Între psihologia începutului de secol şi psihologia sfârşitului de secol XX, apare o contradicţie majoră în ceea ce priveşte interpretarea fenomenului empatic. Dacă pentru reprezentanţii primei direcţii retrăirea empatică este determinată de un fenomen de proiecţie subiectivă, pentru reprezentanţii celei de a doua direcţii retrăirea empatică se bazează pe un mecanism de introspecţie-proiecţie determinat atât de caracteristicile modelului de empatizat-obiectiv,cât şi de nevoile personale ale individului de a intra în comuniune cu ceilalţi.
    Distanţele dintre cele două direcţii s-au mărit simţitor atunci când psihologii au simţit nevoia să delimiteze mai precis fenomenul de proiecţie, prin care eul „impune” propriile stări celuilalt, absolutizând propria identitate de sine de fenomenul empatic, prin care eul se simte în celălalt pentru a-i retrăi stările, gândurile, acţiunile fără pierderea identităţii de sine.
   Empatia exprimă retrăirea de către eu a stărilor celuilalt, ca şi când cealaltă persoană face din empatie o cale empirică de cunoaştere a celuilalt iar din proiecţie o cale de exacerbare a propriului eu în relaţia sa cu lumea, mai mult se poate afirma chiar că într-un anume sens, empatia în viziunea modernă este opusul proiecţiei.  Irving Janis şi colaboratorii (1969) consideră că deşi empatia nu poate lucra întotdeauna cu acurateţe completă , ea se diferenţiază net prin acest acest criteriu de fenomenul proiecţiei care pare a fi sursa de eroare evaluativă, şi în acord cu autorii citaţi, dacă proiecţia distorsionează acurateţea şi adâncimea înţelegerii celorlalţi, empatia tinde s-o sporească.
   În ceea ce priveşte direcţiile de cercetare asupra empatiei proprii psihologiei moderne, acestea se polarizează în două categorii: una mizând pe transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul de referinţă al altuia şi preluarea modului lui de a gândi, de a realiza rolul social al altuia şi, cealaltă vizând acţiunea de activare a unei experienţe, de substituire în stările emoţionale ale partenerului; prin identificarea afectivă cu acesta şi astfel preluând starea de spirit al celuilalt. Aceşti doi poli aflaţi la originea teoriei si metodei propuse de R. Hogan (1969) pe de o parte, şi A. Mehrabian - N. Epstein (1972) , pe de altă parte, au putut constitui o interesantă premisă de clasificare a direcţiilor de cercetare a empatiei.
    Întâlnim şi un punct de vedere sintetic aparţinând lui M. H. Davis (1983) care oferă o interpretare multidimensională a fenomenului empatic prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei  emoţionale folosind ca subscale interpretative preluarea perspectivei celuilalt, fantezia, relaţia empatică şi stresul.
    Toate aceste interpretări teoretice ale fenomenului empatic au condus la elaborarea şi validarea unor probe specifice cum ar fi Scala de empatie a lui R. Hogan, Testul de intuiţie şi empatie a lui R. Dymond, Chestionarul de măsurare a empatiei emoţionale a lui A. Mehrabian şi N. Epstein, ca şi Indexul de reactivitate interpersonală a lui M. H. Davis, fiind cele mai utilizate scale de empatie în cercetările curente.
   „Rareori un înţeles a cunoscut o bogăţie atât de impresionantă de termeni ca înţelesul de empatie, bogăţie lingvistică care a întunecat cu desavârşire sensul”- remarca Vasile Pavelcu. Şi mai departe autorul citează : „Termenul dominant de Einfiihlung (introdus de Liips) a fost tradus la noi prin intermediul limbii franceze ca: proiecţie simpatetică a eului, intuiţie proiectivă, fuziune afectivă, fuziune afectivă simbolică, intuiţie simpatetică, întrepatrundere afectivă, comprehensiune prin întrepătrundere, introiecţiune, tranzilivism, intropatie, simpatie, transpunere, identificare, transfer, insimţire, proiecţie simpatetică şi empatie.” Prin urmare, nu mai puţin de 17 termeni, frizând incercarea de cuprindere nu numai a unei denumiri adecvate, ci , poate mai mult, chiar sugerând un anume mecanism psihologic prezumat teoretic. Fireşte, până la urmă a fost acceptat termenul de empatie.
