Asistăm de o lungă perioadă de timp la răcirea relaţiilor intrafamiliale, fapt ce dăunează în mod general relațiilor sociale. Copiii și adolescenţii din jurul nostru îmbracă din ce în ce mai des comportamente dezadaptate, care-i fac să se izoleze fiind în imposibilitatea de a comunica adaptat. De multe ori, noi adulţii care încercăm sa le fim alături, ne întrebăm: “Oare ce pot face pentru a-l ajuta să evolueze, să comunice, să se simtă pe deplin acceptat”. Părinţii încearcă să-şi educe copilul să facă alegeri personale corecte şi adaptate mediului în care trăiesc, dar de cele mai multe ori primesc din partea copiilor comportamente de negare, de reprimare a emoţiilor, sau de agresivitate deschisă. Agresiunea, fie ea directă sau indirectă, devine astfel una dintre problemele cu care se confruntă societatea modernă în general, dar şi sistemul educaţional. Fiecare cadru didactic recunoaşte că viaţa sa profesională este punctată de momente dificile în relaţia cu elevul, acestea având la bază neînţelegeri, lipsa empatiei, probleme familiale şi de identificare, toate conducând la comunicare dificilă şi inevitabil la apariţia conduitelor agresive, de ambele părţi. Astfel, simptomul de agresivitate, fie ea directă sau indirectă, exprimată sau reprimată este una dintre problemele cu care se confruntă societatea modern, în general și sistemul educaţional în special. Nu putem afirma că nu au fost încurajate investigaţiile privind agresivitatea în unităţile de învăţământ, totuşi, s-au realizat insuficiente programe sau proiecte pentru a se putea implementa ca regulă algoritmică unele soluţii de control privind gestionarea comportamentelor agresive. Din acest motiv psihologii investesc un efort substanţial în identificarea cauzelor ce conduc către comportamente agresive, autoagresive, în înțelegerea corelației dintre comportamentul agresiv și istoria de viață a subiectului, în identificarea relaţiei cu adulții semnificativi din familie. Aceste lucruri fiind semnificative atât pentru elevi, cât şi pentru adulţii care-i educă. De asemenea, pedagogii oferă mult interes proiectelor educaţionale care au ca obiectiv identificarea şi implementarea unor metode potrivite de gestionare a comportamentelor agresive, dar şi de identificare a metodelor de relaţionare eficientă cu elevii, astfel încât să prevină apariţia emoţiilor şi sentimentelor frustrate, care conduc la comportamente agresive.
De-a lungul vieţii profesionale, am observat că violenţa, conduita agresivă şi lipsa inteligenţei emoţionale conduc către crearea unor relaţii educaţionale între cei doi actori, educator-elev, nerealiste, neimplicate, conducând către rezultate şcolare slabe, agresivitate, dar şi insatisfacţie profesională. Se creează astfel un cerc vicios în care agresorul devine victimă şi victima agresor, care blochează atât evoluţia personală a elevului, cât şi cea cognitivă, elevii cu probleme de comportament ajungând deseori în pragul abandonului şcolar. Observăm, cu îngrijorare, că aceste fenomene se generalizează în şcoli. Astfel, violenţa devine o manifestare a agresivităţii ce presupune utilizarea forţei, avându-se ca obiectiv manifestarea superiorităţii. Uneori, în şcoli aceste conduite se remarcă prin lipsă de stăpânire, fapte agresive cu finalitate distructivă sau autodistructivă.
Elevii sunt violenţi unii faţă de ceilalţi pentru că societatea în ansamblu este agresivă, rolurile sociale sunt ocupate în raport de forţă, iar în familii, adulţii semnificativi nu ştiu, sau nu pot, să ofere un alt gen de comunicare, decât acela bazat pe reguli şi norme frustrante, care o dată încălcate, conduc la pedepse, considerate de copil nedrepte, înjositoare, aşadar, agresive. Altfel spus, exemplul familial este unul agresiv.
Familia trebuie văzută metaforic ca o rădăcină a comportamentului empatic şi susţinător, sau din contră, a comportamentului agresiv - violent. Copilul este parte importantă a întregului context familial. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, dezechilibrele sale emoţionale sau tulburările comportamentale semnalează, de fapt, că se întâmplă ceva în familia lui. Când adulţii recunosc existenţa dificultăţilor la copil, aceştia recunosc de fapt existenţa problemelor lor. Fin observator al dinamicii relaţionale de cuplu, copilul le spune indirect, prin comportamentul său, că diada parentală nu mai funcţionează într-un echilibru adaptativ. Desigur că noi, profesorii nu avem acces la modul de funcţionare al familiilor, dar, sprijinindu-ne pe rolul de „exemplu” sau „imagine parentală de substitut”, pe care copilul ni le dăruieşte necondiționat investind emoţional în relaţia cu noi, putem deveni pentru o perioadă de timp părintele bun, susţinător, de care el are nevoie în perioada dificilă în care relaţiile din familie nu funcţionează adaptat.
