Obiceiurile românilor de ieri și de azi

Publicat în 28. 03. 2021 de Ioana Bîtu-Țup
Categorie: cultură – societate – educaţie

Motto: ”Nu există diversitate fără identitate, după cum nunexistă identitate fără diferenţe.” (Juliana Mallart, Între două lumi)

În momentul în care este rostit cuvântul Miorița, tot românul se gândește imediat la asumarea morții, la soartă. Această baladă populară, sau cânt mioritic, sau colind este considerat una dintre cele mai reprezentative creații folclorice românești de factură pastorală, reprezentând un simbol al perenității poporului român, păstoritul fiind o îndeletnicire străveche.
„Reconstituirea” genezei cântecului permite incursiuni în cultura și realitățile etnografice ale satului românesc tradițional. Ritualul de inițiere care stă la baza cântecului mioritic datează din perioada preistorică sau antică. În comunitățile pastorale din Transilvania, tradițiile străvechi s-au păstrat nealterate până în zorii mileniului III. O formă rudimentară a cântecului mioritic putea să ia naștere în primele secole ale mileniului II. Cristalizarea versiunii colind, conservate până în zilele noastre, datează din perioada medievală. Versiunea baladă datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau chiar începutul secolului al XIX-lea.
Vasile Alecsandri a avut ”privilegiul” introducerii Mioriței în circuitul livresc al culturii românești în anul 1850. În scrisoarea către Hurmuzachi, redactorul revistei Bucovina, Alecsandri inserează câteva note de subsol, prin care explică specificitatea poporului român, acestea fiind foarte contestate de nume răsunătoare: Ovid Densușianu, Adrian Fochi, Alexandru Odobescu, George Coșbuc, Mircea Eliade.

Din punctul meu de vedere, afirmațiile lui Alecsandri par foarte bine ancorate în credințele populare românești și în istoria națională: „Românul are mare plecare a crede în soartă! El își împarte viața în zile bune și zile rele, în oare ce aduc cu ele fericire sau nenorocire. Astfel întâmplările lumei îl găsesc întotdeauna pregătit a primi loviturile lor, căci el se întărește în credința mângâietoare că așa i-au fost scris! Așa i-au fost zodia! Așa i-au fost să fie!”