      În cazul empatiei „eul” se simte „celalalt” pentru a-i retrăi stările , gândurile, acţiunile fără pierderea identităţii proprii; în cazul simpatiei „eul” se simte alături de „celalalt” căruia îi acordă sprijin moral sau factic; în cazul identificării „eul” se topeşte în celălalt, devine celălalt, pierzandu-şi propria identitate fiind socotit un model de alienare empatică; în cazul proiecţiei „eul” impune propriile stări „celuilalt” , absolutizând propria identitate, reprezentând într-un anume sens, opusul empatiei.
   Fenomenul empatic baleiază pe o axa ale cărei extremităţi fixează la un pol identificarea totală a eului cu celălalt (cazul actorului dramatic care nu îl interpretează pe Hamlet ci se crede Hamlet) si celălalt pol al detaşării totale (cazul actorului egocentric care se joacă numai pe sine). Pe această axă, empatia se situează mai aproape de identificare (cazul actorului  care se transpune in psihologia lui Hamlet, fără a pierde conştiinţa propriei sale identităţi) decât de detaşare.
    Curt John Ducasse (1966) apreciază empatia ca fiind un act prin care ne introducem pe cale imaginară în altul, pe când în simpatie altul este cuprins în sine. Herbet Read (1969) şi John Dolman (1949) consideră că simpatia este o stare emoţională conştientă care semnifică „a simţi cu” o persoană sau cu o cauză personală. Ea implică acceptarea finalităţii sociale sau morale în alegerea unei poziţii pe această bază. Pe de altă parte, empatia semnifică actul de „ a ne simţi în” ceva obiectiv, de a cunoaşte partenerul prin procesul transpunerii în psihologia acestuia.
     Lauren Wispe (1986) constată, în cazul simpatiei o apropiere a stărilor altuia de observator, conducând la o participare neegoistă în vederea alinării suferinţelor altora, în timp ce în cazul empatiei, acelaşi autor evidenţiază încercarea observatorului de a înţelege cu acurateţe subiectivitatea partenerului, fără prejudecăţi.Autorul citat constată că „în empatie eul este vehiculul înţelegerii şi acesta nu-şi pierde niciodată identitatea”.Trăirile empatice sunt în altul, în sensul că „cel ce empatizează se orientează înspre afară, către o altă persoană”.Prin contrast „simpatia este legată de comuniune”.Cel ce simpatizează este „mişcat de către” altă persoană. Conform lui Lauren Wispe „în empatie ne substituim pe noi altora” , în vreme ce „în simpatie noi îi substituim pe alţii nouă”. În final autorul susţine că empatia este o cale de cunoaştere, iar simpatia o cale de relaţie.
     Unele definiţii asupra empatiei încearcă să surprindă nu doar esenţa fenomenului, nu doar mecanismul de producere ci şi funcţionalitatea acestuia. Aceste funcţii în legătură cu care voi face şi unele comentarii în cele ce urmează, ar putea fi : funcţia cognitivă, funcţia anticipativă, funcţia de comunicare, funcţia de contagiune afectivă si funcţia perfomanţială.
     Empatia „împuterniceşte individul să-şi ajusteze comunicarea, ce exprimă, cum exprimă, ce trebuie evitat, când e preferată liniştea.” Funcţia de cunoaştere a empatiei a fost evidenţiată şi de J. Jamis şi colaboratorii (1969) care apreciază că aceasta tinde să asigure înţelegerea emoţiilor altora. Joacă un rol în evaluarea informaţională şi ne dirijează atenţia.
     Funcţia cognitivă rezultă din faptul că prin transpunerea psihologică în sistemul de referinţă al altuia se realizează un act de cunoaştere empirică a partenerului, act utilizat cu sau fără intenţie de orice persoană în relaţia interpersonală. Noi nu aflăm sau aflăm mult mai puţin prin empatie despre inteligenţă, istoria persoanei sau calea de organizare a gândirii acesteia, în schimb „ aflăm cât de prietenos sau ostil, tensionat sau relaxat, interesat sau plictisit, deschis sau defensiv, optimist sau pesimist, cât de mult îi place viaţa sau e descurajat.”
     Autorii consideră empatia ca fiind procesul simţirii a ceea ce simte o altă persoană,”este intuiţie sau, mai exact, un proces de cunoaştere tacită.” Potrivit lui Carl Rogers (1959) nevoia terapeutului de a” retrăi atitudinile altora” se consumă într-un fenomen al înţelegerii emoţionale care stă la baza deschiderii relaţiei dintre client si terapeut. În viziunea autorului citat empatia se asociază cu percepţia unei persoane şi implică abilitatea de a judeca cu acurateţe caracteristicile altor persoane. Funcţia cognitivă a empatiei se manifestă în anumite cazuri chiar ca un adjuvant ştiinţific la îndemâna psihologului sau a psihoterapeutului în scopul realizării demersului de cunoaştere a psihicului uman.
