului 839 i.d.H. si a fost inmormantat in Samaria, la Sevastopoli.

https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-proroc-elisei-119722.html

Sfanta Mucenita Achilina s-a nascut in Biblos, cetate din Palestina, din parinti crestini. La varsta de sapte ani, Sfanta Achilina cunoastea toate tainele credintei crestine, iar la varsta de 15 ani, a inceput sa le invete pe fetele de aceeasi varsta credinta in Hristos si le indemna sa nu se inchine idolilor.

In vremea imparatului Diocletian (284-305) Sfanta Achilina a fost biciuita, i s-a infipt o vergea incinsa in foc prin urechi si prin creier, pentru ca nu se inchina idolilor. Moare din cauza acestor chinuri, iar trupul sau este aruncat in groapa de gunoaie din afara cetatii, spre a fi mancat de animale.

Noaptea, un inger al Domnului a ridicat-o din moarte. In ziua urmatoare, la porunca guvernatorului Ulosian, calaii i-au taiat capul Sfintei Achilina.

https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfanta-mucenica-achilina-119716.html

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaș și voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oști la război în Siria, s-a întâmplat ca oștile grecești să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulți alți ostași în cetatea Samara din ținutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniță cu lanțuri grele de fier. Deci, șezând în lanțuri Petru își cerceta știința sa, și și-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Și a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire și robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea și se tânguia mult, blestemându-și lenevirea sa și ocărându-se singur că pătimește unele ca acestea după vrednicie.

Deci, șezând mult timp în temniță și neavând nicio nădejde de scăpare din lanțuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecățile Sale cele neștiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad și pe Apostolul Petru din temnița lui Irod. Și chema întru ajutor și mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credință și dragoste, și adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduință că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povățui spre nevoința monahicească. Încă mai gândea și aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma și acolo la mormântul Sfântului și marelui Apostol Petru și-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga și mare postire, primind numai la două sau trei zile puțină hrană. Iar odată a petrecut șapte zile flămând și, sfârșindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, și i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o și am luat aminte la suspinul inimii tale și m-am rugat pentru tine milostivului și iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea și El nu voiește ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îți rânduiește ție o mântuire mai bună. Iar de vreme ce Împăratul și Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toți în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereți și veți lua; bateți și se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni și bătând la ușa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îți va da libertatea cerută, scăpându-te din legături și deschizându-ți ușile temniței celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, așteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat și poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.

Iar Petru, deșteptându-se din somn și primind hrană, s-a întors iarăși la rugăciune și mai cu dinadinsul se ruga ziua și noaptea, cu bună nădejde, și neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăși i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca și cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin și blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătății lui Dumnezeu, dar nu știu cu ce judecăți și cu ce purtare de grijă zăbovește pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; și voiește ca și de alți plăcuți ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îți vestesc ție pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el și eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuiește cu ale tale rugăciuni și folosiri și toate popoarele creștine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „Îl știi, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe brațele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la nașterea Sa, pentru care s-a numit și „primitor de Dumnezeu”? Apoi Petru a răspuns: „Știu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu și eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune și el va scoate la bun sfârșit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu și are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul”.

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deșteptându-se din somn, iarăși s-a plecat la rugăciuni multe și la postire fără de măsură, chemând și pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca și pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuții Săi cei mari, de Simion și de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Și nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și i-au zis: „Îndrăznește, frate Petre, și lepădând mâhnirea, pune făgăduințele tale de față mijlocitorului celui de obște și al meu împreună rugător; și dă-i mulțumire aceluia, după Dumnezeu”.

Iar Petru, ridicându-și ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip și îmbrăcat în veșmântul preoției Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu ești cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături și din această temniță?”. Iar el, abia putând să-și deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câștigat și pe sfinția ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduința ta, ca să te faci monah și să viețuiești în fapte bune?”.

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduiești că vei face așa, să ieși acum de aici și să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ție nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru și îndată s-au topit ca ceara de fața focului. Și s-a sculat Petru în picioare și, văzând temnița deschisă, s-a dus din temniță după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, și astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”.