Specifică poporului român este și credința în stelele căzătoare. Când este văzută o stea căzătoare, este imposibil să nu auzi, sau să nu gândești „a murit cineva”, prin urmare, versul „A căzut o stea” este ilustrativ pentru această credință că fiecare om are o stea pe cer, care dispare în momentul în care omul moare.
Tinerii sub 25 de ani interpretează altfel Miorița, ancorați fiind în realitatea ANAF. Astfel, ciobănașul poate fi orice om care s-a îmbogățit peste noapte, iar oierii sunt reprezentanții ANAF-ului. Comentariile sunt multe: dar cum a ajuns ciobănașul ăsta să aibă atât de multe oi? Sigur a furat și, decât să ajungă la închisoare, mai bine fuge din țară. Iar dacă oile sunt împărțite între două sau mai multe persoane, nu se mai sesizează cei de sus etc.
În altă ordine de idei, trebuie să recunoaștem, chiar de ne convine sau nu, faptul că textul scoate în evidență și o altă trăsătură definitorie pentru noi: furtul. S-a furat și se fură în România de la un banal pachet de biscuiți, la miliarde, mai nou fiind la modă furtul intelectual.
Indiferent de aspectele pe care le luăm în calcul, Miorița a fost și rămâne reprezentativă pentru cultura poporul român.
Strâns legată de oierit este mămăliguța noastră, care se combină perfect cu brânza sau cu laptele. Ne mândrim cu ea, în ciuda faptului că popoarele vecine folosesc acest cuvânt cu sens peiorativ pentru a ne cataloga. Chiar noi, obișnuiți fiind cu ironia sau cu autoironia, folosim acest cuvânt peiorativ: mămăligarule, un epitet depreciativ care este folosit pentru a spune cuiva că este țăran, fără bani, persoană fără
personalitate și energie, mămăligă – nu ești bun de nimic, neîndemânatic. Mămăligari sau mămăligi, cum ne-or numi sau ne-om numi, nu ne lipsim de mămăligă nici la nuntă, nici la botez, nici la înmormântare. Rar să vezi un astfel de eveniment fără sărmăluțele aburinde, așezate regește lângă
mămăliguța strălucitoare asemenea soarelui. Și alte țări au împrumutat acest fel tradițional românesc – Italia, Spania, Ungaria, Argentina, Corsica, Croația, Serbia etc, dar originea ei ne aparține și a reprezentat mâncarea de bază a țăranilor români, cu precădere a celor de la câmpie, care nu
aveau vara timp suficient să facă pâine și apelau la mămăligă, pe care o tăiau frumos cu ața și o mâncau în combinație cu orice, inclusiv cu dulceață – vara și cu untură și sare – iarna.
Apariția acestui cuvânt în textele populare atestă cu adevărat importanța lui pentru întreaga populație a țării noastre: „Eu la joc, mama la joc,/ mălaiu de joi în foc;/ Batem mâța cu vătraiu,/ Că de ce n-a scos mălaiu.” (Transilvania) ; „Și noi, și noi la Ilinca,/ Ca să bem vin cu ulcica!/ Scoate, scoate la ocale,/ Când la plată nu-i parale./ Băgai mâna-n punga chingii,/ Găsii ața mămăligii (…)” (Muntenia) ; „Bună dimineața la moș ajun”/(…)/ Unde coci mălaiu,/Să crească susaiu;/ Matca Oltului/ Pe vatra focului.” (Argeș) ; „Pe drumul îndelungat/ Merge-un domn de mălai cald/ Și cu doamna mămăligă,/ Amândoi într-o teleagă(…)”(Suceava) .
Deși contestat vehement de preoți, deoarece, spun ei, denumește diavolul , cuvântul noroc este iarăși strâns legat de credința poporului român în soartă, Ei au doar stele cu noroc, spunând și Eminescu. Foarte multe credințe și superstiții sunt legate de acest cuvânt: „Copilul născut lunea are noroc și viață îndelungată”, „Cine postește lunea va avea noroc”, „Când îți scârțâie ușa dimineața, îți intră norocul în casă”, „Când îți iese cu plin ai noroc, îți merge bine”, „Se crede că la acele case care au rândunele și multe cuiburi de lăstuni va fi mult noroc”, „Care-i plouă la nuntă are
noroc.” etc.
De asemenea, norocul este invocat foarte des în cântecele, doinele populare: „Frunză verde ca bobul,/ Mândră peană-i norocul,/ Nu se face-n tot locul,/ Nici nu-l are tot omul. (…)” (Cluj) ; „Trandafir cu creanga-n vale,/ Eu ce samăn nu răsare!(…)/ Am sămănat busuioc,/ N-a răsărit nici un smoc,/ Parcă eu îs făr’ noroc!” (Muntenia) .
Pe lângă aceste credințe, cuvântul noroc este folosit de român și la un păhărel, pentru a cinsti cu se cuvine momentul festiv la care participă (sau mai puțin festiv, la o întâlnire oarecare, la ”un pahar de vorbă”) ,,Hai noroc, cumetre!”, alteori cuvântul este folosit ca formă de salut: „Hai noroc, vecine!”, iar când cineva strănută, este folosit promptul „Noroc”, mergându-se pe ideea că este nevoie de noroc ca să treci cu bine de starea de rău.
Prin urmare, indiferent de ce i se întâmplă, românul pune totul pe seama norocului: nu a obținut slujba dorită, „nu a avut noroc”, s-a despărțit de soț/soție, „nu a fost cu noroc”, când cineva reușește, meritele sale sunt reduse la noroc „ei, a avut noroc”, de aici și multitudinea de expresii și locuțiuni existente în limba română: „cu sau fără de noroc”, „la noroc”, „a avea noroc de cineva/ ceva”, „noroc că”, „a călca în noroc” (eufemism), „noroc chior/orb/prostesc” etc.
Deși, conform dicționarelor, căpiță ar proveni din bulgară - kopica, sau slavona veche - kupu, asemănarea cu germanul kaufen ar putea arăta de fapt un vechi cuvânt de fond indo-european. Căpíță, claie, porcoi, stog, (pop.) plastă, porcan, (reg.) boaghe, por, porcănaș, porcoiață, porconeață, porculean, porculete, porculeț, porcuț, porșog, porșor, schirdă, (Olt.) clădiș, (Transilv. și Ban.) ploscă, (Transilv.) pup. (~ de fân.) - acest cuvânt cu atât de multe sinonime pentru fiecare regiune a țării este categoric reprezentativ pentru cultura noastră, deoarece este strâns legat de oierit, ocupația de bază a acestui popor timp îndelungat. Prin orice regiune a țării ai trece, căpița este nelipsită din peisaj, în ciuda faptului că tehnologia a avansat și există mașini care pot transforma iarba foarte ușor în baloți.