       Funcţia anticipativă a empatiei rezultă nemijlocit din funcţia cognitivă şi presupune efectuarea unei predicţii corecte a posibilului comportament al partenerului şi implicit o anticipare a strategiei de comportament al celui ce empatizează. Această funcţie se implică eficient şi în transpunerea de tip artistic ca o condiţie internă a realizării actului creator. Pe aceasta se şi bazează valorizarea empatiei ca trăsătură de personalitate. Francis Held şi Janine Maucorps (1971) apreciază că” pentru un individ bine adaptat toată viaţa e un exerciţiu empatic destinat să facă din clarviziune şi previziune tehnici instinctive.”
      Funcţia de comunicare rezultă din nevoia de empatie în amestec de cele mai multe ori cu nevoia de dialog, cu schimbarea temporară a propriei perspective cu a celuilalt, ca o condiţie a unei benefice comunicări interpersonale. Francis Held şi Janine Mancorps (1971) consideră că, dacă nu există empatie, nu poate să existe comunicare,”celălalt” neexistând pentru mine nici ca prieten, nici în bine, nici în rău, nici ca duşman; empatia nu e subordonată caracteristicilor pozitive sau negative ale relaţiilor cu celalalt, ea le precede, le conţine.
      Funcţia de contagiune afectivă a empatiei rezultă din implicaţiile nivelului de apropiere a eului cu partenerul prin care procesul de punere temporară în situaţia celuilalt atrage după sine, fie chiar şi prin apelarea la simpatie, un proces de contaminare a stării celuilalt. Este deja un fapt cunoscut că cineva este mai empatic cu un partener simpatic decât cu unul antipatic, ori simpatia manifestată faţă de altul poate potenta nivelul empatiei. Această funcţie a empatiei este, însă, condiţionată, în mare masură, de împrejurări de viaţă.
       Funcţia perfomanţială rezultă din faptul ca în anumite împrejurări de viaţă sau profesiuni empatia preia ipostaza de însuşire psihică, devenind acea abilitate de a favoriza realizarea cu succes, la nivel supramediu a unei activităţi ce implică relaţii interpersonale. Empatia însăşi dezvoltă un nivel superior de manifestare asigurând o retrăire acurată a stărilor, gândurilor şi acţiunilor altora, şi astfel, mijlocind atingerea unor performanţe înalte în profesiuni ce reclamă relaţii interpersonale.
       Fireşte, însă, că dincolo de funcţiile benefice menţionate, empatia în constelaţia trăsăturilor de personalitate de care depind structural poate favoriza şi unele consecinţe malefice. Din această perspectivă Lauren Wispe (1986) ne atrage atenţia că empatia poate fi în anumite situaţii nu numai pervertită, ci şi abuzivă. În acest sens, el aminteşte că în al doilea război mondial naziştii au însoţit bombele aruncate ca procedee înspăimântătoare pentru a crea panica si frica între cei bombardaţi. Ei s-au folosit de empatie, anticipând impactul invenţiei lor. Este într-un anume sens folosirea funcţiei anticipative a empatiei ca o modalitate abuzivă în scopuri malefice.
       Controlul empatic asupra influenţării sociale, poate avea aşadar, atât un caracter benefic, cât şi unul malefic, adesea acesta  depinzând de sistemul motivaţional şi caracterial al personalităţii umane.
       Atât asistarea cât şi ascultarea, nu sunt două activităţi pasive, ceea ce constituie esenţa acestor două activităţi este modul în care asistentul răspunde clientului. Mai mult, este esenţial faptul că empatia este o formă a comunicării umane ce implică ascultarea clienţilor, înţelegerea lor şi a preocupărilor lor, măcar atât cât este posibil. Ceea ce este foarte important este comunicarea  înţelegerii pentru ca clientul să aibă mai multă încredere în el, iar mai apoi să se poată baza pe această înţelegere. Empatia care rămâne închisă în asistent contribuie prea puţin la procesul de ajutorare.
        Un asistent nu poate comunica clientului faptul că-l înţelege fără să intre în contact cu lumea lui. Empatia este un mod primar al contactului dintre oameni. Rogers (1980) vorbeşte despre bazele ascultării empatice, oferind chiar o descriere a acesteia. El crede ca empatia şi respectul sunt două elemente esenţiale ce stau la baza fondării procesului de ajutorare. Abilitatea de a pătrunde în lumea unei alte persoane este un anumit preţ din partea celor care oferă ajutor: ei trebuie să-şi lase orice alte preocupări deoparte atunci când sunt cu clienţii şi să-şi axeze atenţia numai asupra problemelor clientului.