Și îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândești așa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ție aievea? Dar nu vezi cu încredințare unde ești și cui urmezi?”. Apoi Sfântul Simeon, încredințând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Și făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?”. Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!”. Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ți va da poame; deci ia câte vei avea de trebuință și urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină și luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae și în puțină vreme a sosit pe pământul grecesc. Și a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum ești în țara ta și ai vreme liberă spre împlinirea făgăduințelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăși în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Iar Petru, dând mare mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Săi, Simion și Nicolae, îndată a început a-și împlini făgăduința; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuții săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-și dea Celui Preaînalt făgăduințele sale și să săvârșească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arabia la greci, tot așa călătorea împreună nevăzut și prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l și îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv și păzitor treaz și nedepărtat.

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ținând de mână pe Petru și arătându-l lui și spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara și din legături, și cum acela a dat făgăduință să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Și i-a spus cum se numește și a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui și să săvârșească degrabă dorința aceluia.

Apoi papa, deșteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; și făcându-se ziuă și sosind vremea dumnezeieștii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Și era în zi de Duminică și, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putință să afle și să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor și necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc și pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniței din Samara, vino la mine”. Și ieșind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el și a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Și se minuna Petru, cum papa care niciodată nu l-a știut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea știută de el. Și papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.

Și primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduința lui, și l-a ținut la sine multă vreme, învățându-l și povățuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povățuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ți calea și păzindu-te de meșteșugirile diavolești”. Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuiește-te, cinstite părinte, mântuiește-te ucenice al lui Hristos și împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezașul meu, și roagă-te pentru mine, păcătosul!”. Și luând Petru binecuvântare de la papă și tot clerul lui sărutându-l, a ieșit din Roma, punându-și nădejdea în Dumnezeu. Și voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit și, intrând într-însa, a plecat și a mers fără pericol, fiind timp prielnic și liniștit.

Și mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieșit din corabie să-și coacă pâine și, intrând într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav și neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui și pe toți casnicii lui. Iar după ce și-au copt pâinile, s-au așezat să mănânce și au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine și s-o duci în corabie cârmaciului și părin­telui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânșii. Și i-au răspuns că un monah ce se numește Petru călătorește cu dânșii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugați pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze și să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeți, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputință cumplită”.

Deci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, știind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânșii și, dacă a intrat pe ușa casei, a zis: „Pace casei acesteia și celor ce viețuiesc într-însa”. Iar stăpânul casei, îndată deșteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea și s-a simțit sănătos cu totul; și, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului și i le-a sărutat plângând. Atunci toți care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câștigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână și a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânșii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoși. Deci, tămăduind pe toți bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie și toți care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin și untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulțumire pentru câștigarea tămăduirii.

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulțu­mească lui Dumnezeu, și nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primești din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci și corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, și abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela și pe toți cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, și au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucățică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn ușor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, și pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul și grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie și din legăturile cele grele, unde îi arăți acum locul la care și-ar sfârși cealaltă vreme a vieții sale?”. Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu și Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumești și se apucă de nevoințele duhovnicești după puterea lor și, cu credință și dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viața lor cea vremelnică și, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câștige viață veșnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc și voiesc să înmulțesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului și Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă și ei vor păzi mântuitoarele porunci –, și îi voi înmulți pe muntele acela spre miazăzi și spre miazănoapte, și-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, și-i voi apăra pe toți aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”.

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru și deșteptându-se din somn, înălța multe laude și mulțumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și marelui arhiereu Nicolae. Și vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemișcată, deși vântul sufla în pânză și marea era adâncă. Și se mirau corăbierii cu spaimă, și grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?”. Și nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânșii: „Fiilor, spuneți-mi cum se numește locul acesta?”. Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”. Sfântul a zis către dânșii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemișcată; deci scoateți-mă la mal și lăsați-mă aici. Iar de nu veți face aceasta, nu veți putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinței lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie și l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere și cu tânguire: „De mare acoperământ și ajutor ne lipsim astăzi!”. Iar sfântul grăia către dânșii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni și toate le împlinește, Acela să călătorească împre­ună cu voi și să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta și dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci și binecuvântându-i pe toți, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase și trecând multe văi cu desiș și prăpăstii și păduri dese, a găsit la un loc o peșteră foarte întunecoasă, în care era o mulțime de târâtoare cu care se încuibaseră și diavolii împreună; și s-a sălășluit în acea peșteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli și câte primejdii a suferit, nu este cu putință a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Sălășluindu-se Cuviosul Petru în peștera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua și noaptea. Și a petrecut două săptămâni, negustând nicio hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, și-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeți și cu arcuri, cu săbii și cu sulițe, și au intrat în peștera aceea, strigând cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se și gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile și dând drumul la săgeți asupra lui; alții scoțând săbiile și îndreptând sulițele spre împungerea lui; iar alții prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura și peștera era gata să se surpe.

