Fiecare are istoria lui, povestea sa de viaţă mai tristă sau mai fericită. Unii au tras lozul norocos şi s-au bucurat de un mediu privilegiat, de oameni luminaţi, care i-au ajutat să îşi descopere direcţia şi astfel să înflorească. Alţii au crescut înconjuraţi de prezenţe descurajante, care le-au limitat libertatea de a cunoaşte orice există în afara parametrilor mărunţi, ticsiţi de prejudecăţi, şabloane, superstiţii, perpetuate vreme de generaţii ca nişte lăzi de zestre putrede.
Sunt oameni care, sub îndrumarea unor forţe binevoitoare, au avut acces la educaţie şi au aflat că aceasta este cheia care le va revela rotiţele ce pun în mişcare mecanismele stranii ale lumii în care trăim şi ale relaţiilor în care intrăm.
Sunt oameni născuţi în locuri nefaste, în cămine destrămate, în sânul unor familii disfuncţionale şi cu un nivel de alfabetizare scăzut, martori sau victime ai abuzurilor şi nedreptăţilor, a căror evoluţie e înfrânată de împrejurările toxice, de climatul de ignoranţă ori violenţă în care hazardul i-a aruncat. Cei mai mulţi ajung să fie bântuiţi şi luaţi în stăpânire de strigoii celor "şapte ani de acasă" vicioşi, până când sufletele lor se atrofiază şi este prea târziu să devină ceea ce sunt, în esenţă. Îşi duc viaţa cu o inconştienţă abrutizată, sclavi ai instinctelor, ai tarelor care le-au fost inoculate şi ai unui prezent continuu mohorât, înstrăinaţi de sine şi de ceilalţi, de însăşi ideea că ar putea exista un cântec mai bun.  Iar această nefericire cu gust de cenuşă devine zona lor de confort, singura în care se simt în siguranţă, pentru că este singurul dicţionar de care dispun pentru înţelegerea lumii în care trăiesc.
Sunt şi poveşti de succes, în care o scânteie lăuntrică miraculoasă îi determină pe aceşti ghinionişti să îşi pună sub semnul întrebării locul, apartenenţa, anturajul, propriile moşteniri mentale. Şi astfel să înceapă drumul cunoaşterii de sine şi al afirmării, un drum de altfel anevoios şi şerpuit.
Educaţia are un rol constructiv în formarea unui om, prin acumularea unor cunoştinţe, prin altoirea acestora pe trunchiul propriei fiinţe şi generarea unor procese de gândire şi a unor sentimente singulare. Pentru că, o dată ce a citit o carte care răstoarnă cu susul în jos tot ce credea despre lume şi despre sine însuşi, un om ajunge să îşi pună întrebări care îl pot azvârli într-o ceaţă şi mai densă. Poate trăi o criză existenţială care îl va ţine treaz noaptea, meditând neajutorat la sensul vieţii – sau la lipsa acestuia –, precum şi la adevăratele motive din spatele acţiunilor şi deciziilor sale. Cu cât descoperă mai mult, cu atât necunoscutele se înmulţesc şi forţează marginile universului său. Dacă se va dovedi că are un talent care se cuvine a fi fructificat, este probabil că va trebui să lupte cu morile de vânt, precum naivul cărturar Don Quijote, cu reticenţele şi ostilitatea filistine ale celor care trăiesc  în alt canon, dar şi cu îndoielile legate de vocaţia sa. Pentru că orice vocaţie, odată conştientizată, implică o misiune, care la rândul său impune responsabilităţi. Iar aceste responsabilităţi se dovedesc, de cele mai multe ori, dificile pentru o fiinţă care, prin cultură, este sensibilizată si expusă în faţa viciilor acestei lumi şi a propriilor limitări deopotrivă.
Educaţia are darul de a dezvălui infinite nuanţe de gri, dar în acelaşi timp atrage atenţia asupra stâlpilor moralităţii care susţin civilizaţia umană, bătrânul alb şi bătrânul negru. Şi, de cele mai multe ori, busola nu arată nici nordul, nici sudul, astfel că individul se pierde într-un tărâm ceţos, simţind chemări mai înalte, dar neştiind cum să le urmeze.
Inspirându-se din personalităţi ilustre ale omenirii, poate ajunge să îşi dorească, la rândul său, să le calce pe urme, să se străduiască a face dovada unui geniu de altfel îndoielnic, dar să sfârşească dezamăgit de sine, înfrânt, întors împotriva sa cu o pasiune autodisctructivă.
Şi totuşi, se ştie că orice medicament poate prezenta efecte adverse. Acestea se materializează sau nu în funcţie de organismul care le primeşte. Îndoiala, dilema, ezitarea, întrebările, toate acestea sunt serul vital al umanităţii noastre. Ele dau măsura unei sensibilităţi hrănite prin educaţie. O dată ce deschidem ochii şi realizăm cât ne-au îmbogăţit, greutatea lor o simţim... în aur.