Abordarea de faţă se referă la accepţiunea mai largă a conceptului de ,,lectură", şi anume aceea referitoare la citirea cursivă şi conştientă a unui text, nu neapărat unul literar. De altfel, din punct de vedere metodic, dobândirea competenţelor de lectură are la bază exersarea citirii unor texte nonliterare, adică acel tip de texte pe care copiii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi. Este evident că, dacă se doreşte formarea competenţelor de lectură, ca bază a competenţei-cheie europene de comunicare în limba maternă, textele pe care elevii ar trebui să le citească cu prioritate şi ale căror mesaje ar trebui să înveţe să le descifreze ar trebui să fie cele nonliterare, cu care se vor confrunta pe tot parcursul vieţii în fiecare moment.
Studierea textelor literare este şi ea importantă, dar ca bază a altei competenţe: aceea de învăţare culturală, care presupune a citi şi a înţelege conţinutul unui produs cultural (literar, muzical, de artă plastic etc.) şi de a descifra mesajul respectivului produs (mesaj literar, muzical, plastic etc.). În concluzie, competenţa de descifrare a unui text literar şi a mesajului literar al unui astfel de text este practic subsecventă competenţei de descifrare a unui text nonliterar şi a mesajului de conţinut al acestuia. De aceea, ne vom referi la modalitaţile de dezvoltare a competenţelor de lectură în accepţiunea lor de ,,exersare a citirii textelor nonliterare de orice tip”.
Tehnologia existentă impune o regândire a modului în care sunt înţelese educaţia şi învăţarea. Se vorbeşte azi de trecerea de la realitatea virtuală bipolară (interacţiunea om-calculator) la cea a realităţii virtuale sociale a colaborării. Societatea cunoaşterii pune accent pe capacitatea educabilului de interpretare a informaţiilor, mai degrabă decât pe cunoaşterea lor. În acelaşi timp, democratizarea societăţii îşi găseşte şi ea exprimarea în utilizarea comunităţilor virtuale de învăţare.
În contextual învăţării în medii colaborative on-line, profesorul trebuie să ia în calcul atat avantajele, câr şi limitele comunităţilor virtual de învăţare, să evalueze propriile necesităţi didactice şi să găsească modalităţi optime de valorificare.
Sub aspectul avantajelor folosirii acestor comunităţi virtuale, acestea răspund unor nevoi individuale precum: multiculturalitatea, diversitatea, adecvarea la specificul cultural, omunicarea la distanţă între persoane cu interese comune, adaptare la societatea şi economia cunoaşterii. În acelaşi timp, comunităţile virtual de învăţare permit transferul cunoaşterii implicite. Prin relaţiile informale dintre membrii lor, comunităţile permit, pe de o parte, o învăţare sporită şi permanentă, iar pe de altă parte, o stăpânire şi dezvoltare superioară a cunoştinţelor;
Totodată, comunităţile virtuale de învăţare reprezintă un răspuns viabil pentru abordările socio-constructiviste în învăţare, predare şi evaluare, putând completa procesul educaţional cu elementele necesare unei activităţi de învăţare semnificative, eficiente şi eficace. În plus, organizarea activităţilor de învăţare în cadru virtual încurajează implicarea elevului, favorizează creşterea nivelului motivaţional al acestuia şi în special a celei intrinseci, centrată pe dezvoltarea de cunoştinţe solide pe termen lung.
Internetul determină schimbarea naturii interacţiunilor, reconfigurarea spaţiului social calculatorul având potenţialul de a revoluţiona însăşi natura învăţării, devenind astfel un veritabil mediu de manifestare şi de comunicare.
Utilizată ca instrument de comunicare, TIC oferă oportunităţi pentru extinderea procesului învăţării dincolo de limitele unei săli de clasă, localitate sau ţară, favorizând dezvoltarea unei bogate game de comunităţi de învăţare formale sau informale. Comunităţile virtual de învăţare sprijină şi încurajează achiziţia de cunoştinţe, motivează elevii pentru învăţarea împreună, readuc pasiunea pentru explorarea de noi domenii în procesul educaţiei, promovează învăţarea prin colaborare creând o adevărată stare de sinergie. Astfel, rezultatul final al cunoştinţelor acumulate şi împărtăşite este mult superior faţă de implicarea independentă, individuală cu materialul de studio.
Puterea unei comunităţi de învăţare este superioară întrucât sprijină creşterea şi dezvoltarea atât intelectuală, cât şi personală a membrilor săi. Învăţarea are, pe lângă latura individuală evidentă, şi o importantă componentă social. Nu trebuie să uităm că noile tehnologii permit şi dezvoltarea de comunităţi virtuale de învăţare în care elevii pot accesa comunităţi de experţi din afara şcolii.
În cadrul tuturor acestor tipuri de activităţi, elevii sunt în permanenţă puşi în situaţia de a-şi exersa competenţele de bază de lectură şi de înţelegere a mesajului unui text nonliterar, precum şi de selectare de către educabili a răspunsurilor potrivite mesajului detectat.
În afara avantajelor identificate, utilizarea tehnologiei pentru facilitarea învăţării prin comunităţi virtuale prezintă şi anumite dezavantaje. Astfel, utilizarea inadecvată a computerului poate izola elevul. În acest sens, există riscul ca o exacerbare a utilizării mediilor virtuale să afecteze negativ abilităţile sociale şi cele de comunicare orală, scrisă sau de gestiune a mediilor tradiţionale de informare. Totodată, tehnologia poate facilita o învăţare autonomă, dar care uneori este mai degrabă individuală decât prin cooperare, fapt care contrazice însăşi ideea de comunitate. Se mai costată totodată faptul că, adesea, cunoaşterea transmisă prin succesiuni de emailuri se pierde odată cu încetarea acestor schimburi în cazul în care nu se folosesc forumuri de discuţii.
Un alt dezavantaj eset şi faptul că, dacă aplicaţia software permite doar afişarea în ordine cronologică a succesiunii de mesaje, atunci regăsirea ulterioară a soluţiilor vechi la probleme similare este anevoioasă. În plus, indivizii din exterior interesaţi sau care întâmpină probleme noi nu au cunoştinţă despre comunităţile adhoc şi nu pot beneficia de expertiza acestora. La aceasta se mai adaugă faptul că, atunci când un membru părăseşte comunitatea, cunoştinţele personale acumulate din experienţă nu vor mai fi disponibile celorlalţi. Plecarea unor membri afectează reţelele informale, determinând dispariţia vechilor canale prin care comunicau membrii când întâmpinau o problem.
Dintr-o altă perspectivă, spre deosebire de locul de muncă, unde este încurajată învăţarea prin colaborare, învăţământul se bazează preponderent pe recunoaşterea performanţelor individuale în cadrul unui mediu competitiv, iar colaborarea între elevi este uneori etichetată ca trişare. În plus, procesul evaluării se bazează pe note individuale, iar colaborarea poate fi privită de elevii care se centrează pe note ca neproductivă, chiar ameninţătoare pentru cei cu performanţe sau ca pe o povară inutilă.
Pe de altă parte, utilizarea comunităţilor virtual de învăţare în educaţie ridică serioase probleme de ordin etic ce ţin de barierele de acces pentru cei care nu dispun de echipamentul, cunoştinţele şi abilităţile necesare, conducând la accentuarea diviziunii digitale. La acestea se adaugă bariere afective precum percepţiile despre tehnologiesau anxietăţi despre utilizarea acesteia. În acelaşi timp, învăţarea prin colaborare vine în contradicţie cu tendinţa recentă către individualismul în reţea.
