Istoria intimismului românesc.

        1.1. Conceptul de  jurnal.

   Termenul de jurnal provine din limba franceză „ journal” și  este preluat din limba latină: „diurnalis” reprezentând „Însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații științifice”1.  Dicționarul de terminologie literară vine cu precizarea că „uneori aceste scrieri nu sunt decât înregistrări de incidente ale vieții cotidiene”2, fiind o radiografie nefiltrată  a societății oferind atât cronica unei epoci cât și fizionomia complexă a unei personalități.
Acest termen circula în limba franceză cu valoare de adjectiv înainte de secolul al XIV- lea, după această perioadă își schimbă valoarea morfologică  substantivizându-se. În secolul al XVII- lea îi este asociat și sensul de periodic. În limba engleză din substantivul day (ziuă)  a fost derivat diary (jurnal), termen din care s-au format, în epoca noastră, noțiunile: diarist, diarism.
  Conceptul de jurnal presupune existența unui caiet cu notițe ritmice însemnate în ordine cronologică (de cele mai multe ori) folosit pentru a planifica activități viitoare sau pentru a înregistra întâmplările petrecute într-o anumită perioadă de timp. Potrivit scriitoarei Anca Ursa jurnalul nu este nici mai mult nici mai puțin decât „un discurs al eului” aceasta afirmând faptul că: „Cel mai vechi și mai scurt, dar și cel mai revelator  discurs al eului, este cuprins  în răspunsul dat de Dumnezeu lui Moise pe muntele Horeb: Eu sunt Cel ce este” (Ieșirea, 3,14) deoarece, continuă cu explicații autoarea,: „principiul după care Eul se constituie în același care sunt și este generează suprapunerea dintre interioritate și exterioritate, nedistincte, într-o fericită confuzie.”3
             „ Jurnalul reprezintă  suita de puncte de reper pe care un scriitor le stabilește pentru a se recunoaște pe sine atunci când presimte metamorfoza primejdioasă la care este expus.”4 este de părere Maurice Blanchot care afirmă în studiul său Spațiul literar că jurnalul nu ar trebui considerat o confesiune, o povestire de sine ci mai mult memorial deoarece autorul trebuie să-și amintească de sine în momentul în care scrie. Importanța jurnalului, mai este de părere autorul, nu constă în observațiile interesante ci „în detaliile neînsemnate care îl leagă de realitatea cotidiană.” pentru că  „jurnalul este scris de teama și de spaima singurătății la care a ajuns autorul prin operă”.5 Ceea ce îi conferă o oarecare importanță jurnalului este tocmai această spontaneitate, acest impuls al momentului care-l determină pe scriitor să-și împărtășească  frământările sub impulsul clipei trăite înregistrând, chiar  dacă și fragmentar, prezentul activ, duratei nule și neînsemnate.
        Unamuno este de părere că redactarea unui jurnal pornește din dorința de autocunoaștere dar, afirmă el, „cunoașterea de sine e o cercetare a unei ființe străine”. Unii dintre scriitori asociază jurnalul cu ideea de catharsis deoarece scriu cu scopul de a se purifica, a se vindeca de ceva (conform lui Eugen Simion Michel Leiris scrie cu scopul de a scăpa de angoasă, dar tocmai angoasa îl împiedică să scrie). Sunt multe astfel de exemple a căror scriitori de jurnal încep redactarea acestuia în scop terapeutic pentru a scăpa sau a se vindeca de o problemă pe care consideră că o poate îndepărta dacă începe să scrie despre ea.
                Unii autori de jurnal  fac din acesta un prieten aparte, unul tăcut, care știe să țină un secret  și care este întotdeauna acolo când  au nevoie de el. Un exemplu potrivit în acest sens ar fi celebra fetiță evreică, Ana Frank, care a supraviețuit la subsolul unei case în perioada în care evreii erau persecutați, aceasta își botezase jurnalul Kitty și cel mai probabil acesta a ajutat-o să depășească perioada de criză.
               Ioan Holban într-un studiu amplu asupra jurnalului afirmă că: „Jurnalul constituie ceea ce aș numi o poetică a expansiunii ființei în densitatea vieții;”6deoarece, spune el, autorul de jurnal trece de la un amănunt la altul, fiind robul actualității, cotidianului, descoperă continuu alte amănunte, iar protagonistul  jurnalului nu face altceva decât să centreze realitatea după ce a pulverizat-o, organizând prin limbaj „realul dispersat, distorsionat”. Autorul de jurnal descoperind, după părerea lui Holban, că trăim fragmentar, iar din această cauză cunoașterea noastră și a lumii nu poate fi decât imperfectă.
          Cercetând izvoarele jurnalului trebuie să mergem pe firele istoriei până la începuturi – perioadă în care exista un anumit tip de scriitură, ce nu poate fi numit jurnal dar care se dovedește a fi părintele jurnalului de mai târziu, texte care generează tocmai această suprapunere dintre exterioritate și interioritate.
