.„...când fereastra este o coală albă ” ( Vasile Ioan Ciutacu)
Flori de zarzăr curg leneș pe fereastra sălii de clasă de la Școala Gimnazială nr. 2, Comarnic. Luna martie, cochetă ca o poezie ce deschide volumul de debut al primăverii, își face discretă bagajul, să plece lăsând în urma-i parfum de narcise. Acul ceasului de perete desenează grăbit cercuri repetate ce măsoară buchetul de lumină rămas din ziua de 27 martie 2024. Ne aflăm într-o sală de clasă plină cu adolescenți șovăitori care își aștern pe coala sufletului primele schițe de viață. Astăzi, am invitat la ora de curs, pe acest om simplu pe care au dorit să îl revadă și să îl asculte din nou. Poetul Vasile Ioan Ciutacu.
Cu firescul unui om ce vorbește impecabil limbajul copilăriei eterne, domnul Ciutacu își deschide sufletul și paginile la unison, vorbindu-ne despre a fi, a iubi a trăi și simți. Printre frânturi de viață comprimată în vis fulgerător, se disting fragmente de portrete ale unor oameni ce au scris istoria literaturii române. Cu glas apăsat, ca și cum ar rosti un jurământ implacabil, Vasile Ioan Ciutacu vorbește copiilor despre: Marin Preda, Ovidiu Crohmălniceanu, Nina Cassian...poeți și scriitori pe care domnul Ciutacu i-a cunoscut personal și despre care mărturisește cu smerenie absolută, amintiri ce aștern în sala de clasă sentimentul că ecoul cuvintelor rămâne încă o vreme, chiar și după ce acestea s-au stins sonor în eter.
Discursul cald și calm, curge firesc către oamenii despre care domnul Ciutacu vorbește cu un deosebit respect: istoricul Ion Bulei, poetul Stelian Tăbăraș, oameni de cultură precum Ioan Flora și Nicolae-Paul Mihail. Tonul discursului capătă accente de emoție crescândă. Cum poate cineva vorbi altfel despre aceia pe care i-a cunoscut și alături de care a respirat, a visat, a trăit ca un om printre oameni ? (Sau un om printre îngeri întrupați?)
Domnul Vasile Ioan Ciutacu previne cu stocism o emoție ce i-ar putea provoca o sensibilitate aparte. Și când nu îți mai găsesște cuvintele din pricina emoțiilor, alege poeziile sale care să îi ducă mai departe mesajul interior. Le citește copiilor câteva dintre poeziile ce stau cuminți prin paginile volumelor sale publicate de-a lungul anilor.
Se disting ecouri lirice cu amprenta fiului ce îți mai poate vedea tatăl doar în vis: Copilul de odinioară încă „Freamătă ca bradul copilăriei, /în aşteptarea tatii,/care o să vină cu umerii de ziuă/ ţinându-mă de mână...”
Tăceri senine se lasă îmblânzite de metaforele ce conturează imagini în care se amestecă dorul ca o fantomă ce joacă feste realității. Cuvintele se asortează în rime și îmbracă haină fastuoasă a măsurii și a ritmului, făcându-ne să reluăm în gând un fel de melodie ale cărei note muzicale nu le pricepem: ..Şi sâmbătă e vreme de postit,/Când uşa dinspre mine parcă-i zid,/ Iar dacă vii, nu pot ca să-ţi deschid/ Şi dacă baţi, mi-e greu de auzit... ...(Şi sâmbătă e vreme de postit)
Vasile Ioan Ciutacu a scris mult despre așteptare. Este o constatare personală din partea cuiva care deslușește în poezie un mesaj criptic ce duce sigur pe un drum cu sens unic. Pentru că fiecare suflet trăiește unic. Putem trăi împreună, dar nu putem simți împreună. Coincidențele afective sunt marea artă vindecătoare a lirismului. Așteptarea este sămânța din sâmbure pentru poetul Vasile Ioan Ciutacu. Deși i-am lecturat poeziile de nenumărate ori, mereu am fost „furată” de alte simboluri, alte chei lingvistice și parcă abia acum, pentru prima dată, rămân pe gânduri la greutatea „așteptării”. Poate că așteptarea e dulce când e cosmetizată de speranță. Dar oare așteptarea nu este dramatică, apăsătoare „Când uşa dinspre mine parcă-i zid”...?
Versuri ce palpită pe albul hârtiei ne cuprind în jocul lor ideatic și ne dau, nu neapărat o definiție lirică a poetului însuși, cât o idee despre munca fascinantă de Sisif ce iubește muntele pe care îl are de urcat și transformă corvoada în bucurie. Cum altfel aș putea desluși tâlcul „giuvaierului” din versurile: „Poetul, //giuvaerul ce nu pune geană pe geană,/ până nu găseşte cheia pe uşa cuvântului” ( Arhanghelul de deaspura oraşului)
Un vers ce pare simplu, îmi atrage gândul și irisul, deopotrivă: „Eşti poezia ce-mi cheamă cuvintele” ( Aș vrea să te văd). Redau aleatoriu ce simt și gîndesc: declarație de dragoste, destin liric, transcendent și imanent, inefabil galactic. Domnule Ciutacu, dacă ar fi să aleg un singur vers scris de dumneavoastră, aș alege: „Eşti poezia ce-mi cheamă cuvintele”.
Alt martie calendaristic cu flori de zarzăr harnic se pregătește să dea rod. Ora de poezie și de viață se încheie cu un prolog la care încă medităm cu sentimentul că timpul –parafrazându-l pe Marin Preda- are încă răbdare.