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aștepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!”. Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoșat și de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce și preadorit –, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca și cu un bici sau ca și cu o praștie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga și zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”. După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavolești până la o vreme. Și cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puțină din corabie; apoi, sfârșindu-se acea pâine, se hrănea cu verdețurile pustiei și cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Și s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngerești mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăși la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmașului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăși cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos. Și pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela și pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peșteră; și încă și însuși diavolul și prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare și târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele șuierau cu înfricoșat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu și i se repezeau spre față; și acea vedere era înfricoșată și groaznică din toate părțile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci și chemând numele lui Hristos Dumnezeu și al Preacuratei Maicii Lui, iarăși a făcut deșartă puterea acelora și a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănțuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Și sfârșind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod și, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului și voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, șezând, a început a plânge și a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara și închis într-o temniță întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo și te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toți cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând și tânguindu-ne, și am înconjurat multe cetăți și sate întrebând de tine; și, neputând să te aflăm, nici să știm unde ești, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, și ne-am bucurat foarte mult, toți robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toți, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toți cei ce doresc să-ți vadă fața; și se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie și din legături. Iar pentru liniște să nu te mâhnești, căci și acolo sunt mănăstiri și locuri liniștite de sihastri, și unde îți va plăcea ție, acolo îți vei alege un locaș spre liniștea ta.

Însă și tu însuți să o socotești aceasta cu adevărat: Ce iubește Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălășluiește în crăpături de pietre și în munți și singur se folosește numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut și insuflat de Dumnezeu, care prin învățătura sa, pe mulți la Dumnezeu îi întoarce și-i povățuiește la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuși Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Și să știi că mulți sunt în cetatea noastră rătăciți întru întuneric de patimi și au trebuință de unul care poate a-i povățui pe dânșii la pocăință. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ție de față, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci și pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci așa cu vederea, abătându-te de la noi și ascunzându-te în pustiul acesta?”.

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puțin și, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu și Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; și, de nu va fi voia și porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieși”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meșteșugirea cea diavolească și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-și mintea sa către Dumnezeu.

Iar după ce au trecut șapte ani, mult meșteșugărețul vrăjmaș, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală și, stând înaintea peșterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieși la mine, și îți voi spune ție cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine ești tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?”. Iar vicleanul înșelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întărește-te și îmbărbătează-te, bucură-te și te veselește, că s-a gătit ție scaun slăvit și cunună neveștejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea și folosul multora, că și izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Iar acestea le-a zis meșteșugărețul vrăjmaș, trimițând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înșelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?”. Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârșit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil și pe Iov. Ai covârșit pe Moise și pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele și cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârșit cu răbdarea ta și pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei și, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine și voi mântui pe mulți prin tine, zice Domnul Atotțiitorul!”. Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să știi tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, și ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!”. Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu și al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Iar sfântul, cunoscând meșteșugul diavolului și neputința lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmașul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădește pe mine, robul Tău; de aceea mulțumesc Ție că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ție, Stăpâne, Preabunule, ca și până în sfârșit să nu mă părăsești”. Deci după ce a trecut ziua aceea și a venit noaptea, cuviosul a adormit puțin și i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creștinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul și Marele Nicolae, și au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânți, că Dumnezeu este cu tine și îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineața și-ți va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ți aducă această hrană în toate zilele vieții tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru și mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ți se va aduce ție de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna și pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat și a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae.

Iar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a adus hrană cerească și, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngerești și atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârșit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană și Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.

Astfel s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani. Și au pierit ispitele diavolești, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările și toate meșteșugirile diavolești au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Și în atâția ani cuviosul n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperământ și pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-și arcul și tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Și trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci și dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viața asemenea cu îngerii.

