care domnea în acest loc îmi pătrunse sufletul. Îngenunchiai plângând de bucurie, cu fruntea

lipită de pântecul cald şi mişcător al unei vite care rumega privind pe Mesia.
Teodor se opri din nou. Îmi prinse mâna în mâna lui care tremura. Din piept îi porni un
fel de geamăt, ochii i se umplură de lacrimi şi începu să plângă ca un copil, scuturat de
violenţa aceleeaşi bucurii care-l răscolise noaptea noaptea în care Mesia se născuse. Se linişti
şi reluă povestirea.
Ieşind, am văzut în prag, înfăşurat într-o tunică albă, pe preotul dac. Sosise tocmai,
căci privirea-i, încă mirată şi îndoită, căuta o confirmare în ochii mei. Făcui da din cap,
înţelese ceea ce voiam să-i spun şi pătrunse în grotă, în timp ce mă îndepărtam sub lumina
stelei, albă ca o lună, pe care puteai parcă s-o atingi cu mâna.
Nu i-am spus nimic gazdei mele, i-am cerut numai să primească pentru câteva zile o
familie prietenă, care nu găsea adăpost, şi-ii plătii dinainte suma pe care o cerea. De cu zori
m-am dus să aduc copilul, mama şi bătrânul care-i însoţea şi i-am petrecut până la casa
fostului meu bolnav.
Cum să-ţi spun ceea ce simţeam ? O bucurie însoţită de o teamă nespusă. De ce un
copil, o fiinţă atât de fragedă şi delicată ? Şi de ce staulul şi boii şi păstorii aceia mizerabili ?
De ce Dumnezeu alesese tocmai acest loc şi această sărăcie pentru a se arăta oamenilor ?
Ceva din mine se împotrivea acestei simplităţi a miracolului. Şi cum să explic şi justific
prezenţa mea în faţa uşii acelei case, din spatele căreia, ciulind urechea, puteam să aud plânsul
copilului şi vocea maicii sale ? Trebuia să fac ceva, să mă port altfel decât până atunci, să mă
întorc la Alexandria pentru a striga vestea cea bună din pragul templului lui Isis şi a tuturor
templelor închinate zeilor mincinoşi? Şi mă mai întrebam : Cum o să arate Mesia oamenilor
puterea şi vrerile sale ? Va face, de îndată, miracole extraordinare, sau va aştepta , luni sau
ani, să ajungă un om, asemănător celorlalţi, înainte de a-şi dezvălui puterea şi de a vorbi ?
Puteam să mor între timp, înainte de a fi auzit cuvântul de atâta vreme aşteptat. În această
tulburare un gând veni să mă lumineze : trebuia să urmez pe Mesia chiar din această clipă, să
nu-l mai părăsesc, să fiu, da să fiu medicul Său, deşi acest cuvânt, lângă El, pierdea orice
înţeles. Mă hotărâi să mă întorc la Ierusalim, să adun bruma de lucruri pe care mi le luasem
după fuga acelei femei, să mă întorc la Betleem şi să trăiesc în preajma acestei sfinte familii,
până în clipa când adevărul va fi fost dezvăluit oamenilor, să fiu primul care să-l culeg chiar
de pe buzele Mesiei.
Înainte de a pleca am văzut pe preotul dac şi i-am vorbit. Ştia puţină greacă, dar l-am
înţeles totuşi. Văzuse steaua, recunoscuse semnul, căci venirea lui Mesia făcea parte din
tradiţia cultului său. Noul născut, îmi spusese dânsul, era Fiul lui Dumnezeu şi Maria îl
născuse fără legătură trupească. Căci tânăra femeie se numea Maria iar bătrânul care o
însoţea, numit Iosif, urmaş al regelui David, era soţul ei, dar numai cu numele, căci aşa
poruncise Dumnezeu prin vocea unui înger. În timpul convorbirii noastre, se opriră în faţa
porţii trei cămile şi trei străini, îmbrăcaţi după portul persan, coborâră şi ne salutară. Ne
întrebară, în limba armeeană, dacă Mesia se găsea în această casă, căci veniseră să îi aducă
daruri. Erau magi, discipoli ai lui Zaratustra, şi ei călăuziţi de o stea. Cărţile lor vorbeau de
venirea Mântuitorului, Astvatereta, fiul lui Zaratustra, care va învia din morţi, va fi
judecătorul tuturor oamenilor care au trăit pe acest pământ şi va asigura triunful definitiv al
Binelui asupra Răului. După toate semnele, Fiul lui Dumnezeu se născuse şi omenirea urma
să intre într-o nouă eră.