Pe lângă surmontarea acestor limite ale folosirii TIC şi a comunitpţilor virtual de învăţare, profesorul are datoria de a identifica acea tehnologie potrivită pentru aplicarea ideilor pedagogice postmoderne îmbrăţişate nu doar de şcoala noastră pedagogic, ci şi de politicile educaţionale naţionale: învăţarea centrată pe competenţe, curriculum (nu doar formal, ci şi nonformal şi informal) centrat pe elev, învăţarea prin interacţiuni de tip elev-elev, învăţarea colaborativă etc. Simpla utilizare a comunicării mediate de calculator nu garantează cu nimic efecte educaţionale la elevi.
Cea mai cunoscută şi utilizată comunitate virtuală de învăţare pentru elevi este cea de eTwinning, cadru în care elevi din toate ţările UE colaborează în realizarea unor proiecte educaţionale realizate în parteneriat internaţional. Proiectele educaţionale sau socio-educaţionale constituie o modalitate atractivă şi eficientă prin care elevii şi profesorii lucrează împreună, identifică şi rezolvă probleme, învaţă aplicând sau utilizând spaţii din afara şcolii pentru a realiza aplicaţii practice. Obiectivele şi amploarea proiectelor pot fi diferite, însă structura şi etapele parcurse sunt, în general, aceleaşi. Este foarte important ca proiectele să răspundă nevoilor şcolii, cadrelor didactice şi elevilor, să-şi propună ameliorarea unor aspecte ale vieţii şcolii, fie din sfera curriculară, fie din cea extracurriculară. Învăţarea eTwinning este valorosă şi pentru că este realizată prin proiect. În sens restrâns, proiectul este o metodă didactică ce conduce la o învăţare în profunzime, metodă în cadrul căreia elevii sunt cei care concep propria activitate, unde li se oferă libertatea de alegere dintr-o serie de posibilităţi stabilite de profesor împreună cu elevii săi. Acest tip de învăţare este proiectată după nevoile şi interesele individuale ale fiecărui elev, fapt destul de greu de împlinit în toate tipurile de activităţi din programul şcolar.
Termenul de comunitate virtuală de învăţare este legată de conceptele: comunitate (interacţiunea membrilor, scop, valori, interese, practici şi cultură comune), spaţiu virtual (mediere tehnologică a interacţiunii umane) şi procese de învăţare (procese prin care individul dobândeşte noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini, competenţe), reunind caracteristicile specifice ale acestora. În cadrul unei comunităţi virtuale de învăţare, elevii dobândesc prin colaborare o înţelegere comună a conţinuturilor, sprijinindu-se totodată reciproc în deprinderea deprinderilor şi abilităţilor digitale şi exersându-şi competenţele de interrelaţionare. Această modalitate de învăţare oferă elevului posibilităţi sporite de comunicare, de descoperire, de exprimare, de construire a propriei cunoaşteri prin angajarea activă în comunitatea de care aparţine.
Comunităţile on-line de învăţare au potenţialul de a dezvolta la elevi o serie de abilităţi precum: comunicare; discuţii de grup; împărtăşirea informaţiilor; compararea, construirea, organizarea informaţiilor; schimbul de experienţe; realizarea de publicaţii, lecţii, vizite virtual; rezolvarea în comun sau individuală de problem; feedback între colegi; simulare; mentorat.
Pe de altă parte, învăţarea în cadrul comunităţilor virtuale prezintă anumite aspecte problematice, cum ar fi: cunoaşterea nivelului de implicare în studiul disciplinei; contorizarea frecvenţei şi a participării; cunoaşterea dificultăţilor sau a diverselor motive din pricina cărora ar putea fi distras elevul; identificarea stărilor afective în textele editate de elevi; strategiile optime de intervenţie pentru elevii care nu participă activ; recunoaşterea şi soluţionarea dezacordurilor şi conflictelor.
În schimb, în comunităţile de tip eTwinning, fiecare membru al grupului are aceleaşi şanse de a se exprima, inclusiv cei care au nevoie de mai mult timp pentru a formula un răspuns, întrucât comunicarea este de cele mai multe ori asincronă. Învăţarea în comunităţile virtuale este facilitată de procesul comunicării în reţea şi prin faptul că elevul este determinat să îşi aştearnă gândurile în scris. Pentru a conferi contribuţiei proprii coerenţă şi logică, elevul trebuie să îşi exprime propriile gânduri într-un limbaj inteligibil pentru ceilalţi, clarificându-şi atât ideile proprii, cât şi modul de organizare al acestora. Comunicarea scrisă în acest tip de comunităţi permit ca fiecare aspect al discuţiei să fie dezvoltat ulterior, independent de timp, de către orice membru. Recitirea mesajelor permite acumularea graduală a cunoaşterii, eliminându-se posibilitatea ca unele idei de pe parcursul conversaţiei să fie uitate sau să se devieze de la tema în discuţie. În acelaşi timp, elevii pot beneficia de fenomenul benefic al transferului, ca parte a procesului educaţional: transfer de idei, de argumente, de structuri de comunicare, de competenţe culturale sau chiar de motivaţie. Desigur, pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci a învăţării, trebuie să se ţină cont de: relevanţa activităţilor propuse, gradul de atenţie, încrederea, satisfacţia, curiozitatea, creativitatea, dar şi de controlul exercitat de cadrul didactic.
Pe de altă parte, există anumite condiţii de optimizare a învăţării prin comunităţile virtuale, dintre aceştia făcând parte factori afectivi precum: mărimea grupului, cunoaşterea celorlalţi participanţi, experienţa elevului, dificultatea sarcinii sau, pur şi simplu, nevoia de comunicare virtuală.
Pentru a crea o comunitate virtuală, trebuie parcurşi câţiva paşi necesari pentru asigurarea condiţiilor funcţionării acesteia: definirea clară a scopului grupului; crearea unui spaţiu distinct de întâlnire; crearea unui leadership eficace din interior; definirea normelor şi a unui cod clar de conduită; permiterea unei variate game de roluri ale membrilor (membru, administrator, observator, invitat); organizarea şi facilitarea de subgrupuri; acordarea dreptului membrilor de rezolvare internă a disputelor. În acelaşi timp, profesorii au responsabilitatea de a superviza comunitatea virtuală, de a monitoriza evoluţia şi efectele ei benefice pentru învăţare.
Condiţia esenţială a unei bune funcţionări a oricărei comunităţi virtuale de învăţare este participarea profesorului în calitate de partener, alături de elevi, pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite anterior de comun acord (pe baza negocierii intereselor de învăţare ale educabililor). Iar unul dintre obiectivele de bază al proiectelor realizate prin utilizarea TIC, în cadrul comunităţilor virtuale de învăţare, este acela al citirii conştiente şi al înţelegerii mesajului textului, precum şi al emiterii răspunsului adecvat mesajului perceput. Aceste elemente ale competenţei-cheie de comunicare în limba maternă se constituie totodată în standarde de performanţă pe care elevii trebuie să le îndeplinească la sfârşitul ciclului primar, iar una dintre mijloacele didactice cele mai motivante şi care dezvoltă un număr important de alte competenţe transversale este utilizarea TIC în cadrul organizat al platformelor de învăţare organizate de către profesori.
Bibliografie:
]]>Într-o lume în care se utilizează pe scară tot mai amplă a calculatorul, comunităţile virtuale încep să cunoască o dezvoltare fără precedent, TIC având avantajul depăşirii distanţei de timp şi spaţiu. În domeniul educaţiei se vorbeşte tot mai mult de comunităţile virtuale de învăţare ca mijloc didactic cu un important potenţial educaţional (competenţe sociale şi civice, competenţe digitale, competenţe culturale şi interculturale şi alte competenţe transversale).
