Educația incluzivă în grădinită

PROF.ÎNV.PREȘCOLAR CICIOAN IONELA
GRĂDINIȚA CU P.P. JUNIOR – DEJ

,,Învățăm să vorbim – vorbind, învățăm să citim – citind,
învățăm să scriem – scriind, învățăm să includem  – incluzând” 
(Gary Bunch, Marsha Forest, Jack Pearpoint)

Educația incluzivă este un sistem educaţional în care toate şcolile năzuiesc să ofere “educaţie pentru toţi”. Un sistem care recunoaşte dreptul tuturor copiilor de a fi educaţi împreună şi consideră că educaţia tuturor copiilor este la fel de importantă.
Integrarea din punct de vedere educațional vizează reabilitarea și formarea persoanelor cu nevoi speciale, aflate în dificultate psihomotorie, de intelect, de limbaj, psihocomportamentală, senzorială, printr-o serie de măsuri de natură juridică, politică, socială, pedagogică. Conștiința copiilor, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie formată și dezvoltată, învățându-i pe aceștia că primirea copiilor ,,diferiți”, alături de toți ceilalți, trebuie făcută nu de dragul lor, ci pentru dreptul fiecărui individ de a participa la acțiuni comune pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru a contribui și el la dezvoltarea comunității în care trăiește.
În condiţiile învăţământului modern incluziunea devine o filosofie educaţională şi un mod de viaţă democrat, ce promovează egalizarea şanselor pentru fiecare. Recunoaşterea drepturilor egale pentru toţi oamenii, inclusiv copii, fără nici o discriminare, presupune că nevoile fiecărui individ au importanţă egală. Fiecare copil este diferit, special şi are propriile nevoi, fie că este sau nu un copil cu dizabilităţi. Toţi copiii au dreptul la educaţie în funcţie de nevoile lor. Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental un învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi, care constituie un deziderat şi o realitate ce câștigă adepți și se concretizează în experiențe și bune practici de integrare/ incluziune. Aceste nevoi trebuie să stea la baza politicilor elaborate la nivel de stat, astfel încât diversele lui sisteme să fie puse la dispoziţia tuturor. Deşi puţine cadre didactice cred că educaţia timpurie este un teren propice pentru realizarea educaţiei incluzive, fiind susţinuţi de şi mai puţini părinţi, subliniem că locul copilului cu CES este în grădiniţă, alături de copiii de vârsta lui. Iată şi câteva argumente în favoarea acestei idei, desprinse din cercetările psihopedagogiei copilului de vârstă mică:
− Dezvoltarea copilului este determinată încă de la vârste mici. Multe studii, pornind de la cele clasice, evidenţiază importanţa primului an de viaţă şi a primilor trei, care fundamentează formarea capacităţilor generale şi specifice de adaptare psiho- individuală şi socială.
− Educaţia primilor ani de viaţă nu se poate realiza fără o relaţie durabilă dintre familie şi factorii educaţionali, dintre care mai întâi de toate se evidenţiază grădiniţa.
− Educaţia timpurie presupune neapărat socializarea primară a copilului ca bază pentru dezvoltarea socială a copilului, care constituie şi scopul primordial al politicilor de incluziune.
− Recunoaşterea importanţei diferenţelor individuale şi planificarea procesului educaţional pornind de la nevoile individuale ale copilului constituie primul pas în educaţia timpurie, precum şi temelia în incluziune.
− Dezvoltarea copilului este un parcurs individual, care presupune o cunoaştere bună de către adult atât a modului, ritmului în care se dezvoltă copilul mic, cât şi a predispoziţiilor, nevoilor, intereselor individuale ale copilului
Cadrele didactice au datoria de a încuraja relațiile de colaborare dintre elevi, pentru că experiența arată faptul că unii elevi pot fi izolați, indiferent de modul în care sunt școlarizați.
Politicile educaționale, activitatea organizațiilor neguvernamentale, formarea cadrelor didactice pot fi considerate factori facilitatori ai incluziunii. Există o tendință de a evidenția și dezvolta acești factori pentru a putea exista o incluziune cât mai eficientă a copiilor cu CES în școala obișnuită și în comunitate. Factorii care împiedică educația incluzivă sunt legate mai ales de mentalități, de atitudini ale unor cadre didactice; ale părinții copiilor fără CES; posibilitățile financiare împiedică unele școli să dezvolte serviciul de sprijin educațional, sau organizarea de cursuri de formare; curriculum și sistemul de evaluare folosit în sistemul nostru educațional.