Ne spuseră iarăşi că la Ierusalim nu se cunoştea încă evenimentul că se prezentaseră
chiar la curtea lui Irod şi vorbiseră cu regele, că acesta se arătase dornic să cunoască pe
Mântuitor şi să-L adore şi că i-au promis să-i ducă noutăţi în drumul de întoarcere spre Persia.
Ne despărţirăm şi intrară în casă pentru a-şi duce darurile Mântuitorului, salutai pe preotul dac
şi plecai spre Ierusalim, unde gândeam să-mi rânduiesc treburile aşa ca să mă întorc cât mai
curând la Betleem. [...]

Nu, nu poţi să-ţi închipui ce-a urmat. Am rămas trei zile la Ierusalim, unde vestea se şi
răspândise. Ai auzit vorbindu-se de Irod, cel care şi-a omorât soţia şi pe fiii săi, regele cel mai
josnic şi mai crud din jalnica istorie a tuturor regilor pământului. Era bătrân, o căzătură
puturoasă, domnea de decenii, jucând după cum îi cântau Romanii, masacrând şi jefuind ca să
îşi poată păstra coroana. Am auzit, într-o seară, de la unul din bolnavii mei, şeful gărzii regale,
că Irod hotărâse să ucidă pe copilul care se născuse la Betleem. Puţin timp după aceea, Irod a
murit, mâncat de viermi, în palatul său de la Ierihon. Cinci zile înainte de a muri, ucise pe fiul
său cel mai mare, Antipatros, de frică să nu-l dea jos de pe tron. Semănă groaza şi moartea în
jurul său până la ultima-i suflare. Îi era deci teamă de a-şi pierde coroana, şi credea că Mesia
venise pe lume ca să-i ia locul ca rege al Judeei. M-am repezit acasă, mi-am luat traista pe
care mi-o pregătisem, am închiriat un cal şi m-am pornit la drum, pentru a-l înştiinţa pe Iosif
şi pe Mesia şi bineînţeles pentru a le uşura fuga şi a-i însoţi pretutindeni. Dar nu i-am mai
găsit. Vestiţi de cineva, poate de Dumnezeu Însuşi, dispăruseră cu o noapte mai înainte.
Soldaţii lui Irod înconjuraseră satul şi cotrobăiau prin case. Femeile urlau smulgându-şi părul,
am văzut pe una care a omorât chiar în faţa mea, cu o piatră, pe soldatul care-i străpunsese cu
sabia copilul abia născut, căci toţi noii născuţi din Betleem fură ucişi, din ordinul lui Irod.
Astfel pieriră douăzeci de copii, pentru gândul nebun că Mesia putea fi printre ei. Dar Mesia
ajunsese departe. Scăpase din măcel şi-i pierdusem urma. De atunci nu L-am mai găsit. L-am
căutat pretutindeni, în Palestina, în Egipt, în Grecia, am refăcut de zeci de ori acelaşi drum,
dar nimeni nu m-a putut îndruma pe calea cea bună. Oamenii mă priveau miraţi : Mesia ? Şi
dădeau din cap a neştiinţă. Aveam probabil aerul unui nebun, istovit de călătorie cum eram, cu
barba plină de praf, cu ochii disperaţi, urmărit mereu de chipul acelei nopţi. Îl găsisem pe
Dumnezeu şi-l pierdusem. Îl văzusem, culcat pe paie, încălzit de răsuflarea vitelor. Mă privise
o clipă, privirea lui rămăsese în ochii mei ca o pată de lumină...Îl caut încă. Şi mă consolez
cum pot. Îmi ajunge o cană cu vin ca să mă regăsesc în acea grotă. Timpul trece încet, se
târăşte, în loc să fugă în întâmpinarea acelei cilpe, în care copilul, care a ajuns acum un tânăr
de douăzeci de ani, va cuvânta oamenilor şi mă va lua lângă El. Îşi va aminti cu siguranţă de
mine, nu-i aşa ?