Și când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieșind din dumbravă un țap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel țap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l săgeteze pe el. Iar țapul, povățuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peșterii cuviosului și a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă țap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol și cu perii crescuți ca la o fiară. Pe acesta văzându-l vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare și s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, și pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca și tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te și vino la mine și-ți voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă și a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins și l-a sărutat pe el întru Domnul și, șezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod și a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara și ținut în lanțuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae și a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, și cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors și cu ce chip s-a sălășluit în muntele acela. I-a mai spus și cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câți ani a viețuit și, în scurt să zicem, a spus toată viața lui acelui vânător.

Și s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, și s-a înspăimântat și s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său și te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci și eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!”. Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi așa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta și te ispitește pe tine singur, de vei putea să suferi nevoințele cele pustnicești. Însă să te ispitești pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză și de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moștenirii tale să o împărți săracilor, să te silești la post și la rugăciuni și să iei aminte la tine însuți cu suflet umilit. Așa să petreci tot anul acesta și, după săvârșirea anului, să vii iar la mine și ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ți se va porunci”.

Aceasta zicându-i sfântul și dând vânătorului binecuvântare și rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său și cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ție să o păzești, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, și a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Și sfârșindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări și pe fratele său și a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieșit la mal și au mers drept prin pustia muntelui. Și ajungând ei la peștera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toți și a alergat la peșteră. Și acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închiși frumos și celelalte părți ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat și, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns și cei ce-i urmau lui. Și văzând pe un mort cinstit ca acela și pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort și pentru ce plângi așa de amar pentru el?”. Iar vânătorul, plângând și tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viața Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor și au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaștele sfântului, îndată a câștigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ți ajunge că m-ai izgonit din peștera mea? Acum mă izgonești și din această locuință?”. Aceasta zicând, a ieșit din gura omului ca un fum, și a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puțină vreme, s-a sculat sănătos și a zis către fratele său: „Îți mulțumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!”. Și iarăși căzând cu mulțumire la moaștele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toți împreună, luând cinstitele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal și, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaștele sfântului, episcopul cetății a auzit și, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaște dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru și le-a dus cu cinste la episcopia sa. Și punându-le într-o raclă de mare preț, și cântând trei zile și trei nopți laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-petru-atonitul

Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021
Un eveniment însemnat, marcat începând din anul 1974 de Organizația Națiunilor Unite (ONU), care este găzduit în fiecare an într-o țară diferită, cu activității axate pe o temă anume. Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021 are loc în Pakistan, cu tema „Restaurarea Ecosistemelor”.

Cine participă la Ziua Mondială a Mediului Înconjurător?
Încă de la crearea sa, Organizația Națiunilor Unite a subliniat că acest eveniment ar trebui privit și ca „Ziua Oamenilor” unde fiecare dintre noi trebuie să facă ceva pozitiv care să contribuie la protejarea planetei noastre. De exemplu, Australia este o țară care participă în mod regulat la acest eveniment. În toată țara sunt organizate evenimente școlare și comunitare locale, cum ar fi campanii de curățare, acțiuni de plantare a copacilor și plimbări pe trasee.

Ca urmare a situației neprevăzute cauzate de pandemie, în 2021, este posibil ca evenimentele comunitare din anii anteriori să nu se desfășoare în același fel. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că tu și elevii sau copiii tăi nu mai poți contribui în felul tău. Continuă să citești această pagină pentru câteva sugestii prin care poți marca Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021.

Modalități de restaurare a ecosistemelor:
Întrucât tema Zilei Mondiale a Mediului Înconjurător din 2021 este restaurarea ecosistemelor, s-ar putea să vrei să marchezi această ocazie organizând un eveniment sau o inițiativă pentru copiii și / sau elevii tăi axată pe restaurarea ecosistemelor României și / sau a ecosistemelor din zona locală.

Iată câteva sugestii pentru activități educaționale și distractive, care susțin această temă, ideale pentru diferite contexte (Covid-19), dar și diferite posibilități:

Inițiază o acțiune de curățare a unui lac, plaje, parc sau altă zonă naturală.
Ecologizarea casei, școlii sau a unui spațiu public cu arbori sau plante băștinașe.
Oferirea unei donații sau alt sprijin pentru inițiative de restaurare sau conservare a mediului înconjurător din România sau localitate ta.
Începerea unei noi politici de achiziționare de produse alimentare sezoniere și locale.
Organizarea unei expoziții de afișe, fotografii sau artă (chiar și în mediul online) care să prezinte frumusețea ecosistemelor locale.
Găzduirea unei discuții despre valoarea ecosistemelor și amenințările cu care se confruntă. Ce se poate face pentru a inversa aceste tendințe?
Scrierea unei scrisori către ziarul local.
Orice ai face, sărbătorește momentul și răspândește vestea! Creează fotografii cu activitățile tale de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și postează-le pe rețelele de socializare cu eticheta #TwinklRomânia #GenerationRestoration și #WorldEnvironmentDay pentru a vă maximiza contribuția la mișcarea de restaurare.