Etnograful Ioan Godea a găsit origini latine ale cuvântului țuică. Indiferent de etimologie, cert este că țuica are o tradiţie de sute de ani, existând dovezi ale producerii ei încă din secolul al XVII-lea. Sate întregi din țară, mai cu seamă cele din zone mai izolate, cu relief mai accidentat, şi-au bazat existenţa pe producerea acestei băuturi, pe care locuitorii o vindeau sau o dădeau la schimb pentru diverse produse ori servicii. Sticla cu țuică dată medicului sau folosită pentru a deschide uşile unor instituţii a rămas şi până astăzi o practică frecventă, în timp ce, pe vremuri, satele unde acest meşteşug al pălincăritului era mai dezvoltat se remarcau printr-un număr mai mare de tineri trimişi la studii la facultate. În funcție de zona geografică, țuica este produsă din diverse fructe: din struguri (tescovină), din dude, din caise în zonele de câmpie, din prune, mere – în zonele mai înalte. Fructele sunt foarte importante pentru calitatea acestui produs original românesc, dar și depozitarea ei a devenit foarte importantă – în butoaie de dud sau de stejar, cât și timpul mai îndelungat până la consum, devenind astfel o adevărată artă. Țuica era folosită de bătrânii noștri și în scopuri medicinale – o țuicuță dimineața, pe stomacul gol, spuneau ei că ar fi medicament, îmbinată perfect cu o bucată de slănină. De asemenea, la răceală, imediat erai „doftoricit” cu o compresă cu țuică, pusă ori pe piept, ori pe frunte. Chiar și astăzi, la evenimentele cele mai deosebite, cine are țuică pe masă, are succesul garantat, pentru că românul tot mai mult apreciază o țuică bună în detrimentul altor băuturi din import. Dar țuica este urmată imediat de vin – pelin, cu precădere, un alt cuvânt reprezentativ pentru țara noastră, chiar dacă îl au și francezii ca brand.
Indiferent că ne aparțin în totalitate sau există asemănări cu elemente din alte culturi ale lumii, toate aceste cuvinte alese sunt, din punctul meu de vedere, reprezentative pentru România, devenind chiar un brand de țară. Cu bune și cu rele, trebuie să admitem faptul că nu suntem singuri pe lume și chiar să fim mândri că și alte popoare apreciază produsele românești – fie ele produse literare, culinare, sau diverse obiceiuri. Căci,
în fond, nimeni nu este perfect, fiecare popor are și calități, și defecte, prin urmare trebuie să punem în valoare lucrurile bune și să nu ne mai autoironizăm atât de mult sau să bârfim poporul din care facem parte.

Bibliografie:
BRÂNDA, Nicolae, 1991, Mituri ale antropocentrismului românesc, București: Editura Cartea românească.
Cu cât cânt, atâta sunt, 1963, ediție îngrijită și studiu introductiv de Ovidiu Papadima, București: Editura pentru Literatură.
GOROVEI, Artur, 1995, Credinți și superstiții ale poporului român, București: Editura „Grai și suflet – Cultura