Teodor tăcu. Mă privi. Dinţii îmi clănţăneau în gură zbuciumaţi de febră.
- Ce ai ? Te simţi rău ?
- Nu vreau să mor. Nu vreau să mor...
Repetam aceste vorbe fără rost şi era singurul răspuns pe care-l puteam da în acest
moment întrebării medicului. Şi eu voiam să aud acel cuvânt şi eu voiam să-L văd pe Mesia şi
să primesc, înainte de a muri, răspuns la îndoielile mele. Dumnezeu se găsea printre noi şi-şi
va spune cuvântul de la o zi la alta. Totul se va rândui după o nouă lege, totul va avea un sens
în viaţă, oamenii vor cunoaşte adevărul şi chiar moartea va fi o bucurie. Dacii ştiau ceva
despre asta, dar toate doctrinele şi toate înțelepciunile nu vor mai fi de aci înainte decât aripi
frânte. ” (V. Horia, Dumnezeu s-a născut în exil)

1 Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil, Editura Europa, Craiova, 1990, pg. 132-137

Colindele și obiceiul colindatului
Colindele sunt expresia unei mari trăiri sufleteşti. Ele vestesc Nașterea Domnului. Adevărate mărgăritare duhovniceşti răsfirate de-a lungul satelor, colindele sunt creatoare de atmosferă sărbătorească.
Colindele sunt considerate, în cadrul textelor orale, texte ceremoniale, funcţia lor fiind dată de ceremonialul însuşi ( funcţia ritualică ).„ Scoase din actul ceremonial şi transpuse în scris, înregistrate pe bandă magnetică [...] aceste texte îşi pierd semnificaţia şi funcţiile specifice, dobândind alte funcţii : poetică, spectaculară, documentară.”[1]
Textele ceremoniale, potrivit dicţionarului amintit, se transmit prin memorare într-o formă definitivă, caracterizate fiind prin interdicţia ( rituală ) de a le modifica. Această categorie de texte presupune funcţii şi structură fixe. Imuabilitatea lor este garantată de respectarea fidelă a scenariului sacru.
Unele colinde au ca refren versuri precum: Florile dalbe/ Flori dalbe de măr/ Florile sunt dalbe. Proveniența acestor refrene se găsește în obiceiul străvechi, anterior bradului împodobit, de a pregăti podoaba sărbătorii încă din seara de 5/6 decembrie, ajunul Sfântului Nicolae. La asfințit, se aduceau din grădină sau livadă mlădițe de măr sau alți pomi fructiferi care erau așezate în casă, la căldură, în recipiente cu apă -aceasta se reîmprospăta mereu- și care înfloreau până în Ajunul Crăciunului. Odinioară, cu aceste mlădițe înflorite se mergea la colindat și ele împodobeau sărbătoarea cu multă gingășie și puritate. Prin colinde suntem mai veseli, cu sufletul deschis și entuziaști, în sensul etimologic al cuvântului. Ele ne transformă. Prin colinde noi devenim mai umani, mai iubitori, mai buni, mai luminoși.
Mersul cu steaua este și el un obicei străvechi prin care copiii și, uneori adulții, vestesc Nașterea Domnului/ Crăciunul. Acest obicei își are proveniența în cuvântul biblic când o stea luminoasă a călăuzit cei trei magi din Răsărit pentru a găsi pruncul nou născut în ieslea din Betleemul Iudeii. Practicat în ziua de Ajun și în prima zi de praznic, mersul cu steaua amintește de drumul lung străbătut de magi pentru a se închina Domnului. Organizați în cete, stelarii poartă o stea luminoasă, amintind de steaua biblică, împodobită cu beteală și, uneori, cu icoana praznicului și colindă din casă în casă pentru a vesti minunata Naștere prin „cântece de stea“. Se consideră că stelarii sunt aducători de belșug și noroc prin cântecele și urările lor de bine.