            Începând cu primul secol al erei creștine avem un model de jurnal (mai mult sau mai puțin discutabilă valoarea de jurnal intim deoarece Eugen Simion vine cu argumente contra acestei denumiri, lăsându-i doar valoarea de jurnal filozofic) în Memoriile lui Marc Aureliu (121-180 d. Hristos, împărat și filosof  roman)  care notează, într-un număr de 12 caiete, însemnări personale despre viața de zi cu zi  afirmând că numai o viață trăită în concordanță cu legile naturii aduce cu sine liniștea interioară și deplinătatea ființei. O altă personalitate a lumii creștine, Sfântul Augustin (354-430), notează în Confesiuni date importante din viața sa, desigur cu un scop complex, teologic,  urmărind, astfel, să se ofere ca exemplu personal.
Cele mai vechi însemnări zilnice sunt datate în cultura japoneză, în perioada medievală, așa numitele „cărți sau caiete de pernă”, dar întâlnim și în China și Coreea  jurnale de călătorie. Între anii 991 și 1000 confesiunile doamnei Sei Șonagon ne oferă informații despre ceremonialul de la curte cu fragmente descriptive în care surprinde frumusețea naturii, și cu sfaturi morale. Cele mai cunoscute astfel de însemnări de călătorie aparțin lui Marco Polo (fiul unui comerciant vienez care făcea călătorii de afaceri în China) și reprezentau unica posibilitate de înregistrare a evenimentelor, de datare a descoperirilor făcute. Evident că acestea erau făcute simultan cu succesiunea evenimentelor tocmai pentru a fi cât mai veridice și pentru a surprinde emoțiile, trăirile legate de evenimentele la care participau. Mult timp însemnările zilnice se rezumă la astfel de evenimente, rămânând la nivelul registrelor private, al documentelor de călătorie, al celor comerciale, fiind un „cocktail” ciudat care oferea însă informații diverse atât de natură personală cât și reflecții ale vieții cotidiene.
În timpul Războiului de o sută de ani un francez, a cărui identitate nu este cunoscută, ține un caiet cu însemnări în care notează aspecte ale vieții cotidiene din Paris, publicat ulterior cu titlul Jurnalul unui burghez din Paris,  în care notează prețuri ale unor alimente, sentimentele sale cu privire la aristrocrați, o aduce în discuție pe  Jeanne d'Arc  dar vorbește doar vag despre ea. Descrie incendiul din Troyes afirmând că mai bine de trei mii de persoane care erau foarte bogate au sărăcit.
   Mult mai târziu întâlnim pagini autentice de jurnal în Jurnal de călătorie redactat de Michel de Montaigne (1533-1592) - unul dintre cei mai importanți scriitori ai renașterii, cel care a popularizat eseul ca specie literară- în care notează diverse episoade și diferențieri regionale și meditații asupra condiției umane.
În lumea occidentală, jurnalele au fost folosite inițial în scop comercial- înregistrau tranzacțiile efectuate, acestea erau păstrate de casele de comerț. Primul autor de jurnal în concepție modernă este Samuel Pepys, (a fost secretar și  președinte în Marina regală britanică Royal Society, membru în camera deputaților din Anglia fost autor de romane și cronicar din perioada domniei regelui Carol al II-lea al Angliei- secolul XVII) fiind primul care consemnează cu preponderență în jurnalul de călătorie  evenimente personale și mai puține tranzacții comerciale.
Jean Jacques Rousseau, filosof  francez, scriitor și compozitor, unul dintre reprezentanții Iluminismului, nota în Visările unui hoinar, operă publicată postum, confesiuni cu un grad ridicat de subiectivitate, urmărind preocupări de                                                natură personală, meditații.
Un alt exemplu elocvent în acest context este publicația cu titlul Souvenirs de Felicite a cărei autoare, M-me de Genlis, redactează jurnalul pentru mama sa care cercetează preistoria jurnalului intim  francez. Paginile cuprind diferite amănunte din viața intimă în care aflăm faptul că autoarea iubește muzica, lectura, grădinăria, călătoriile, studiază și alte discipline. 
Joubert ține un jurnal pe o perioadă de aproximativ 50 de ani în care se regăsesc însemnări de natură personală și se aproprie cel mai mult de practica diaristică.
Cel mai probabil din acest tip de scriere se dezvoltă și jurnalul intim tocmai din dorința de a consemna cât mai fidel trăirile, emoțiile, preocupările individului deoarece acestea încă nu pot fi surprinse de nici un mijloc de înregistrare performant (aparat foto, cameră video, etc.). Desigur că acum, mai nou,  o formă modernă de jurnal este blogul-consemnarea în format electronic.