Dobrogea este una dintre zonele care mai păstrează încă tradiţiile şi obiceiurile românilor. Perioada Paştelui celebrează Învierea Domnului. Înaintea Paştelui, de Paşte şi după Paşte, dobrogenii sunt preocupaţi cu respectarea tradiţiilor, ţinute şi interpretate cu stricteţe de ritual.
Lăzărelul sau întâmpinarea primăverii în Dobrogea este o sărbătoare care se ţine înaintea Paştelui, în Sâmbăta Floriilor, aceasta mai numindu-se şi Sâmbăta lui Lazăr. Lazăr sau Lăzărica este un zeu al vegetaţiei care moare şi renaşte în fiecare an, primăvara, simbolizând regenerarea naturii. La ceremonial participă copiii, responsabili cu dansul ritualic şi femeile care formează grupul de colindători. Scenariul obiceiului vorbeşte despre Lazăr care moare într-un accident în pădure, fiind plecat să aducă hrană pentru animale. Mama sa şi surorile fecioare îl bocesc straşnic, drept pentru care din mormântul său se înalţă un copac falnic, cu ramuri bogate.
Obiceiurile practicate în seara de “Lăsatul Secului” pentru Postul Mare, de Paşti aveau în centrul desfăşurării, focul. Obiceiul consta în aprinderea pe dealuri a focurilor făcute din resturi vegetale, din furajele consumate de animale în timpul iernii, adică ale anului care şi-a încheiat ciclul. Prin ardere, totul se purifică, pentru a face loc noii vegetaţii. Gestul rostogolirii pe dealuri a roţilor de căruţă învelite în paie avea acelaşi sens al purificării a tot ce a fost rău pentru colectivitate şi, totodată, simboliza cursul Soarelui pe cer. Aceste practici trimit spre cultul vegetaţiei, dar şi al soarelui, fără de care nimic nu poate regenera, nu poate exista. Astăzi, obiceiul se mai practică la Visterna, Niculiţel şi Izvoarele. De asemenea, săritul peste foc al flăcăilor trimite spre un rit de iniţiere al tinerilor care puteau fi, astfel, consideraţi bărbaţi.
    În săptămâna mare în toate gospodăriile se face curăţenie generală: se mătură curţile, se adâncesc şi se curăţă şanţurile, se repară gardurile, se curăţă gunoiul din şuri, se lipesc şi se văruiesc casele, se spală perdelele şi mobilierul, se şterg geamurile, se aerisesc toate hainele, aşternuturile şi covoarele. Bărbaţii muncesc la câmp pâna cel târziu în ziua de joi, când revin în gospodărie şi îşi ajută nevestele la treburile casnice. În Joia Mare, sunt prăznuite patru lucruri: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-L ucidă. Superstitii: nu este bine să dormi în Joia Mare, căci cine doarme în această zi va rămâne leneş un an întreg. Dacă doarme o femeie, va veni Joimăriţa care o va face incapabilă de lucru tot anul.Obiceiuri: se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii să se poată încălzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăjoară, dacă vreţi să fie şi ei luminaţi pe lumea cealaltă. În alte părţi se împart la biserică colivă şi colaci. În această zi se înroşesc ouăle, afirmându-se că ouăle roşite şi fierte în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată.
           Ouăle roşii se ciocnesc din Duminica Paştelui până în Duminica Mare. Duminica Paştelui înnoieşte lumea cum se înnoieşte lumina de echinocţiu, de aceea se mănâncă miei, purcei şi viţei fragezi, caş, ouă roşii şi pască. Ca să întâmpini Paştele trebuie să te speli şi să te primeneşti, ca lumina. Şi să nu uiţi pomana. În cele trei zile de Paşte masa-i întinsă şi primeşte pe oricine-ţi intră pe uşă. Dacă poţi, să dai cojile de ouă roşii pe apă curgătoare, să ajungă în Ţara Blajinilor. Deschiderea Cerului: peste an, sunt nopţi când se deschid cerurile: pe 9 Martie, de Sf. Gheorghe, de Paşti… Atunci vorbesc animalele, iar comorile ard cu flăcări albăstrui. Dumnezeu îi pedepseşte pe cei răi şi le îndeplineşte celor buni şi drepţi orice dorinţă. Vălăritul: în unele zone, o ceată de tineri umblă prin sat, pe la fete mari mai ales. Îl salută pe gospodar cu „Hristos a înviat“, cântă un cântec, două, joacă o horă. Primesc diverse daruri. Modul de organizare este asemănător cu cel al cetelor de colindători de la Crăciun. Tinerii se numesc „vălari“, iar obiceiul „vălărit“.

BIBLIOGRAFIE:

- Simion Florea Marian, 1994, Sărbătorile la români, vol.II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti
- Zahacinschi Maria şi Nicoale, 1992, Ouăle de Paşti la români, Editura Sport-Turism, Bucureşti