De ce sunt importante ecosistemele?
Ecosistemele sunt rețeaua vieții pe Pământ. Un ecosistem cuprinde toate organismele vii și interacțiunile dintre ele și împrejurimile lor într-un loc dat. Ele există la toate scările, de la o bucățică de pământ la întreaga planetă, și includ păduri, râuri, zone umede, pajiști, estuare și recife de corali. Orașele și terenurile agricole conțin și ele ecosisteme importante.

Ecosistemele ne oferă beneficii neprețuite. Acestea includ:

Un climat stabil și aer curat.
Aprovizionare cu apă, alimente și materiale de toate tipurile și protecție împotriva dezastrelor și bolilor.
Ecosistemele naturale sunt importante pentru sănătatea noastră fizică și mentală și pentru identitatea noastră.
Ele găzduiesc animale sălbatice prețioase.
Pentru mulți, ei sunt o sursă de mirare și spiritualitate.

sursa: https://www.twinkl.ro/event/ziua-mondiala-a-mediului-inconjurator-2021

Cu un parfum îmbătător, liliacul ne oferă, în fiecare primăvara câte un strop din frumusețea și culoarea florilor sale inconfundabile. Floare a nunților, aniversărilor sau petrecerilor în aer liber, liliacul semnifică tradiția, familia, moștenirea spirituală, el putând fi dăruit mamei, părinților și rudelor. Se crede că, în funcție de culorile sale, florile de liliac pot transmite mesaje de dragoste sau sentimente prietenești.
Proprietăți terapeutice
Liliacul este una din cele mai populare flori de primăvară, fiind apreciat atât pentru parfumul delicat al florilor sale, cât și pentru proprietățile vindecătoare. În scop terapeutic, de la această plantă se folosesc, atât scoarța tulpinii, cât și frunzele sau florile, fiecare dintre ele având perioade diferite de recoltare, cât și tehnici diferite de uscare.
Frunzele și florile de liliac
Sunt folosite sub formă de infuzii, decocturi, tincturi, cataplasme sau unguente. Au efecte tonice, astringente și pot alina mai multe suferințe interne. Florile se culeg doar atunci când sunt deschise în proporție de 80%, apoi se lasă la uscat, într-un loc aerisit și se întorc în fiecare zi. La fel se procedează și cu frunzele.
În medicina populară sunt folosite în tratamentul gripei, tuberculozei, răcelii, tusei, în caz de diaree sau pietre la rinichi. Gargara cu infuzie din flori de liliac ajută în vindecarea laringitei sau a altor afecțiuni ale gâtului.
Scoarța arbustului
Trebuie tăiată fâșii subțiri, înainte de înflorirea liliacului. După uscare, se păstrează într-o pungă de hârtie sau săculeți de tifon. Înainte de folosire se macină. Prepa¬ra¬tele din scoarţă de liliac au proprietăţi vermifuge. Se fo¬losesc sub formă de decoct, tinctură sau vin. Sub formă de decoct, se consumă o cană pe zi. Din tinctură se ia o linguriță pe zi, adăugată la o cană de ceai. Administrarea se va face seara, înainte de culcare, timp de 3 zile. A patra zi, se ia un purgativ (30 grame sulfat de sodiu sau sare amară).
Remedii cu frunze de liliac
În cazul rănilor sau arsurilor
Se folosește o infuzie din frunze de liliac, care se prepară în felul următor:
Frunzele de liliac se fierb până când apa capătă o culoare foarte închisă. Infuzia obținută se lasă la răcit, iar când este doar călduţă, se aplică pe locul afectat de arsură. Se fixează cu un pansament steril şi se ţine timp de 24 de ore. Pansamentul nu trebuie lăsat să se usuce, deoarece va agrava rana. După 24 de ore, pansamentul se scoate, iar odată cu el se înlătură şi primul strat de impurităţi.
În cazul durerilor de dinți
Fiertura din frunze de lili¬ac este deosebit de utilă în astfel de situații. Pentru obținerea ei, se taie mărunt 10 frunze de liliac, iar peste ele se toarnă o jumătate de litru de apă caldă. Vasul se lasă acoperit timp de o oră, după care apa se strecoară. Se folosește pentru clătirea gurii de câteva ori, până ce durerea de dinți dispare.
Decoctul din frunze
Este foarte util în cazul pielii iritate, arse de soare, înroșite sau care prezintă pete. Când tenul este înroşit, ars sau pistruiat, frunzele strivite şi înmuiate în apă călduţă îl vor calma, înviora şi îi vor conferi supleţe. De asemenea, frunzele de liliac, fierte în lapte dulce, ajută la curățarea tenului de pete.
Remedii cu flori de liliac