Abordarea de faţă se referă la accepţiunea mai largă a conceptului de ,,lectură", şi anume aceea referitoare la citirea cursivă şi conştientă a unui text, nu neapărat unul literar. De altfel, din punct de vedere metodic, dobândirea competenţelor de lectură are la bază exersarea citirii unor texte nonliterare, adică acel tip de texte pe care copiii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi. Este evident că, dacă se doreşte formarea competenţelor de lectură, ca bază a competenţei-cheie europene de comunicare în limba maternă, textele pe care elevii ar trebui să le citească cu prioritate şi ale căror mesaje ar trebui să înveţe să le descifreze ar trebui să fie cele nonliterare, cu care se vor confrunta pe tot parcursul vieţii în fiecare moment.
Studierea textelor literare este şi ea importantă, dar ca bază a altei competenţe: aceea de învăţare culturală, care presupune a citi şi a înţelege conţinutul unui produs cultural (literar, muzical, de artă plastic etc.) şi de a descifra mesajul respectivului produs (mesaj literar, muzical, plastic etc.). În concluzie, competenţa de descifrare a unui text literar şi a mesajului literar al unui astfel de text este practic subsecventă competenţei de descifrare a unui text nonliterar şi a mesajului de conţinut al acestuia. De aceea, ne vom referi la modalitaţile de dezvoltare a competenţelor de lectură în accepţiunea lor de ,,exersare a citirii textelor nonliterare de orice tip”.
Tehnologia existentă impune o regândire a modului în care sunt înţelese educaţia şi învăţarea. Se vorbeşte azi de trecerea de la realitatea virtuală bipolară (interacţiunea om-calculator) la cea a realităţii virtuale sociale a colaborării. Societatea cunoaşterii pune accent pe capacitatea educabilului de interpretare a informaţiilor, mai degrabă decât pe cunoaşterea lor. În acelaşi timp, democratizarea societăţii îşi găseşte şi ea exprimarea în utilizarea comunităţilor virtuale de învăţare.
În contextual învăţării în medii colaborative on-line, profesorul trebuie să ia în calcul atat avantajele, câr şi limitele comunităţilor virtual de învăţare, să evalueze propriile necesităţi didactice şi să găsească modalităţi optime de valorificare.
Sub aspectul avantajelor folosirii acestor comunităţi virtuale, acestea răspund unor nevoi individuale precum: multiculturalitatea, diversitatea, adecvarea la specificul cultural, omunicarea la distanţă între persoane cu interese comune, adaptare la societatea şi economia cunoaşterii. În acelaşi timp, comunităţile virtual de învăţare permit transferul cunoaşterii implicite. Prin relaţiile informale dintre membrii lor, comunităţile permit, pe de o parte, o învăţare sporită şi permanentă, iar pe de altă parte, o stăpânire şi dezvoltare superioară a cunoştinţelor;
Totodată, comunităţile virtuale de învăţare reprezintă un răspuns viabil pentru abordările socio-constructiviste în învăţare, predare şi evaluare, putând completa procesul educaţional cu elementele necesare unei activităţi de învăţare semnificative, eficiente şi eficace. În plus, organizarea activităţilor de învăţare în cadru virtual încurajează implicarea elevului, favorizează creşterea nivelului motivaţional al acestuia şi în special a celei intrinseci, centrată pe dezvoltarea de cunoştinţe solide pe termen lung.
Internetul determină schimbarea naturii interacţiunilor, reconfigurarea spaţiului social calculatorul având potenţialul de a revoluţiona însăşi natura învăţării, devenind astfel un veritabil mediu de manifestare şi de comunicare.
Utilizată ca instrument de comunicare, TIC oferă oportunităţi pentru extinderea procesului învăţării dincolo de limitele unei săli de clasă, localitate sau ţară, favorizând dezvoltarea unei bogate game de comunităţi de învăţare formale sau informale. Comunităţile virtual de învăţare sprijină şi încurajează achiziţia de cunoştinţe, motivează elevii pentru învăţarea împreună, readuc pasiunea pentru explorarea de noi domenii în procesul educaţiei, promovează învăţarea prin colaborare creând o adevărată stare de sinergie. Astfel, rezultatul final al cunoştinţelor acumulate şi împărtăşite este mult superior faţă de implicarea independentă, individuală cu materialul de studio.
Puterea unei comunităţi de învăţare este superioară întrucât sprijină creşterea şi dezvoltarea atât intelectuală, cât şi personală a membrilor săi. Învăţarea are, pe lângă latura individuală evidentă, şi o importantă componentă social. Nu trebuie să uităm că noile tehnologii permit şi dezvoltarea de comunităţi virtuale de învăţare în care elevii pot accesa comunităţi de experţi din afara şcolii.
În cadrul tuturor acestor tipuri de activităţi, elevii sunt în permanenţă puşi în situaţia de a-şi exersa competenţele de bază de lectură şi de înţelegere a mesajului unui text nonliterar, precum şi de selectare de către educabili a răspunsurilor potrivite mesajului detectat.
În afara avantajelor identificate, utilizarea tehnologiei pentru facilitarea învăţării prin comunităţi virtuale prezintă şi anumite dezavantaje. Astfel, utilizarea inadecvată a computerului poate izola elevul. În acest sens, există riscul ca o exacerbare a utilizării mediilor virtuale să afecteze negativ abilităţile sociale şi cele de comunicare orală, scrisă sau de gestiune a mediilor tradiţionale de informare. Totodată, tehnologia poate facilita o învăţare autonomă, dar care uneori este mai degrabă individuală decât prin cooperare, fapt care contrazice însăşi ideea de comunitate. Se mai costată totodată faptul că, adesea, cunoaşterea transmisă prin succesiuni de emailuri se pierde odată cu încetarea acestor schimburi în cazul în care nu se folosesc forumuri de discuţii.
Un alt dezavantaj eset şi faptul că, dacă aplicaţia software permite doar afişarea în ordine cronologică a succesiunii de mesaje, atunci regăsirea ulterioară a soluţiilor vechi la probleme similare este anevoioasă. În plus, indivizii din exterior interesaţi sau care întâmpină probleme noi nu au cunoştinţă despre comunităţile adhoc şi nu pot beneficia de expertiza acestora. La aceasta se mai adaugă faptul că, atunci când un membru părăseşte comunitatea, cunoştinţele personale acumulate din experienţă nu vor mai fi disponibile celorlalţi. Plecarea unor membri afectează reţelele informale, determinând dispariţia vechilor canale prin care comunicau membrii când întâmpinau o problem.
Dintr-o altă perspectivă, spre deosebire de locul de muncă, unde este încurajată învăţarea prin colaborare, învăţământul se bazează preponderent pe recunoaşterea performanţelor individuale în cadrul unui mediu competitiv, iar colaborarea între elevi este uneori etichetată ca trişare. În plus, procesul evaluării se bazează pe note individuale, iar colaborarea poate fi privită de elevii care se centrează pe note ca neproductivă, chiar ameninţătoare pentru cei cu performanţe sau ca pe o povară inutilă.
Pe de altă parte, utilizarea comunităţilor virtual de învăţare în educaţie ridică serioase probleme de ordin etic ce ţin de barierele de acces pentru cei care nu dispun de echipamentul, cunoştinţele şi abilităţile necesare, conducând la accentuarea diviziunii digitale. La acestea se adaugă bariere afective precum percepţiile despre tehnologiesau anxietăţi despre utilizarea acesteia. În acelaşi timp, învăţarea prin colaborare vine în contradicţie cu tendinţa recentă către individualismul în reţea.
