iTeach: blogul Lavinia Ispas

„Predarea în mediul virtual – oportunitate pentru un act didactic eficient și adaptat vremurilor”

Lavinia Ispas — Fri, 18 Apr 2025 10:53:14 +0300

Evoluția rapidă a tehnologiei și extinderea accesului la internet au transformat profund modul în care procesul educațional este conceput și desfășurat. Mediul virtual a devenit nu doar o alternativă la învățământul tradițional, ci un veritabil partener educațional, oferind multiple oportunități pentru a îmbunătăți calitatea actului didactic.

Predarea în mediul virtual presupune utilizarea platformelor digitale, a aplicațiilor interactive și a resurselor multimedia, toate acestea contribuind la diversificarea metodelor didactice și la stimularea motivației elevilor. Instrumente precum Google Classroom, Zoom, Moodle sau aplicații educaționale precum Kahoot și Quizizz facilitează comunicarea, evaluarea și colaborarea între profesori și elevi. Mai mult, resursele digitale permit adaptarea conținuturilor la nevoile individuale ale elevilor, sprijinind învățarea personalizată.

Un alt avantaj al mediului virtual constă în dezvoltarea competențelor digitale atât pentru elevi, cât și pentru cadrele didactice. Într-o societate bazată pe informație, formarea acestor competențe este esențială pentru integrarea cu succes în viața profesională și socială. Totodată, mediul online stimulează autonomia în învățare și gândirea critică, oferind elevilor posibilitatea de a explora informația într-un mod interactiv și independent.

Cu toate acestea, valorificarea eficientă a mediului virtual necesită o bună pregătire pedagogică și tehnică din partea cadrelor didactice. Formarea continuă, deschiderea spre inovație și capacitatea de adaptare sunt elemente-cheie în acest sens. De asemenea, este important ca resursele digitale să fie integrate în mod echilibrat, complementar predării clasice, evitând supraîncărcarea informațională sau dependența excesivă de tehnologie.

În concluzie, mediul virtual poate fi un partener educațional valoros, atâta timp cât este folosit în mod conștient, creativ și pedagogic. Prin integrarea eficientă a tehnologiei în procesul didactic, profesorul poate deveni un facilitator al învățării active și relevante, contribuind astfel la formarea unor elevi competenți, responsabili și pregătiți pentru provocările lumii moderne.