„Iar ei ascultându-l pe rege, au plecat ; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat de-asupra locului unde era Pruncul. Și văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, L-au văzut pe prunc împreună cu Maria, mama Sa ; şi, căzând la pământ I S-au închinat ; și deschizându-și vistieriile, I-au adus daruri : aur, tămâie și smirnă. Dar luând prin vis înștiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
Cei trei înțelepți, Gașpar, Melchior şi Baltazar, ce se ocupau cu astrologia, originari, după cum spune Tradiția, din părțile Persiei sau Arabiei, pornesc în călătorie pentru a se închina Pruncului Iisus „ definit drept rege prin naștere.” [2] Nou-Născutul vine în lumea aceasta în condițiile cele mai umile. El se naşte într-o iesle săracă după cum scrie evanghelistul Luca[3]. Deoarece în Betleem veniseră mulţi oameni să se înscrie, Maria, mama Lui, îndată ce L-a născut, L-a culcat într-o iesle, negăsind casă de oaspeţi unde să fie găzduiţi. Toate acestea nu s-au petrecut din întâmplare, ci potrivit proniei dumnezeieşti, pentru a fi împlinite profeţiile Vechiului Testament.
Magii au văzut steaua minunată, care i-a condus în călătoria lor, cu multă vreme înainte de naşterea Domnului. Ei aflaseră de la evrei despre Cel vestit de stea şi propovăduit de profeţi. Arătarea stelei ce vesteşte naşterea Mântuitorului este încă o minune. Nu a fost o stea oarecare, ci o „ putere nevăzută, care a luat chip de stea ” [4] Era o stea unică deoarece toate celelalte corpuri cereşti aveau o traiectorie diferită de aceasta ; ele se îndreptau de la răsărit spre apus doar steaua prevestitoare mergea în sens contrar – dinspre miazănoapte spre miazăzi. Era vizibilă ziua în amiaza mare, strălucind concomitent cu soarele. „ Fii binevestită, Stea ce vesteşti Soarele – Auroră a Zilei mistice ! ” Arătându-li-se magilor, steaua i-a călăuzit drum îndelungat, iar ei au venit într-o ţară îndepărtată să vadă pe Cel născut despre care ştiau că este împăratul unui popr străin. Au străbătut un drum lung şi anevoios primejduindu-şi viaţa deşi nu se aşteptau să se închine unui bărbat în floarea vârstei, nici să îşi atragă bunăvoinţa acestuia asupră-le. Ştiau, desigur, că se vor închina unui prunc în faşă. Iubitorii stelelor învaţă de la o stea să se închine lui Hristos. Înţelepţii citiori în stele au fost conduşi spre Hristos. Ei sunt reprezentaţi în partea superioară a Icoanei Naşterii Domnului alături de caii ce vădesc vioiciune şi simbolizează călătoria, drumul lung.
Deschizând vistieriile lor, cei trei magi au dăruit pruncului aur, tămâie şi smirnă. După cum scrie Sfântul Ioan Gură d Aur magii „ I-au adus daruri nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu [...] Tămâia şi smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu. [...] Aceste daruri sunt lipsite de toată grutatea legii iudaice care presupunea jertfe de oi şi viţei. Aurul, tămâia şi smirna simbolizează credinţa, ascultarea şi dragostea.”Cele trei daruri sunt trei simboluri : aurul simbolizează regalitatea, tămâia, dumnezeirea, smirna, suferinţa. ”[5]

[1] M. Borchin, D. Comloşan, Dicţionar de comunicare, ( lingvistică şi literară ), Excelsior art, Timişoara, 2003, pg.43
[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001, pg. 1462, d.
[3] Luca 2 : 7
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, patea a III-a, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994
[5] Op. cit. , pg. 1462