Pe lângă surmontarea acestor limite ale folosirii TIC şi a comunitpţilor virtual de învăţare, profesorul are datoria de a identifica acea tehnologie potrivită pentru aplicarea ideilor pedagogice postmoderne îmbrăţişate nu doar de şcoala noastră pedagogic, ci şi de politicile educaţionale naţionale: învăţarea centrată pe competenţe, curriculum (nu doar formal, ci şi nonformal şi informal) centrat pe elev, învăţarea prin interacţiuni de tip elev-elev, învăţarea colaborativă etc. Simpla utilizare a comunicării mediate de calculator nu garantează cu nimic efecte educaţionale la elevi.
Cea mai cunoscută şi utilizată comunitate virtuală de învăţare pentru elevi este cea de eTwinning, cadru în care elevi din toate ţările UE colaborează în realizarea unor proiecte educaţionale realizate în parteneriat internaţional. Proiectele educaţionale sau socio-educaţionale constituie o modalitate atractivă şi eficientă prin care elevii şi profesorii lucrează împreună, identifică şi rezolvă probleme, învaţă aplicând sau utilizând spaţii din afara şcolii pentru a realiza aplicaţii practice. Obiectivele şi amploarea proiectelor pot fi diferite, însă structura şi etapele parcurse sunt, în general, aceleaşi. Este foarte important ca proiectele să răspundă nevoilor şcolii, cadrelor didactice şi elevilor, să-şi propună ameliorarea unor aspecte ale vieţii şcolii, fie din sfera curriculară, fie din cea extracurriculară. Învăţarea eTwinning este valorosă şi pentru că este realizată prin proiect. În sens restrâns, proiectul este o metodă didactică ce conduce la o învăţare în profunzime, metodă în cadrul căreia elevii sunt cei care concep propria activitate, unde li se oferă libertatea de alegere dintr-o serie de posibilităţi stabilite de profesor împreună cu elevii săi. Acest tip de învăţare este proiectată după nevoile şi interesele individuale ale fiecărui elev, fapt destul de greu de împlinit în toate tipurile de activităţi din programul şcolar.
Termenul de comunitate virtuală de învăţare este legată de conceptele: comunitate (interacţiunea membrilor, scop, valori, interese, practici şi cultură comune), spaţiu virtual (mediere tehnologică a interacţiunii umane) şi procese de învăţare (procese prin care individul dobândeşte noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini, competenţe), reunind caracteristicile specifice ale acestora. În cadrul unei comunităţi virtuale de învăţare, elevii dobândesc prin colaborare o înţelegere comună a conţinuturilor, sprijinindu-se totodată reciproc în deprinderea deprinderilor şi abilităţilor digitale şi exersându-şi competenţele de interrelaţionare. Această modalitate de învăţare oferă elevului posibilităţi sporite de comunicare, de descoperire, de exprimare, de construire a propriei cunoaşteri prin angajarea activă în comunitatea de care aparţine.
Comunităţile on-line de învăţare au potenţialul de a dezvolta la elevi o serie de abilităţi precum: comunicare; discuţii de grup; împărtăşirea informaţiilor; compararea, construirea, organizarea informaţiilor; schimbul de experienţe; realizarea de publicaţii, lecţii, vizite virtual; rezolvarea în comun sau individuală de problem; feedback între colegi; simulare; mentorat.
Pe de altă parte, învăţarea în cadrul comunităţilor virtuale prezintă anumite aspecte problematice, cum ar fi: cunoaşterea nivelului de implicare în studiul disciplinei; contorizarea frecvenţei şi a participării; cunoaşterea dificultăţilor sau a diverselor motive din pricina cărora ar putea fi distras elevul; identificarea stărilor afective în textele editate de elevi; strategiile optime de intervenţie pentru elevii care nu participă activ; recunoaşterea şi soluţionarea dezacordurilor şi conflictelor.
În schimb, în comunităţile de tip eTwinning, fiecare membru al grupului are aceleaşi şanse de a se exprima, inclusiv cei care au nevoie de mai mult timp pentru a formula un răspuns, întrucât comunicarea este de cele mai multe ori asincronă. Învăţarea în comunităţile virtuale este facilitată de procesul comunicării în reţea şi prin faptul că elevul este determinat să îşi aştearnă gândurile în scris. Pentru a conferi contribuţiei proprii coerenţă şi logică, elevul trebuie să îşi exprime propriile gânduri într-un limbaj inteligibil pentru ceilalţi, clarificându-şi atât ideile proprii, cât şi modul de organizare al acestora. Comunicarea scrisă în acest tip de comunităţi permit ca fiecare aspect al discuţiei să fie dezvoltat ulterior, independent de timp, de către orice membru. Recitirea mesajelor permite acumularea graduală a cunoaşterii, eliminându-se posibilitatea ca unele idei de pe parcursul conversaţiei să fie uitate sau să se devieze de la tema în discuţie. În acelaşi timp, elevii pot beneficia de fenomenul benefic al transferului, ca parte a procesului educaţional: transfer de idei, de argumente, de structuri de comunicare, de competenţe culturale sau chiar de motivaţie. Desigur, pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci a învăţării, trebuie să se ţină cont de: relevanţa activităţilor propuse, gradul de atenţie, încrederea, satisfacţia, curiozitatea, creativitatea, dar şi de controlul exercitat de cadrul didactic.
Pe de altă parte, există anumite condiţii de optimizare a învăţării prin comunităţile virtuale, dintre aceştia făcând parte factori afectivi precum: mărimea grupului, cunoaşterea celorlalţi participanţi, experienţa elevului, dificultatea sarcinii sau, pur şi simplu, nevoia de comunicare virtuală.
Pentru a crea o comunitate virtuală, trebuie parcurşi câţiva paşi necesari pentru asigurarea condiţiilor funcţionării acesteia: definirea clară a scopului grupului; crearea unui spaţiu distinct de întâlnire; crearea unui leadership eficace din interior; definirea normelor şi a unui cod clar de conduită; permiterea unei variate game de roluri ale membrilor (membru, administrator, observator, invitat); organizarea şi facilitarea de subgrupuri; acordarea dreptului membrilor de rezolvare internă a disputelor. În acelaşi timp, profesorii au responsabilitatea de a superviza comunitatea virtuală, de a monitoriza evoluţia şi efectele ei benefice pentru învăţare.
Condiţia esenţială a unei bune funcţionări a oricărei comunităţi virtuale de învăţare este participarea profesorului în calitate de partener, alături de elevi, pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite anterior de comun acord (pe baza negocierii intereselor de învăţare ale educabililor). Iar unul dintre obiectivele de bază al proiectelor realizate prin utilizarea TIC, în cadrul comunităţilor virtuale de învăţare, este acela al citirii conştiente şi al înţelegerii mesajului textului, precum şi al emiterii răspunsului adecvat mesajului perceput. Aceste elemente ale competenţei-cheie de comunicare în limba maternă se constituie totodată în standarde de performanţă pe care elevii trebuie să le îndeplinească la sfârşitul ciclului primar, iar una dintre mijloacele didactice cele mai motivante şi care dezvoltă un număr important de alte competenţe transversale este utilizarea TIC în cadrul organizat al platformelor de învăţare organizate de către profesori.