APLICAŢII ALE TEORIEI ȊNVĂŢĂRII SOCIALE ȊN PERIOADA ŞCOLARITĂŢII MICI

Lavinia Ispas — Thu, 20 Jan 2022 00:47:05 +0200

“Capacitatea de a învăța a omului este una dintre cele mai remarcabile acte naturale, alături de reproducere si ereditate.” (Woodwoth, Marquis,1965)
Învăţarea socială reprezintă o însușire a cunoştinţelor şi a deprinderilor prin observarea directă sau indirectă a comportamentelor unor modele şi a consecinţelor pe care le au aceste comportamente asupra modelelor.
Teoria învăţării sociale a lui Albert Bandura pune accentul pe importanţa observării şi modelării comportamentului, atitudinilor şi reacţiilor emoţionale ale celorlalţi .Conform acestuia, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate, în principal prin procesul de imitare. Bandura considera că achiziţia de noi comportamente are loc în cadrul unei interacţiuni între mediu şi caracteristicile personale ale individului.
Deoarece copiii tind să imite ceea ce văd în modelele din jurul lor şi ştiind că imitaţia stă la baza dezvoltarii cognitive şi social-afective a copilului, este important să avem grijă la comportamentele și atitudinile pe care le realizăm atât în mediul familial, cât și în cel educațional. Pentru copil ceea ce vede frecvent în jurul lui intră în „normalitate” pentru că el nu are alt termen de comparaţie.
♣ Astfel, ştiind că elevii au abilitatea şi tendinţa firească de a imita comportamentul altor persoane şi că eu, ca învăţătoare pot servi în mod efectiv la clasă drept model pentru acest tip de învăţare, îmi monitorizez cu mare atenţie comportamentul, încercând să fiu un bun exemplu.
De fiecare dată când le arăt modul de lucru în cazul unei lucrări de abilităţi practice, îmi strâng materialele de pe catedra si îmi fac curăţenie la locul de muncă. Observând comportamentul meu şi preluând modelul, au învăţat să facă şi ei la fel.
♣ De multe ori părinţii îmi spun la şedinte cum copiii încearcă să mă imite acasă, jucându-se “De-a şcoala”. Din relatările lor, am constatat că sunt nişte atenţi şi fini observatori ai comportamentului meu , pe care încearcă să îl imite cât mai fidel: de la poziţia corpului, la tonul vocii, anumite ticuri, stereotipii verbale, pâna la modul în care manevrez anumite obiecte (cărţi, cretă, etc) , relaţionez cu anumiţi copii sau reacţionez în anumite situaţii.
♣ De asemenea, copiii imită şi reproduc şi comportamentul altor copii, mai ales dacă acesta a făcut obiectul unei întăriri sociale. De exemplu, am lăudat în mod constant copiii care în fiecare zi citeau şi expuneau în faţa clasei curiozităţi referitoare la temele studiate la ştiinţe în saptămâna respectivă. Preluând modelul acestora, tot mai mulţi elevi au început să procedeze la fel.
♣ Copiii imită și stări, așadar, dacă noi vom reacționa cu teamă, frustrare sau dimpotrivă cu compasiune şi calm în anumite momente, copiii vor învăța să reacționeze în același mod în situații similare . Aveam în clasă o fetiţa care plângea de câte ori dădeam dictare. Iniţial copiii se apucau de râs. Eu mă duceam la fetiţa respectivă, încercând să o calmez şi să o încurajez că va fi bine. După câteva săptămâni în care mi-au observat comportamentul, mulţi dintre copii au început să reacţioneze la fel . Practic, prin imitaţie, ei au preluat comportamentul meu şi până la urmă şi l-au asimilat.
♣ O mare parte a procesului de învăţare socială se realizează şi prin expunerea la modele de viaţă din familie, care produc, intenţionat sau nu, structuri de comportament ce pot fi imitate de către copii. Aceştia imită şi integrează comportamente ale părinţilor de toate felurile: începând de la cel afectiv, la cel social, vestimentar sau alimentar.
♣ Un exemplu elocvent de învăţare socială în familie a fost în cazul băiatului meu. Acesta a observat ca sora lui mai mare a fost laudată şi recompensată de câte ori îşi împătura hainele şi le punea în dulap. Cu timpul, imitând ceea ce a văzut la sora sa, a preluat şi el comportamentul respectiv şi a început să-şi aşeze hainele “împaturate” la locul lor.
♣ Si în cazul fetei mele am observat preluarea unor acţiuni şi comportamente. De multe ori încerca să imite modul în care mă îmbrăcam. Purta tocuri (prin casă), işi lua rochii lungi, se dădea cu ruj pe buze, îsi punea brăţari şi mărgele.
Ȋn toate exemplele prezentate mai sus, învăţarea socială s-a produs prin apariţia unei similitudini între comportamnetul unui model şi cel al unui subiect, în condiţiile în care comportamentul primului a servit drept indice pentru comportamentul celui din urmă.
Copiii nostri privesc şi învaţă. Fără să le predam vreo lecţie. Fără să-i invăţăm teorie. Doar prin puterea exemplului. Imitaţia valoreaza mai mult decat orice curs, orice lecţie, orice sfat sau prelegere.