Aceste flori minunate, cu un parfum amețitor, au fost folosite, în scop terapeutic, încă din cele mai vechi timpuri. Erau consumate, în acele vremuri, pentru eliminarea paraziților intestinali, dar și pentru tratarea malariei. Astăzi au o gamă largă de întrebuințări, fiind folosite atât în scop terapeutic, cât și în cosmetică.
Pentru tratarea afecțiunilor  respiratorii
Este folosită infuzia din flori de liliac, obținută dintr-o linguriţă de flori uscate de liliac la o cană cu apă fierbinte. O astfel de infuzie ajută la scăderea febrei, dar și la tratarea bronșitei sau laringitei.
Tonic cardiovascular
Potrivit specialiștilor, infuzia din flori de liliac ajută la fluidizarea sângelui.
În caz de balonare
Infuzia de din flori uscate de liliac este benefică în caz de balonări, disconfort hepatic sau stări de vomă. Pentru obținerea infuziei se folosește o linguriță de flori uscate, la o cană de apă fierbinte. Se lasă la infuzat timp de zece minute, după care se poate consuma.
Pentru durerile lombare
Se poate face o infuzie din flori de liliac, folosindu-se o lingură mare de flori, la o cană de apă. Cana se va acoperi timp de o oră, apoi se strecoară. Din preparatul obținut, se consumă câte o lingură, de patru ori pe zi.
Pentru creșterea poftei de mâncare
Specialiștii recomandă o linguriță de flori uscate de liliac și o linguriță de sunătoare. Se lasă la infuzat într-o cană cu apă timp de 10 minute. Ceaiul obținută se va consuma înainte de masă.
Remediu împotriva rănilor și loviturilor
În astfel de situații, florile de liliac pot fi o soluție eficientă. Se va folosi o ceașcă de flori de liliac uscate, peste care se adaugă 0,5 litri de țuică, lăsându-se la macerat timp de 14 zile. Lichidul obținut se strecoară și se poate administra sub formă de comprese, care vor fi schimbate de trei ori pe zi.
Apa din flori de liliac
Se folosește în cosmetică, sub formă de comprese pentru piele sau revigorarea tenului și se prepară astfel: se umple o sticlă pe jumătate cu flori, peste care se toarnă alcool, până la un litru. Compoziția se păstrează la în¬tu¬neric 2-3 săptămâni, apoi se filtrează. Peste lichidul obținut se toarnă apa distilată, în proporție de 1 la 2.
Unguentul din flori de liliac
Ajută la reducerea dure¬rilor reumatismale. Se pre¬pară din 40 de grame de flori, care se pun la macerat într-un litru de ulei, ținându-se două săptămâni, într-un loc întunecos și cald. După acest interval se poate utiliza, ungân¬du-se și masându-se zonele dureroase cu acest amestec, de câteva ori pe zi.
Un alt mod de preparare al unguentului
Se folosesc două linguri de flori tocate sau mixate, care se amestecă bine cu două linguri de unt sau untură. Acestea se țin în baie de aburi timp de 30 de minute, după care se lasă la răcit. Se păstrează la frigider. Seara, înainte de culcare, locul bolnav se încălzește apoi se masează cu unguentul obținut.
Tinctura din flori de liliac
Se obține din flori proaspete. Acestea se pun într-o sticlă de o jumătate de litru, iar peste ele se toarnă alcool de 40 de grade. Se lasă la macerat timp de 21 de zile, la loc întunecos, apoi se storc bine florile și se filtrează. Se pun câte 30 de picături în 50 ml de apă, care se consumă de trei ori pe zi, timp de trei luni, înainte de masă.
Mugurii de liliac
Sunt recomandați de terapeuți în cazul pancreasului bolnav sau dacă s-a instalat deja diabetul. Infuzia din muguri de liliac se prepară dintr-un litru de apă clocotită, la care se adaugă o lingură de muguri de liliac. Din amestecul obținut se va consuma câte o linguriță, de trei ori pe zi.
Pulberea din muguri de liliac
Este și ea, deosebit de utilă bolnavilor de diabet, folosin¬du-se sub formă de decoct. Pentru început, mugurii se usucă, se macină și pulberea se păstrează în borcane de sticlă. Peste două lingură de pulbere se toarnă 200 ml de apă fierbinte, care se pune apoi la fiert, la foc mic sau pe baie de aburi, timp de 15 minute. După ce se strecoară, se aduce la volumul inițial cu puțină apă fiartă. Se consumă câte o lingură, de trei ori pe zi.
Uleiul esențial din liliac
Oferă numeroase beneficii organismului. Ajută la descongestionarea căilor nazale, la ameliorarea bolilor de rinichi, elimină stresul și durerile de la coloană. Este folosit și pentru eliminarea mirosurilor neplăcute din încăperi, având, în același timp, și un efect relaxant.