Bibliografie:
Abordarea de faţă se referă la accepţiunea mai largă a conceptului de ,,lectură", şi anume aceea referitoare la citirea cursivă şi conştientă a unui text, nu neapărat unul literar. De altfel, din punct de vedere metodic, dobândirea competenţelor de lectură are la bază exersarea citirii unor texte nonliterare, adică acel tip de texte pe care copiii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi. Este evident că, dacă se doreşte formarea competenţelor de lectură, ca bază a competenţei-cheie europene de comunicare în limba maternă, textele pe care elevii ar trebui să le citească cu prioritate şi ale căror mesaje ar trebui să înveţe să le descifreze ar trebui să fie cele nonliterare, cu care se vor confrunta pe tot parcursul vieţii în fiecare moment.
Studierea textelor literare este şi ea importantă, dar ca bază a altei competenţe: aceea de învăţare culturală, care presupune a citi şi a înţelege conţinutul unui produs cultural (literar, muzical, de artă plastic etc.) şi de a descifra mesajul respectivului produs (mesaj literar, muzical, plastic etc.). În concluzie, competenţa de descifrare a unui text literar şi a mesajului literar al unui astfel de text este practic subsecventă competenţei de descifrare a unui text nonliterar şi a mesajului de conţinut al acestuia. De aceea, ne vom referi la modalitaţile de dezvoltare a competenţelor de lectură în accepţiunea lor de ,,exersare a citirii textelor nonliterare de orice tip”.
Tehnologia existentă impune o regândire a modului în care sunt înţelese educaţia şi învăţarea. Se vorbeşte azi de trecerea de la realitatea virtuală bipolară (interacţiunea om-calculator) la cea a realităţii virtuale sociale a colaborării. Societatea cunoaşterii pune accent pe capacitatea educabilului de interpretare a informaţiilor, mai degrabă decât pe cunoaşterea lor. În acelaşi timp, democratizarea societăţii îşi găseşte şi ea exprimarea în utilizarea comunităţilor virtuale de învăţare.
În contextual învăţării în medii colaborative on-line, profesorul trebuie să ia în calcul atat avantajele, câr şi limitele comunităţilor virtual de învăţare, să evalueze propriile necesităţi didactice şi să găsească modalităţi optime de valorificare.
Sub aspectul avantajelor folosirii acestor comunităţi virtuale, acestea răspund unor nevoi individuale precum: multiculturalitatea, diversitatea, adecvarea la specificul cultural, omunicarea la distanţă între persoane cu interese comune, adaptare la societatea şi economia cunoaşterii. În acelaşi timp, comunităţile virtual de învăţare permit transferul cunoaşterii implicite. Prin relaţiile informale dintre membrii lor, comunităţile permit, pe de o parte, o învăţare sporită şi permanentă, iar pe de altă parte, o stăpânire şi dezvoltare superioară a cunoştinţelor;
Totodată, comunităţile virtuale de învăţare reprezintă un răspuns viabil pentru abordările socio-constructiviste în învăţare, predare şi evaluare, putând completa procesul educaţional cu elementele necesare unei activităţi de învăţare semnificative, eficiente şi eficace. În plus, organizarea activităţilor de învăţare în cadru virtual încurajează implicarea elevului, favorizează creşterea nivelului motivaţional al acestuia şi în special a celei intrinseci, centrată pe dezvoltarea de cunoştinţe solide pe termen lung.
Internetul determină schimbarea naturii interacţiunilor, reconfigurarea spaţiului social calculatorul având potenţialul de a revoluţiona însăşi natura învăţării, devenind astfel un veritabil mediu de manifestare şi de comunicare.
Utilizată ca instrument de comunicare, TIC oferă oportunităţi pentru extinderea procesului învăţării dincolo de limitele unei săli de clasă, localitate sau ţară, favorizând dezvoltarea unei bogate game de comunităţi de învăţare formale sau informale. Comunităţile virtual de învăţare sprijină şi încurajează achiziţia de cunoştinţe, motivează elevii pentru învăţarea împreună, readuc pasiunea pentru explorarea de noi domenii în procesul educaţiei, promovează învăţarea prin colaborare creând o adevărată stare de sinergie. Astfel, rezultatul final al cunoştinţelor acumulate şi împărtăşite este mult superior faţă de implicarea independentă, individuală cu materialul de studio.
Puterea unei comunităţi de învăţare este superioară întrucât sprijină creşterea şi dezvoltarea atât intelectuală, cât şi personală a membrilor săi. Învăţarea are, pe lângă latura individuală evidentă, şi o importantă componentă social. Nu trebuie să uităm că noile tehnologii permit şi dezvoltarea de comunităţi virtuale de învăţare în care elevii pot accesa comunităţi de experţi din afara şcolii.
În cadrul tuturor acestor tipuri de activităţi, elevii sunt în permanenţă puşi în situaţia de a-şi exersa competenţele de bază de lectură şi de înţelegere a mesajului unui text nonliterar, precum şi de selectare de către educabili a răspunsurilor potrivite mesajului detectat.
În afara avantajelor identificate, utilizarea tehnologiei pentru facilitarea învăţării prin comunităţi virtuale prezintă şi anumite dezavantaje. Astfel, utilizarea inadecvată a computerului poate izola elevul. În acest sens, există riscul ca o exacerbare a utilizării mediilor virtuale să afecteze negativ abilităţile sociale şi cele de comunicare orală, scrisă sau de gestiune a mediilor tradiţionale de informare. Totodată, tehnologia poate facilita o învăţare autonomă, dar care uneori este mai degrabă individuală decât prin cooperare, fapt care contrazice însăşi ideea de comunitate. Se mai costată totodată faptul că, adesea, cunoaşterea transmisă prin succesiuni de emailuri se pierde odată cu încetarea acestor schimburi în cazul în care nu se folosesc forumuri de discuţii.
Un alt dezavantaj eset şi faptul că, dacă aplicaţia software permite doar afişarea în ordine cronologică a succesiunii de mesaje, atunci regăsirea ulterioară a soluţiilor vechi la probleme similare este anevoioasă. În plus, indivizii din exterior interesaţi sau care întâmpină probleme noi nu au cunoştinţă despre comunităţile adhoc şi nu pot beneficia de expertiza acestora. La aceasta se mai adaugă faptul că, atunci când un membru părăseşte comunitatea, cunoştinţele personale acumulate din experienţă nu vor mai fi disponibile celorlalţi. Plecarea unor membri afectează reţelele informale, determinând dispariţia vechilor canale prin care comunicau membrii când întâmpinau o problem.
Dintr-o altă perspectivă, spre deosebire de locul de muncă, unde este încurajată învăţarea prin colaborare, învăţământul se bazează preponderent pe recunoaşterea performanţelor individuale în cadrul unui mediu competitiv, iar colaborarea între elevi este uneori etichetată ca trişare. În plus, procesul evaluării se bazează pe note individuale, iar colaborarea poate fi privită de elevii care se centrează pe note ca neproductivă, chiar ameninţătoare pentru cei cu performanţe sau ca pe o povară inutilă.
Pe de altă parte, utilizarea comunităţilor virtual de învăţare în educaţie ridică serioase probleme de ordin etic ce ţin de barierele de acces pentru cei care nu dispun de echipamentul, cunoştinţele şi abilităţile necesare, conducând la accentuarea diviziunii digitale. La acestea se adaugă bariere afective precum percepţiile despre tehnologiesau anxietăţi despre utilizarea acesteia. În acelaşi timp, învăţarea prin colaborare vine în contradicţie cu tendinţa recentă către individualismul în reţea.