Grădiniţa este incluzivă printr-un curriculum flexibil şi deschis ce permite adaptări succesive. Nu copilul urmează curriculumul, ci acesta este un instrument menit să sprijine dezvoltarea lui, se adaptează nevoilor şi particularităţilor acestuia. Când spunem ,,grădiniţă incluzivă”, nu trebuie să ne ducem cu gândul la copiii cu CES, ci la fiecare copil în parte, pentru că fiecare are un ritm propriu de dezvoltare şi la un moment dat poate avea nevoie de anumite cerinţe speciale în ceea ce priveşte educaţia. Există, de asemenea, şi anumite situaţii de risc, în care  educatoarea trebuie să cunoască trăirile şi comportamentele copilului, pentru a-l sprijini. Riscurile pot apărea din mediul socio-cultural din care acesta face parte, din relaţiile de familie care îi determină existenţa zilnică, precum şi modul de dezvoltare, din modelele formale educaţionale ce pot exercita un stres deosebit asupra copilului care nu corespunde ,,normalităţii” cu care ne-am obişnuit.
Grădiniţa are rolul de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii, să facă faţă greutăţilor cu care acestea se confruntă. Educaţia părinţilor şi consilierea acestora au un rol important în integrarea copiilor cu afecţiuni de natură psihică, emoţională ori de altă natură în grădiniţă. Rezultatele muncii pentru promovarea incluziunii, atât directe cât şi indirecte, faţă de partenerii educaţionali, părinţi, apar după intervale mari de timp şi sunt efectul unui exerciţiu asiduu, susţinut. Centrarea atenţiei educaţionale pe grupurile vulnerabile este un indiciu al nivelului de civilizaţie atins de o anumită societate şi aceasta impune căutarea unei noi formule de solidaritate umană, fapt ce are o semnificaţie aparte în societatea noastră.
Pentru abordarea unei educaţii incluzive în grădiniţă, educatoarea trebuie să respecte următorii paşi:
-să elaboreze un plan de dezvoltare a grădiniţei în care să se precizeze concret parteneriatul cu familia şi comunitatea;
-să fie pregătit întregul personal al grădiniţei pentru a primi toţi copiii, fără discriminări;
-să asigure un climat primitor şi deschis prin organizarea mediului educaţional cât mai eficient şi stimulator;
-să aibă discuţii,  în prealabil,  cu copiii pentru a se accepta unii pe alţii, pentru a negocia, a colabora şi a lucra împreună;
-să asigure un curriculum flexibil şi deschis la care să aibă acces şi părinţii;
-să evalueze fiecare copil prin observaţie directă şi indirectă pentru a asigura participarea lui adecvată la activităţile curriculare;
-să asigure accesul tuturor copiilor la programul  grădiniţei, dar şi la modificările şi adaptările acestuia;
-să asigure participarea tuturor familiilor la decizii şi acţiuni în favoarea tuturor copiilor;
-să evalueze permanent şi periodic progresele pe care le fac toţi copiii, nu numai di punctul de vedere al achiziţiilor intelectuale, dar şi al relaţiilor sociale, al cooperării şi colaborării, al dezvoltării imaginii de sine şi încrederii în forţele proprii;
-să elaboreze planuri individualizate, personalizate pentru copiii care au nevoie de sprijin în anumite componente ale dezvoltării şi la anumite momente;
-să ajusteze permanent curriculumul pentru a-l adapta la nevoile educative ale copiilor;
-să realizeze un permanent schimb de idei, experienţe şi soluţii cu celelalte colege, din grădiniţă sau din alte instituţii, precum şi cu familiile copiilor.

,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă!
Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire.
Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume".
(Din ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Bibliografie:
• Adler, A (1995). Psihologia şcolarului greu educabil. Bucureşti: Editura IRI;
• Ainscow, M (coord.) (1999). Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli. Bucureşti: Editată de UNICEF;
• Albulescu, I (2004). Pragmatica predării. Activitatea profesorului între rutină şi creativitate.
• Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană;
• Băran-Pescaru A (2004). Parteneriat în educaţie. Bucureşti: Aramis Print;