Asistăm de o lungă perioadă de timp la răcirea relaţiilor intrafamiliale, fapt ce dăunează în mod general relațiilor sociale. Copiii și adolescenţii din jurul nostru îmbracă din ce în ce mai des comportamente dezadaptate, care-i fac să se izoleze fiind în imposibilitatea de a comunica adaptat. De multe ori, noi adulţii care încercăm sa le fim alături, ne întrebăm: “Oare ce pot face pentru a-l ajuta să evolueze, să comunice, să se simtă pe deplin acceptat”. Părinţii încearcă să-şi educe copilul să facă alegeri personale corecte şi adaptate mediului în care trăiesc, dar de cele mai multe ori primesc din partea copiilor comportamente de negare, de reprimare a emoţiilor, sau de agresivitate deschisă. Agresiunea, fie ea directă sau indirectă, devine astfel una dintre problemele cu care se confruntă societatea modernă în general, dar şi sistemul educaţional. Fiecare cadru didactic recunoaşte că viaţa sa profesională este punctată de momente dificile în relaţia cu elevul, acestea având la bază neînţelegeri, lipsa empatiei, probleme familiale şi de identificare, toate conducând la comunicare dificilă şi inevitabil la apariţia conduitelor agresive, de ambele părţi. Astfel, simptomul de agresivitate, fie ea directă sau indirectă, exprimată sau reprimată este una dintre problemele cu care se confruntă societatea modern, în general și sistemul educaţional în special. Nu putem afirma că nu au fost încurajate investigaţiile privind agresivitatea în unităţile de învăţământ, totuşi, s-au realizat insuficiente programe sau proiecte pentru a se putea implementa ca regulă algoritmică unele soluţii de control privind gestionarea comportamentelor agresive. Din acest motiv psihologii investesc un efort substanţial în identificarea cauzelor ce conduc către comportamente agresive, autoagresive, în înțelegerea corelației dintre comportamentul agresiv și istoria de viață a subiectului, în identificarea relaţiei cu adulții semnificativi din familie. Aceste lucruri fiind semnificative atât pentru elevi, cât şi pentru adulţii care-i educă. De asemenea, pedagogii oferă mult interes proiectelor educaţionale care au ca obiectiv identificarea şi implementarea unor metode potrivite de gestionare a comportamentelor agresive, dar şi de identificare a metodelor de relaţionare eficientă cu elevii, astfel încât să prevină apariţia emoţiilor şi sentimentelor frustrate, care conduc la comportamente agresive.
De-a lungul vieţii profesionale, am observat că violenţa, conduita agresivă şi lipsa inteligenţei emoţionale conduc către crearea unor relaţii educaţionale între cei doi actori, educator-elev, nerealiste, neimplicate, conducând către rezultate şcolare slabe, agresivitate, dar şi insatisfacţie profesională. Se creează astfel un cerc vicios în care agresorul devine victimă şi victima agresor, care blochează atât evoluţia personală a elevului, cât şi cea cognitivă, elevii cu probleme de comportament ajungând deseori în pragul abandonului şcolar. Observăm, cu îngrijorare, că aceste fenomene se generalizează în şcoli. Astfel, violenţa devine o manifestare a agresivităţii ce presupune utilizarea forţei, avându-se ca obiectiv manifestarea superiorităţii. Uneori, în şcoli aceste conduite se remarcă prin lipsă de stăpânire, fapte agresive cu finalitate distructivă sau autodistructivă.
Elevii sunt violenţi unii faţă de ceilalţi pentru că societatea în ansamblu este agresivă, rolurile sociale sunt ocupate în raport de forţă, iar în familii, adulţii semnificativi nu ştiu, sau nu pot, să ofere un alt gen de comunicare, decât acela bazat pe reguli şi norme frustrante, care o dată încălcate, conduc la pedepse, considerate de copil nedrepte, înjositoare, aşadar, agresive. Altfel spus, exemplul familial este unul agresiv.
Familia trebuie văzută metaforic ca o rădăcină a comportamentului empatic şi susţinător, sau din contră, a comportamentului agresiv - violent. Copilul este parte importantă a întregului context familial. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, dezechilibrele sale emoţionale sau tulburările comportamentale semnalează, de fapt, că se întâmplă ceva în familia lui. Când adulţii recunosc existenţa dificultăţilor la copil, aceştia recunosc de fapt existenţa problemelor lor. Fin observator al dinamicii relaţionale de cuplu, copilul le spune indirect, prin comportamentul său, că diada parentală nu mai funcţionează într-un echilibru adaptativ. Desigur că noi, profesorii nu avem acces la modul de funcţionare al familiilor, dar, sprijinindu-ne pe rolul de „exemplu” sau „imagine parentală de substitut”, pe care copilul ni le dăruieşte necondiționat investind emoţional în relaţia cu noi, putem deveni pentru o perioadă de timp părintele bun, susţinător, de care el are nevoie în perioada dificilă în care relaţiile din familie nu funcţionează adaptat.