Pe lângă surmontarea acestor limite ale folosirii TIC şi a comunitpţilor virtual de învăţare, profesorul are datoria de a identifica acea tehnologie potrivită pentru aplicarea ideilor pedagogice postmoderne îmbrăţişate nu doar de şcoala noastră pedagogic, ci şi de politicile educaţionale naţionale: învăţarea centrată pe competenţe, curriculum (nu doar formal, ci şi nonformal şi informal) centrat pe elev, învăţarea prin interacţiuni de tip elev-elev, învăţarea colaborativă etc. Simpla utilizare a comunicării mediate de calculator nu garantează cu nimic efecte educaţionale la elevi.
Cea mai cunoscută şi utilizată comunitate virtuală de învăţare pentru elevi este cea de eTwinning, cadru în care elevi din toate ţările UE colaborează în realizarea unor proiecte educaţionale realizate în parteneriat internaţional. Proiectele educaţionale sau socio-educaţionale constituie o modalitate atractivă şi eficientă prin care elevii şi profesorii lucrează împreună, identifică şi rezolvă probleme, învaţă aplicând sau utilizând spaţii din afara şcolii pentru a realiza aplicaţii practice. Obiectivele şi amploarea proiectelor pot fi diferite, însă structura şi etapele parcurse sunt, în general, aceleaşi. Este foarte important ca proiectele să răspundă nevoilor şcolii, cadrelor didactice şi elevilor, să-şi propună ameliorarea unor aspecte ale vieţii şcolii, fie din sfera curriculară, fie din cea extracurriculară. Învăţarea eTwinning este valorosă şi pentru că este realizată prin proiect. În sens restrâns, proiectul este o metodă didactică ce conduce la o învăţare în profunzime, metodă în cadrul căreia elevii sunt cei care concep propria activitate, unde li se oferă libertatea de alegere dintr-o serie de posibilităţi stabilite de profesor împreună cu elevii săi. Acest tip de învăţare este proiectată după nevoile şi interesele individuale ale fiecărui elev, fapt destul de greu de împlinit în toate tipurile de activităţi din programul şcolar.
Termenul de comunitate virtuală de învăţare este legată de conceptele: comunitate (interacţiunea membrilor, scop, valori, interese, practici şi cultură comune), spaţiu virtual (mediere tehnologică a interacţiunii umane) şi procese de învăţare (procese prin care individul dobândeşte noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini, competenţe), reunind caracteristicile specifice ale acestora. În cadrul unei comunităţi virtuale de învăţare, elevii dobândesc prin colaborare o înţelegere comună a conţinuturilor, sprijinindu-se totodată reciproc în deprinderea deprinderilor şi abilităţilor digitale şi exersându-şi competenţele de interrelaţionare. Această modalitate de învăţare oferă elevului posibilităţi sporite de comunicare, de descoperire, de exprimare, de construire a propriei cunoaşteri prin angajarea activă în comunitatea de care aparţine.
Comunităţile on-line de învăţare au potenţialul de a dezvolta la elevi o serie de abilităţi precum: comunicare; discuţii de grup; împărtăşirea informaţiilor; compararea, construirea, organizarea informaţiilor; schimbul de experienţe; realizarea de publicaţii, lecţii, vizite virtual; rezolvarea în comun sau individuală de problem; feedback între colegi; simulare; mentorat.
Pe de altă parte, învăţarea în cadrul comunităţilor virtuale prezintă anumite aspecte problematice, cum ar fi: cunoaşterea nivelului de implicare în studiul disciplinei; contorizarea frecvenţei şi a participării; cunoaşterea dificultăţilor sau a diverselor motive din pricina cărora ar putea fi distras elevul; identificarea stărilor afective în textele editate de elevi; strategiile optime de intervenţie pentru elevii care nu participă activ; recunoaşterea şi soluţionarea dezacordurilor şi conflictelor.
În schimb, în comunităţile de tip eTwinning, fiecare membru al grupului are aceleaşi şanse de a se exprima, inclusiv cei care au nevoie de mai mult timp pentru a formula un răspuns, întrucât comunicarea este de cele mai multe ori asincronă. Învăţarea în comunităţile virtuale este facilitată de procesul comunicării în reţea şi prin faptul că elevul este determinat să îşi aştearnă gândurile în scris. Pentru a conferi contribuţiei proprii coerenţă şi logică, elevul trebuie să îşi exprime propriile gânduri într-un limbaj inteligibil pentru ceilalţi, clarificându-şi atât ideile proprii, cât şi modul de organizare al acestora. Comunicarea scrisă în acest tip de comunităţi permit ca fiecare aspect al discuţiei să fie dezvoltat ulterior, independent de timp, de către orice membru. Recitirea mesajelor permite acumularea graduală a cunoaşterii, eliminându-se posibilitatea ca unele idei de pe parcursul conversaţiei să fie uitate sau să se devieze de la tema în discuţie. În acelaşi timp, elevii pot beneficia de fenomenul benefic al transferului, ca parte a procesului educaţional: transfer de idei, de argumente, de structuri de comunicare, de competenţe culturale sau chiar de motivaţie. Desigur, pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci a învăţării, trebuie să se ţină cont de: relevanţa activităţilor propuse, gradul de atenţie, încrederea, satisfacţia, curiozitatea, creativitatea, dar şi de controlul exercitat de cadrul didactic.
Pe de altă parte, există anumite condiţii de optimizare a învăţării prin comunităţile virtuale, dintre aceştia făcând parte factori afectivi precum: mărimea grupului, cunoaşterea celorlalţi participanţi, experienţa elevului, dificultatea sarcinii sau, pur şi simplu, nevoia de comunicare virtuală.
Pentru a crea o comunitate virtuală, trebuie parcurşi câţiva paşi necesari pentru asigurarea condiţiilor funcţionării acesteia: definirea clară a scopului grupului; crearea unui spaţiu distinct de întâlnire; crearea unui leadership eficace din interior; definirea normelor şi a unui cod clar de conduită; permiterea unei variate game de roluri ale membrilor (membru, administrator, observator, invitat); organizarea şi facilitarea de subgrupuri; acordarea dreptului membrilor de rezolvare internă a disputelor. În acelaşi timp, profesorii au responsabilitatea de a superviza comunitatea virtuală, de a monitoriza evoluţia şi efectele ei benefice pentru învăţare.
Condiţia esenţială a unei bune funcţionări a oricărei comunităţi virtuale de învăţare este participarea profesorului în calitate de partener, alături de elevi, pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite anterior de comun acord (pe baza negocierii intereselor de învăţare ale educabililor). Iar unul dintre obiectivele de bază al proiectelor realizate prin utilizarea TIC, în cadrul comunităţilor virtuale de învăţare, este acela al citirii conştiente şi al înţelegerii mesajului textului, precum şi al emiterii răspunsului adecvat mesajului perceput. Aceste elemente ale competenţei-cheie de comunicare în limba maternă se constituie totodată în standarde de performanţă pe care elevii trebuie să le îndeplinească la sfârşitul ciclului primar, iar una dintre mijloacele didactice cele mai motivante şi care dezvoltă un număr important de alte competenţe transversale este utilizarea TIC în cadrul organizat al platformelor de învăţare organizate de către profesori.
Bibliografie:
]]>Într-o lume în care se utilizează pe scară tot mai amplă a calculatorul, comunităţile virtuale încep să cunoască o dezvoltare fără precedent, TIC având avantajul depăşirii distanţei de timp şi spaţiu. În domeniul educaţiei se vorbeşte tot mai mult de comunităţile virtuale de învăţare ca mijloc didactic cu un important potenţial educaţional (competenţe sociale şi civice, competenţe digitale, competenţe culturale şi interculturale şi alte competenţe transversale).