sursa:https://www.accentmedia.ro

Sub denumirea ştiinţifică de Robinia pseudoacacia, salcâmul s-a răspândit în ultimile decenii pe aproape întreg globul pământesc datorită puterii sale de lăstărire (este o specie invazivă!). Se consideră că provine din America de Nord, iar în Europa ar fi fost introdus în preajma anului 1601. El creşte aşadar spontan, pe orice tip de teren, având o mare rezistenţă la ger dar şi la secetă, "trăind" aproximativ 100 de ani. Tulpina acestui arbore atinge între 25-30 metri, lemnul fiind dur, de esenţă tare, foarte rezistent la umezeală.

   Scoarţa şi seminţele salcâmului conţin o substanţă toxică (fitotoxine, robinia) însă Creatorul, a pus în florile acestui arbore, puteri miraculoase ale căror proprietăţi au fost şi sunt mult apreciate, îndeplinind astfel multiple roluri benefice: decorativ, melifer, medicinal dar şi de protecţie a terenurilor. Înfloreşte în ultima decadă a lunii mai-întâia decadă a lunii iunie, având flori compuse de culoare albă în ciorchine, cu un miros caracteristic, (inconfundabil!) pronunţat.

   În România, salcâmul (aproximativ 100.000 de hectare!) este principala specie forestieră, lemnul său fiind utilizat în construirea gardurilor, a stâlpilor de susţinere, a traverselor de cale ferată, a doagelor, a cozilor de unelte agricole, pentru parchetele locuinţelor, ca şi cherestea, precum şi în industria navală şi a mobilei.

   Fiind o plantă MELIFERĂ, salcâmul este foarte apreciat în apicultură, plantele melifere fiind acele plante care produc nectar şi sunt vizitate de albine care transformă apoi nectarul în miere.

   Am găsit prin diverse articole şi studii că salcâmul (florile!) are proprietăţi de neegalat, fiind denumit de unii cercetători chiar plantă-lecuitoare, tămăduitoare, benefică în peste 60 de boli. Datorită acestei mari valori terapeutice, florile sunt utilizate în industria farmaceutică naturistă. De asemeni, ele sunt utilizate şi în industria produselor cosmetice, precum şi în industria alimentară. Florile de salcâm, bogate în nectar erau folosite la vopsitul bumbacului şi a mătăsii în galben. Uscate, florile se puneau pe rănile provocate de arsuri.

   Salcâmul, era considerat (şi este înca, de unii oameni!) un simbol al veşniciei, un martor ocrotitor al iubirii, un simbol al tenacităţii şi longevităţii. Există multe legende legate de acest arbore printre care şi aceea referitoare la meşterul Hiram trimis de regele Tyrului la curtea lui Solomon pentru a conduce lucrările de zidire ale Templului. Legenda spune că Hiram, având în subordine 300.000 de lucrători-ucenici, care erau plătiţi în funcţie de gradul deţinut, a fost ucis de trei calfe nemulţumite, şi îngropat într-un loc ascuns, marcat de ei cu o ramură de salcâm. Evreii obişnuiau de altfel, să pună la capătul unui mormânt câte o ramură de salcâm exprimându-şi astfel credinţa în nemurire.