        Oamenii, de cele mai multe ori, îşi exprimă empatia în diferite acţiuni. De exemplu, o mână pe umărul celui care tocmai a suferit o înfrangere se poate traduce atât prin suport cât şi prin empatie. Unii oameni pătrund uşor în lumea altor persoane iar cel care oferă ajutor trebuie să fie capabil să pătrundă în lumea clienţilor şi să le înţeleagă lupta cu situaţiile problemă sau încercarea lor  de a căuta diferite oportunităţi.
Pentru a simula voinţa de progres a individului , pentru a-l susţine în procesul de consituire a individualităţii şi manifestare a personalităţii sale şi a-l pregăti pentru excelenţă şi performanţă , educatorul are datoria de a structura dezvoltarea corelată a competenţelor sociale : comunicarea , empatia , asertivitatea şi prezentarea de sine , rezolvarea de probleme , relaţionarea . Dacă de la vârsta preşcolară nu se antrenează dezvoltarea abilităţii empatice , mai târziu , dezvoltarea acestui potenţial , va întâmpina bariere şi obstacole şi va necesita energie şi efort suplimentar atât din partea formatorului cât şi a individului .
Empatia apare ca o capacitate , cu program ereditar , peste care se clădeşte viitorul comportament empatic , o trăsătură de personalitate ce poate atinge valenţe aptitudinale , prin intermediul căreia omul poate înţelege , cunoaşte şi prezice conduitele altuia , o trăsătură facilitatoare interacţiunii sociale şi performanţei.
Urmând comportamentul natural al copiilor în joc putem evalua componenta motivaţională a empatiei la preşcolari . Este recomandat de specialişti – M-L. Hoffman – să evaluăm dacă copilul înţelege cum simte o altă persoană , cum simte copilul acelaşi lucru pe care-l simte o altă persoană şi dacă componenţa motivaţională îl conduce pe copil să facă ceva , după ce a trecut prin primele două situaţii . Vom constata că răspunsurile empatice faţă de emoţiile copiilor de aceiaşi vârstă sunt frecvente . Când un coleg de grupă este trist , fericit , supărat , bolnav reacţiile copiilor din colectiv sunt vizibile . Ei participă la emoţiile de orice natură ar fi şi să ajute , să încurajeze verbal şi pe cei suferinzi . Este bine să reţinem dacă reacţia copilului este solicitată sau dacă este apărută spontan . Reacţiilor copiilor în cazul manifestării de fericire a unui coleg se pot manifesta prin : zâmbete , râsete , încurajări . La manifestările de tristeţe reacţia empatică este “Vai ce rochiţă frumoasă ai !” ; iar de durere : “Ţi-e mai bine ?” , şi copilul se asociază cu partenerul manifestând o atitudine de răzbunare faţă de cel ce ia produs durere . Dacă educatoarea va sesiza astfel de manifestări în jocurile copiilor , va dezvolta aşa numitele comportamente presociale cum ar fi comportamentul săritor , altruist . Este important să participe la trăirile şi gândurile copiilor pentru ai înţelege şi totodată păstra ca atitudine de neutralitate în faţa problemelor comune ale grupei . Acest echilibru poate fi realizat numai cu măiestrie pedagogică exprimată în metode , comportamente adecvate diferitelor situaţii . Cunoscând comportamentele empatice ale copiilor din grupă vom înţelege mai bine intenţiile , trăirile lor în diferite situaţii pe care le putem anticipa corect , reuşind să stabilim între copii relaţii interpersonale . După ce vom anticipa comportamentul copiilor ne vom fixa o strategie proprie de comportament faţă de ei şi–i vom întâmpina , vom comunica eficient şi le vom crea condiţii favorabile de manifestare .
Educatoarea trebuie să-l cunoască bine pe copil , trăsăturile pozitive şi negative de temperament şi de caracter şi în felul acesta îl poate ajuta .
Optimizarea strategiilor de comunicare şi a stimulării motivaţiei pune în mişcare acest proces numit empatie .
Jocul şi întreaga activitate didactică vor deveni interesante şi accesibile dacă conduita empatică a educatoarei va mobiliza , va emoţiona puternic copilul .
L. Kohlberg afirmă : Empatia copilului nu trebuie nici învăţată nici condiţionată. Este un fenomen primar ceea ce se dobândeşte prin socializare şi evoluţie.