Abordarea de faţă se referă la accepţiunea mai largă a conceptului de ,,lectură", şi anume aceea referitoare la citirea cursivă şi conştientă a unui text, nu neapărat unul literar. De altfel, din punct de vedere metodic, dobândirea competenţelor de lectură are la bază exersarea citirii unor texte nonliterare, adică acel tip de texte pe care copiii le întâlnesc în viaţa de zi cu zi. Este evident că, dacă se doreşte formarea competenţelor de lectură, ca bază a competenţei-cheie europene de comunicare în limba maternă, textele pe care elevii ar trebui să le citească cu prioritate şi ale căror mesaje ar trebui să înveţe să le descifreze ar trebui să fie cele nonliterare, cu care se vor confrunta pe tot parcursul vieţii în fiecare moment.
Studierea textelor literare este şi ea importantă, dar ca bază a altei competenţe: aceea de învăţare culturală, care presupune a citi şi a înţelege conţinutul unui produs cultural (literar, muzical, de artă plastic etc.) şi de a descifra mesajul respectivului produs (mesaj literar, muzical, plastic etc.). În concluzie, competenţa de descifrare a unui text literar şi a mesajului literar al unui astfel de text este practic subsecventă competenţei de descifrare a unui text nonliterar şi a mesajului de conţinut al acestuia. De aceea, ne vom referi la modalitaţile de dezvoltare a competenţelor de lectură în accepţiunea lor de ,,exersare a citirii textelor nonliterare de orice tip”.
Tehnologia existentă impune o regândire a modului în care sunt înţelese educaţia şi învăţarea. Se vorbeşte azi de trecerea de la realitatea virtuală bipolară (interacţiunea om-calculator) la cea a realităţii virtuale sociale a colaborării. Societatea cunoaşterii pune accent pe capacitatea educabilului de interpretare a informaţiilor, mai degrabă decât pe cunoaşterea lor. În acelaşi timp, democratizarea societăţii îşi găseşte şi ea exprimarea în utilizarea comunităţilor virtuale de învăţare.
În contextual învăţării în medii colaborative on-line, profesorul trebuie să ia în calcul atat avantajele, câr şi limitele comunităţilor virtual de învăţare, să evalueze propriile necesităţi didactice şi să găsească modalităţi optime de valorificare.
Sub aspectul avantajelor folosirii acestor comunităţi virtuale, acestea răspund unor nevoi individuale precum: multiculturalitatea, diversitatea, adecvarea la specificul cultural, omunicarea la distanţă între persoane cu interese comune, adaptare la societatea şi economia cunoaşterii. În acelaşi timp, comunităţile virtual de învăţare permit transferul cunoaşterii implicite. Prin relaţiile informale dintre membrii lor, comunităţile permit, pe de o parte, o învăţare sporită şi permanentă, iar pe de altă parte, o stăpânire şi dezvoltare superioară a cunoştinţelor;
Totodată, comunităţile virtuale de învăţare reprezintă un răspuns viabil pentru abordările socio-constructiviste în învăţare, predare şi evaluare, putând completa procesul educaţional cu elementele necesare unei activităţi de învăţare semnificative, eficiente şi eficace. În plus, organizarea activităţilor de învăţare în cadru virtual încurajează implicarea elevului, favorizează creşterea nivelului motivaţional al acestuia şi în special a celei intrinseci, centrată pe dezvoltarea de cunoştinţe solide pe termen lung.
Internetul determină schimbarea naturii interacţiunilor, reconfigurarea spaţiului social calculatorul având potenţialul de a revoluţiona însăşi natura învăţării, devenind astfel un veritabil mediu de manifestare şi de comunicare.
Utilizată ca instrument de comunicare, TIC oferă oportunităţi pentru extinderea procesului învăţării dincolo de limitele unei săli de clasă, localitate sau ţară, favorizând dezvoltarea unei bogate game de comunităţi de învăţare formale sau informale. Comunităţile virtual de învăţare sprijină şi încurajează achiziţia de cunoştinţe, motivează elevii pentru învăţarea împreună, readuc pasiunea pentru explorarea de noi domenii în procesul educaţiei, promovează învăţarea prin colaborare creând o adevărată stare de sinergie. Astfel, rezultatul final al cunoştinţelor acumulate şi împărtăşite este mult superior faţă de implicarea independentă, individuală cu materialul de studio.
Puterea unei comunităţi de învăţare este superioară întrucât sprijină creşterea şi dezvoltarea atât intelectuală, cât şi personală a membrilor săi. Învăţarea are, pe lângă latura individuală evidentă, şi o importantă componentă social. Nu trebuie să uităm că noile tehnologii permit şi dezvoltarea de comunităţi virtuale de învăţare în care elevii pot accesa comunităţi de experţi din afara şcolii.
În cadrul tuturor acestor tipuri de activităţi, elevii sunt în permanenţă puşi în situaţia de a-şi exersa competenţele de bază de lectură şi de înţelegere a mesajului unui text nonliterar, precum şi de selectare de către educabili a răspunsurilor potrivite mesajului detectat.
În afara avantajelor identificate, utilizarea tehnologiei pentru facilitarea învăţării prin comunităţi virtuale prezintă şi anumite dezavantaje. Astfel, utilizarea inadecvată a computerului poate izola elevul. În acest sens, există riscul ca o exacerbare a utilizării mediilor virtuale să afecteze negativ abilităţile sociale şi cele de comunicare orală, scrisă sau de gestiune a mediilor tradiţionale de informare. Totodată, tehnologia poate facilita o învăţare autonomă, dar care uneori este mai degrabă individuală decât prin cooperare, fapt care contrazice însăşi ideea de comunitate. Se mai costată totodată faptul că, adesea, cunoaşterea transmisă prin succesiuni de emailuri se pierde odată cu încetarea acestor schimburi în cazul în care nu se folosesc forumuri de discuţii.
Un alt dezavantaj eset şi faptul că, dacă aplicaţia software permite doar afişarea în ordine cronologică a succesiunii de mesaje, atunci regăsirea ulterioară a soluţiilor vechi la probleme similare este anevoioasă. În plus, indivizii din exterior interesaţi sau care întâmpină probleme noi nu au cunoştinţă despre comunităţile adhoc şi nu pot beneficia de expertiza acestora. La aceasta se mai adaugă faptul că, atunci când un membru părăseşte comunitatea, cunoştinţele personale acumulate din experienţă nu vor mai fi disponibile celorlalţi. Plecarea unor membri afectează reţelele informale, determinând dispariţia vechilor canale prin care comunicau membrii când întâmpinau o problem.
Dintr-o altă perspectivă, spre deosebire de locul de muncă, unde este încurajată învăţarea prin colaborare, învăţământul se bazează preponderent pe recunoaşterea performanţelor individuale în cadrul unui mediu competitiv, iar colaborarea între elevi este uneori etichetată ca trişare. În plus, procesul evaluării se bazează pe note individuale, iar colaborarea poate fi privită de elevii care se centrează pe note ca neproductivă, chiar ameninţătoare pentru cei cu performanţe sau ca pe o povară inutilă.
Pe de altă parte, utilizarea comunităţilor virtual de învăţare în educaţie ridică serioase probleme de ordin etic ce ţin de barierele de acces pentru cei care nu dispun de echipamentul, cunoştinţele şi abilităţile necesare, conducând la accentuarea diviziunii digitale. La acestea se adaugă bariere afective precum percepţiile despre tehnologiesau anxietăţi despre utilizarea acesteia. În acelaşi timp, învăţarea prin colaborare vine în contradicţie cu tendinţa recentă către individualismul în reţea.