   O altă legendă, spune că atunci când Mântuitorul ISUS Se afla pe cruce şi Îşi dădea suflarea, TOT CE ERA VIU A FREMĂTAT... Copacii toţi au făcut un jurământ să plângă, să sufere după ISUS, şi să le slujească oamenilor dându-le o "energie purificatoare".

   "Noi primim de la verdele ce ne înconjoară nu numai OXIGEN, ci şi ENERGIE căci în aceşti arbori, Dumnezeu a pus putere de vindecare, uşurând multe dureri"  scria un biolog.

   Din Scriptură, aflăm că lemnul de salcâm era utilizat la construirea altarelor, a drugilor, a meselor, a chivotului, a scândurilor pentru diferite construcţii (apare cel mai frecvent în Cartea Exodul şi Deuteronom).

   Efecte benefice asupra sănătăţii:

   - acţiune antispastică

   - acţiune alcalină

   - acţiune sedativă

   - acţiune clamantă.

   Extractele din flori de salcâm, sunt utilizate frecvent în atacurile de panică, pentru liniştire, calmare, pentru reducerea acceselor de mânie, iritare, depresie prelungită, anxietate, insomnii, migrene, dureri de stomac, (constituie un excelent pansament gastric), în afecţiuni digestive, calmant al tusei, în combaterea crampelor musculare de natură nervoasă, în toate stările de stress, combate bulimia, tulburările de vedere.

   Apa din flori de salcâm: peste o mână de flori de salcâm uscate, punem 1 litru apă de izvor şi o putem consuma în loc de obişnuita apă potabilă (1 litru pe zi!)

   Mierea din flori de salcâm: 1 farfurie adâncă plină cu flori de salcâm peste care punem 1 litru apă de fântână, lăsăm la macerat 1 zi, apoi strecurăm, şi peste lichid punem 1 kg zahăr amestecând bine şi punându-l la fiert până se leagă bine. (asemănător se poate prepara şi siropul din flori de salcâm !) Acestea au efecte benefice pentru copiii noştri în procesul de învăţare şi memorare, precum şi pentru întărirea sistemului imunitar, în recuperarea după diverse boli, răceli.

   Salata din flori de salcâm : peste o farfurie plină cu flori de salcâm stoarcem zeama de la o lamâie, punem miere, apoi apă de izvor ca să fie acoperite şi lăsăm la macerat 6 ore. Se consumă dimineaţa pe stomacul gol fiind benefică în zilele de suprasolicitare.

   Băile cu flori de salcâm au un excelent efect calmant asupra sistemului nervos, încordarea psihică, stress. La fel de binevenită este o plimbare prelungită prin pădurile de salcâm.

   În gospodăria noastră, putem utiliza de asemeni florile de salcâm în binecunoscutele aluaturi pentru clătite, precum şi la prepararea dulceţurilor şi a şerbetului, şi să nu uităm desigur, ceaiul din flori de salcâm!(florile de salcâm culese fără frunze, înainte de deschiderea totală, pe timp însorit, se pun la uscat la soare, le punem apoi în cămară în săculeţi de hârtie sau pânză).

   Dorind ca toate aceste informaţii culese din diverse resurse dar şi din propriile experienţe (casa părintească se află la marginea unei păduri imense de salcâm!) să vă fie de folos, vă urez o primăvară binecuvântată, plină de mireasma îmbietoare a florilor de salcâm!

Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Copilului

  Despre povestea lor de dragoste a aflat și domnitorul țării, care era un om crud și nedrept. A trimis oameni să o ia pe fata și să o aducă la el , că să o facă soție.

 Atunci, pe fata au luat-o cu forța, iar pe băiat l-au ucis cu săbiile. În locul unde a murit băiatul a apărut o insectă mică, cu un ac în coadă, care îi poartă numele, albina. Fata adusă la palat, nu a cedat insistențelor domnitorului, spunandu-i că rămâne credincioasă iubitului ei. De supărare, după câteva zile TEIA a murit.

 Drept răzbunare a fost îngropată intr-un loc pustiu. Pe acel loc a crescut un copac falnic, cu flori mirositoare care il poartă numele, tei. În fiecare vară, micuța albina vine la tei, continuând povestea de dragoste și dincolo de moarte.

Sursa:

Stiinta-si-curiozitati-VIDEO