În cercetarea didactică s-a constat că în grupele de preşcolari din Casele de copii , apoi în cele din Grădiniţele cu program prelungit unde relaţiile interpersonale sunt frecvente , comportamentul empatic este superior grupelor de la Grădiniţele cu program normal . Totul este să se găsească metode adecvate de antrenare dirijată a empatiei pentru a optimiza capacităţile de percepere interpersonală . Dalan consideră importantă educarea capacităţilor empatice la părinţi pentru că împreună cu educatoarea , bazându-se pe predispoziţiile psihologice , să organizeze jocul copiilor la grădiniţă şi acasă în scopul dobândirii unei experienţe benefice viitorului şcolar şi pentru integrarea socială .
“În structura personalităţii unui cadru didactic se inserează ca necesitate calitatea de a fi empatic , fapt ce conduce la optimizarea relaţiilor educatoare-copil şi a comunicării” – altfel spus “ne coborâm la înţelegerea copilului” – “nu te cobori la nivelul copilului” – nota I. S. Firu – ca să faci teatru , nu ca să-l umileşti pe copil sau să te umileşti pe tine , ci pentru a creşte din nou împreună cu el , a simţi din nou tu emoţia marilor creatori , a relua şi verifica adevăruri acceptate .”
Cu cât noi , dascălii , vom fi (mai ) conştienţi de rolul empatiei în activitatea didactică , ne vom perfecţiona permanent , cu atât capacitatea noastră empatică va creşte , reuşind să stabilim relaţii democratice între copii , între noi şi copii .
Cercetările cu privire la fenomenul empatic au reliefat :
- empatia este o însuşire comună a tuturor oamenilor , având la bază predispoziţii erediatre . Ca expresie a acestei capacităţi se formează în timpul existenţei individuale un stil apreciativ empatic şi un comportament empatic . Între capacitatea empatică şi comportamentul empatic ca modalitate constantă de manifestare a acestuia , există relaţii congruente . Capacitatea empatică , prin manifestare la nivel individual contribuie la :
 cunoaşterea psihologică a altuia ;
 înţelegerea şi predicţia comportamentului altuia ;
 facilitatea comunicării interpersonale ;
 facilitatea adaptării sociale , prin elaborarea unei strategii proprii de comportament a individului , prin adaptarea propriilor aspiraţii şi aşteptări la aşteptările şi comportamentul celorlalţi ;
 atingerea performanţei în profesie şi a eficienţei sociale ;
- prin funcţiile îndeplinite de empatie la nivelul sistemului de personalitate poate fi considerată un vector multidimensional al acestuia ;
- pentru înţelegerea fenomenului empatiei sunt necesare însă studii şi cercetări care să îl abordeze dintr-o perspectivă interdisciplinară ;
          Empatia ca un mod de a fi alături de ceilalţi, este o valoare umană şi nu are justificare.
     Ca încheiere aş vrea să spun că nu pare a fi un lucru destul de dificil să întelegi o persoană, să dobândeşti aceea stare de empatie prin care eul se simte relativ identificat cu celălalt putând retrăi emoţiile, gândirile şi acţiunile partenerului. Cred că pentru a putea fi o persoană empatică este nevoie să simţi la absolut tot ce ţine de tine, să fii dispus să asculţi pe alţii adică să-ţi pese de oameni. Şi nu sunt de acord cu cei ce spun ca empatia trebuie învăţată sau dobandită deoarece cred că fiecare om este înzestrat cu ea, numai că nu şi-a arătat-o, sau vrea să o ascundă sau o manifestă într-un anume fel pentru că înţelegerea empatică a celui de lângă noi nu trebuie neaparat comunicată prin cuvinte, ci sunt o multitudine alte modalităţi prin care putem arăta celui de lângă noi că purtăm cu el o comunicare empatică : expresia feţei, oftat, zâmbet. Deci trebuie să avem mare grijă când e vorba de acest proces ce implică trăirea afectivă.

BIBLIOGRAFIE

Marcus , S. (1971)   Empatia , Ed. Academiei RSR Bucureşti
Marcus , S. (1986)  Preocupări prinind dezvoltarea capacităţii empatice , în Revista de Psihologie
     Bucureşti
Marcus , S. (1987)  Emapatia şi relaţia professor – elev , Ed. Academiei Române , Bucureşti
Pavelcu , V. (1982)  Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii , Ed. Didactică şi
       Pedagogică , Bucureşti
     Revista Învăţământului Preşcolar nr. 3-4 / 2001