Pe lângă surmontarea acestor limite ale folosirii TIC şi a comunitpţilor virtual de învăţare, profesorul are datoria de a identifica acea tehnologie potrivită pentru aplicarea ideilor pedagogice postmoderne îmbrăţişate nu doar de şcoala noastră pedagogic, ci şi de politicile educaţionale naţionale: învăţarea centrată pe competenţe, curriculum (nu doar formal, ci şi nonformal şi informal) centrat pe elev, învăţarea prin interacţiuni de tip elev-elev, învăţarea colaborativă etc. Simpla utilizare a comunicării mediate de calculator nu garantează cu nimic efecte educaţionale la elevi.
Cea mai cunoscută şi utilizată comunitate virtuală de învăţare pentru elevi este cea de eTwinning, cadru în care elevi din toate ţările UE colaborează în realizarea unor proiecte educaţionale realizate în parteneriat internaţional. Proiectele educaţionale sau socio-educaţionale constituie o modalitate atractivă şi eficientă prin care elevii şi profesorii lucrează împreună, identifică şi rezolvă probleme, învaţă aplicând sau utilizând spaţii din afara şcolii pentru a realiza aplicaţii practice. Obiectivele şi amploarea proiectelor pot fi diferite, însă structura şi etapele parcurse sunt, în general, aceleaşi. Este foarte important ca proiectele să răspundă nevoilor şcolii, cadrelor didactice şi elevilor, să-şi propună ameliorarea unor aspecte ale vieţii şcolii, fie din sfera curriculară, fie din cea extracurriculară. Învăţarea eTwinning este valorosă şi pentru că este realizată prin proiect. În sens restrâns, proiectul este o metodă didactică ce conduce la o învăţare în profunzime, metodă în cadrul căreia elevii sunt cei care concep propria activitate, unde li se oferă libertatea de alegere dintr-o serie de posibilităţi stabilite de profesor împreună cu elevii săi. Acest tip de învăţare este proiectată după nevoile şi interesele individuale ale fiecărui elev, fapt destul de greu de împlinit în toate tipurile de activităţi din programul şcolar.
Termenul de comunitate virtuală de învăţare este legată de conceptele: comunitate (interacţiunea membrilor, scop, valori, interese, practici şi cultură comune), spaţiu virtual (mediere tehnologică a interacţiunii umane) şi procese de învăţare (procese prin care individul dobândeşte noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini, competenţe), reunind caracteristicile specifice ale acestora. În cadrul unei comunităţi virtuale de învăţare, elevii dobândesc prin colaborare o înţelegere comună a conţinuturilor, sprijinindu-se totodată reciproc în deprinderea deprinderilor şi abilităţilor digitale şi exersându-şi competenţele de interrelaţionare. Această modalitate de învăţare oferă elevului posibilităţi sporite de comunicare, de descoperire, de exprimare, de construire a propriei cunoaşteri prin angajarea activă în comunitatea de care aparţine.
Comunităţile on-line de învăţare au potenţialul de a dezvolta la elevi o serie de abilităţi precum: comunicare; discuţii de grup; împărtăşirea informaţiilor; compararea, construirea, organizarea informaţiilor; schimbul de experienţe; realizarea de publicaţii, lecţii, vizite virtual; rezolvarea în comun sau individuală de problem; feedback între colegi; simulare; mentorat.
Pe de altă parte, învăţarea în cadrul comunităţilor virtuale prezintă anumite aspecte problematice, cum ar fi: cunoaşterea nivelului de implicare în studiul disciplinei; contorizarea frecvenţei şi a participării; cunoaşterea dificultăţilor sau a diverselor motive din pricina cărora ar putea fi distras elevul; identificarea stărilor afective în textele editate de elevi; strategiile optime de intervenţie pentru elevii care nu participă activ; recunoaşterea şi soluţionarea dezacordurilor şi conflictelor.
În schimb, în comunităţile de tip eTwinning, fiecare membru al grupului are aceleaşi şanse de a se exprima, inclusiv cei care au nevoie de mai mult timp pentru a formula un răspuns, întrucât comunicarea este de cele mai multe ori asincronă. Învăţarea în comunităţile virtuale este facilitată de procesul comunicării în reţea şi prin faptul că elevul este determinat să îşi aştearnă gândurile în scris. Pentru a conferi contribuţiei proprii coerenţă şi logică, elevul trebuie să îşi exprime propriile gânduri într-un limbaj inteligibil pentru ceilalţi, clarificându-şi atât ideile proprii, cât şi modul de organizare al acestora. Comunicarea scrisă în acest tip de comunităţi permit ca fiecare aspect al discuţiei să fie dezvoltat ulterior, independent de timp, de către orice membru. Recitirea mesajelor permite acumularea graduală a cunoaşterii, eliminându-se posibilitatea ca unele idei de pe parcursul conversaţiei să fie uitate sau să se devieze de la tema în discuţie. În acelaşi timp, elevii pot beneficia de fenomenul benefic al transferului, ca parte a procesului educaţional: transfer de idei, de argumente, de structuri de comunicare, de competenţe culturale sau chiar de motivaţie. Desigur, pentru dezvoltarea motivaţiei intrinseci a învăţării, trebuie să se ţină cont de: relevanţa activităţilor propuse, gradul de atenţie, încrederea, satisfacţia, curiozitatea, creativitatea, dar şi de controlul exercitat de cadrul didactic.
Pe de altă parte, există anumite condiţii de optimizare a învăţării prin comunităţile virtuale, dintre aceştia făcând parte factori afectivi precum: mărimea grupului, cunoaşterea celorlalţi participanţi, experienţa elevului, dificultatea sarcinii sau, pur şi simplu, nevoia de comunicare virtuală.
Pentru a crea o comunitate virtuală, trebuie parcurşi câţiva paşi necesari pentru asigurarea condiţiilor funcţionării acesteia: definirea clară a scopului grupului; crearea unui spaţiu distinct de întâlnire; crearea unui leadership eficace din interior; definirea normelor şi a unui cod clar de conduită; permiterea unei variate game de roluri ale membrilor (membru, administrator, observator, invitat); organizarea şi facilitarea de subgrupuri; acordarea dreptului membrilor de rezolvare internă a disputelor. În acelaşi timp, profesorii au responsabilitatea de a superviza comunitatea virtuală, de a monitoriza evoluţia şi efectele ei benefice pentru învăţare.
Condiţia esenţială a unei bune funcţionări a oricărei comunităţi virtuale de învăţare este participarea profesorului în calitate de partener, alături de elevi, pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite anterior de comun acord (pe baza negocierii intereselor de învăţare ale educabililor). Iar unul dintre obiectivele de bază al proiectelor realizate prin utilizarea TIC, în cadrul comunităţilor virtuale de învăţare, este acela al citirii conştiente şi al înţelegerii mesajului textului, precum şi al emiterii răspunsului adecvat mesajului perceput. Aceste elemente ale competenţei-cheie de comunicare în limba maternă se constituie totodată în standarde de performanţă pe care elevii trebuie să le îndeplinească la sfârşitul ciclului primar, iar una dintre mijloacele didactice cele mai motivante şi care dezvoltă un număr important de alte competenţe transversale este utilizarea TIC în cadrul organizat al platformelor de învăţare organizate de către profesori.
Bibliografie: