BECHEANU ALEXANDRU-NICOLAE
                                                                                                     CLASA A IX-A
                                                                                                 COLEGIUL AUTO TRAIAN VUIA TG-JIU
                                                                          

A devenit luna purpurie, Şi cerul un verde violent?
Este doar a doua parte a zilei.

Nu-ţi fie teamă!
Este doar o altă cale de a fi liber. Ţipă şi visează,
Dar nu uita să trăieşti!

Evadează din propriile gânduri, Învaţă arta unei vieţi perfecte.
Fii atent să nu te îneci în falsele iluzii ale trandafirilor, Nu vei mai avea altă şansă de a supravieţui!

Ce simţi acum?
Este mai mult decât ai crezut
Şi nu poţi trăi în acest haos de lumini? Îţi doreşti să pleci departe...

Aştepţi în zadar.
Nimeni nu va putea să lupte cu ceva ce nu există.

                                                                             LUI EMINESCU

                                                                            BĂLUŢĂ ALINA –NICOLETA
                                                                            CLASA A IX –A
                                                                           COLEGIUL AUTO TRAIAN VUIA TG-JIU
                                 

Viaţa i s-a scurs ca nisipul dintr-o clepsidră, Rămânând în urmă frumoasele lui poezii Care ne încântă serile cu lună plină,
Chiar şi pe noi, dulci şi firavi copii.

Eminescu a trecut prin viaţă ca un fulger, Luminându-ne calea
Ca un Luceafăr strălucitor şi sihastru, Veghind şi astăzi deasupra acestei lumi.

Îi ducem mai departe lumina cerească, Citindu-l, iubindu-l duios peste timp. Noaptea nu-şi va aşterne hlamida albastră Peste-al poeziei etern anotimp.

                                                         ULTIMA GRANIŢĂ CĂTRE IUBIRE

                                                                                      DRĂGAN PAULA-ROMINA
                                                                                      CLASA A IX –A
                                                                                     COLEGIUL AUTO TRAIAN VUIA TG-JIU
                                                                                     
După ce biruise zidul de stele, Soarele, fecior mândru din lumea culorilor, intră în palat. Licurici, zâna cea bună, îi spuse îngrijorată:
- Aici începe adevărata aventură. Pentru a putea ajunge la Luna trebuie să te lupţi cu vrăjitoarea ce o are sub mreje şi...
Dar nu termină de vorbit, că în cadrul porţilor de nori, ca nişte perle pufoase ale visului, apăru o vrăjitoare nespus de neagră. Feciorul, ţinând seama de ceea ce-i zisese zâna, începu să se lupte cu zgripţuroaica. Se luptară ce se luptară, zi de vară până-n seară. Amândoi erau la capătul puterilor când, deodată, trei stele s-au rupt din salba nopţii, grăind:
- Noapte, noi nu ne mai supunem ţie, ci prinţului ce de hac o să-ţi vie!
Atunci, cei trei picuri de lumină începură a dansa deasupra Soarelui, care se simţea din nou plin de putere. Ca prin magie, în tolba sa goală apărură trei săgeţi ce radiau căldură.
Însă, chiar în acel moment, trei balauri se zăriră de sub pelerina tuciurie a Nopţii. Feciorul trase cu arcul cu atâta putere, încât îl străpunse pe primul balaur direct în inima lui de gheaţă. Pe cel de-al doilea îl lovi tocmai în ochi, iar celui de-al treilea îi reteză capul cu a treia săgeată din raze de soare.
Văzând că singura graniţă ce-i mai îngrădea calea spre iubire este acea vrăjitoare, inima sa ca un rubin de viaţă începu să palpite sub greutatea emoţiilor. Scoase sabia cu mâner de aur încrustat cu diamante picurate de curcubeu şi începu a o roti vitejeşte în aer. Ca la o chemare tăcută, vântul, cristalele, lumina şi curcubeul se contopiră într-o tornadă de lumini ce o închise pe zgripţuroaică în carcera culorilor.
În timp ce feciorul mergea fericit spre iatacul domniţei Luna, stelele argintii îi binecuvântau existenţa, transformându-l în măreţul Rege Soare.

                                                                                                 MAGIE NOCTURNĂ

                                                                                                   BĂLUŢĂ ALINA –NICOLETA
                                                                                                   CLASA A IX –A
                                                                                                   COLEGIUL AUTO TRAIAN VUIA TG-JIU
                              

Priveam năucită cum picuri plăpânzi stropeau frunzele ca peridotul în lumina diafană a unei dimineţi primăvăratice. Soarele alunga cu braţele-i de aur topit, în sclipliri, bobiţe străvezii de rouă. În molcom zvon mi se desfătau neîntrerupte gândurile către infinit.
Parcă toată ziua trecea neştiută prin ferestrele mele, fără să mişte măcar o urmă de sentiment, ştergând tot ce-mi mai rămăsese din ea. Nimic nu mă uimea şi totul continua să mi se pară banal... Totul... în afară de enigmatica înfăţişare sacră a valului serii, a cărui creastă se vede departe în zarea transparentă şi răcoroasă.
Pornesc agale pe malul lacului să admir nuferii adormiţi, sălciile plângătoare prin care vântul poartă şoapte de nimeni ştiute, ducându-le murmurul către unda tăcută a apei. În oglindirea sa văd luna cu discul ei de chihlimbar incandescent, spălându-şi sfânta faţă în apa rece.
Ridic privirea şi zăresc adevărata măreţie a cerului, netulburată de reverberaţii line sau de mişcări unduioase, obscure. Aşa descopăr luciul tainic al stelelor argintate, înotând în mantia întunecată a nopţii. Doar astfel pot revela luna ca o protectoare eternă, ca un martor neimplicat, ca un astru autoritar peste reveria lumii.
Un şuierat de vânt îmi vâjâie prin mintea-mi obosită, stârnind vârtejuri de idei şi gânduri în tornade. Ploi fierbinţi de sentimente inundă pajiştile inimii la unison cu picăturile unei ploi de primăvară nocturnă pe câmpia înverzită în care vântul adie uşor. În ciuda aparenţelor întunecate ale nopţii, ea se manifestă în sufletul meu ca o lumină orbitoare în faţa căreia nicio emoţie nu mai poate sta ascunsă.
Mă aşez zâmbitoare pe malul lacului şi cobor mâna către oglinda albastră de lângă mine. E atât de rece! Îmi alunecă printre degete asemeni unei ţesături din mătase, iar unda ei saltă minuscule talazuri către pielea umedă.Plec tăcută, odată cu noaptea, către casă, privind înapoi la ultimele stele, cu sufletul închizându-se în întuneric cu mii de lacăte, cu ploaia călcându-mi pe urme şi cu trestia bolnavă legănându-se din ce în ce mai departe de paşii mei... Nebunia este mai puternică decât toţi. Nu există un remediu pentru regatul ei.

u dat frâu liber imaginaţiei.