Aplicații ale învățării prin condiționare operantă pentru perioada şcolară mică

Lavinia Ispas — Thu, 20 Jan 2022 00:46:12 +0200

Condiţionarea operantă este termenul folosit de B.F. Skinner, pentru a descrie efectele consecinţelor unui anumit comportament, asupra manifestării viitoare a acelui comportament.
Ȋntre condiţionarea clasică şi condiţionarea operantă diferenţa este că cea dintâi presupune învăţarea prin asocierea stimulilor şi implică un comportament reflexiv și involuntar, iar în a doua învăţarea este rezultată din asocierea între comportamente și consecinţe şi are la bază apariţia unor răspunsuri voluntare.
Condiţionarea operantă reprezintă cea mai mare parte din ceea ce oamenii învaţă pe parcursul vieţii. Această condiţionare este definită ca formă de învăţare în care consecinţele comportamentului influenţează probabilitatea de apariţie a acestuia. Cu alte cuvinte, efectul unui anumit comportament determină repetarea sau nerepetarea lui şi în viitor.
Astfel, un comportament urmat de un stimul de întărire determină o probabilitate crescută ca acel comportament să se producă în viitor, aşa cum lipsa întăririi sau pedeapsa duce la stingerea comportamentului.
♣ La clasă, folosesc zilnic în activitatea mea didactică această condiţionare operantă. Un exemplu elocvent este următorul: Pentru a stimula lectura independentă a copiilor, pe un panou am decupat şi lipit borcănaşe pentru toţi elevii, cu numele fiecăruia pe ele. De câte ori citeau o cărticică din biblioteca clasei (cărticică cu câte o poveste ilustrată şi potrivită vârstei lor), “adunau” în borcănaş câte o recompensă sub forma unor buline. La 5 bulinuţe acumulate, primeau calificativul FB. Din dorinţa de a strânge cât mai multe buline, de a lua calificative maxime şi de a umple cât mai repede posibil borcănaşele, copiii au început să citească tot mai mult.
Această tehnică a condiţionării operante, prin aplicarea de stimuli de întărire pozitivă (în acest caz: buline, calificative şi aprecieri verbale) a avut ca rezultat repetarea frecvenţei comportamentului dorit la cât mai mulţi elevi (acela de a citi cât mai mult), pentru a primi din nou recompense.
Consider că acest tip de învățare este foarte eficient în domeniul educației, deoarece încă din copilăria timpurie, comportamentul uman poate fi controlat prin stimuli întăritori. De aceea, la clasă folosesc adesea recompense, imediat ce elevul manifestă coportamentul dorit (răspunde corect la întrebarea adresată, ridică mâna când vrea ceva, fără a vorbi neîntrebat, îşi ajută colegul la un exerciţiu, se străduieşte să scrie frumos, îşi face ordine la bancă, etc).
Aceste recompense oferite sub formă de bonusuri, aprecieri verbale, diplome, plusuri, ştampile sau buline roșii sau calificative, au rolul de a-l motiva pe elev, de a-i întări comportamentul pozitiv. De cele mai multe ori rezultatul nu va fi unul imediat , dar învățare trebuie susținută printr-o întărire pozitivă repetată continuu, pentru încurajare.

♣ Am aplicat aceste teorii ale învăţării operante şi acasă, în educaţia copiilor mei. Astfel băiatului meu nu-i plăcea să se spele seara, înainte de culcare, pe dinţi. Am hotărât să-l recompensez de fiecare dată când face acest lucru cu ceva ce îi place, adică cu încă 10 minute de desene animate. Datorită acestei întăriri pozitive, el a continuat să se spele pe dinţi seară de seară. In acest mod, recompensarea comportamentului dorit a determinat repetarea lui frecventa.
Practic, mecanismul de învăţare s-a produs prin asocierea comportamentului dezirabil (spălatul dinţilor) cu consecinţele acestuia (10 minute în plus de desene animate), iar această întărire pozitivă a comportamentului a dus la repetarea lui şi în zilele următoare.
“Aceste tehnici de întărire sunt importante atât pentru formarea unor noi comportamente, cât şi pentru consolidarea celor deja existente“ – D. Sălăvăstru

Aplicații ale învățării prin condiționare clasică pentru perioada şcolară mică

Lavinia Ispas — Thu, 20 Jan 2022 00:41:44 +0200

Ȋnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns.   Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
           ♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns.   Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
           ♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns.   Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
           ♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns.   Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
           ♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol iȊnvăţarea este un proces care determină o schimbare de durată a comportamentului celui care învaţă, a modului de a gândi, simţi şi acţiona a acestuia. ( I. Nicola, 2003)
O contribuţie de bază în studiul mecanismelor învăţării a avut-o I. P. Pavlov, care a dezvoltat teoria condiţionării clasice: adică învăţarea prin asociere. Această condiţionare este un proces de învăţare care presupune crearea unei asocieri între un stimul natural existent și cel anterior neutru, pentru a obţine un răspuns.   Condiționarea clasică se bazează în special pe comportamentul involuntar, pe răspunsurile fiziologice și emoționale ale organismului.
Aplicaţii ale învăţării condiţionate am desfăşurat atât la clasa de elevi la care predau (cls a II-a), cât şi acasă, cu copiii mei.
           ♣ Astfel, la clasă, de multe ori folosesc în anumite secvenţe ale lecţiei munca în echipă, deoarece mi se pare că este productivă, copiii învaţă cu plăcere şi se implică mult ajutându-se unii pe alţii. Ca să nu pierd mult timp cu formatul echipelor, “ i-am condiţionat” oarecum să se grupeze singuri (după un model stabilit dinainte), la auzul sunetului unui clopoţel. Asa că în momentul în care doresc ca într-un moment al lecţiei să lucrez în acest fel, sun din clopoţel şi copiii ştiu exact ce trebuie să facă. Li se pare chiar distractiv, se grupează rapid şi cu mare plăcere.
♣ Când revenim însă de la munca în echipă la modul frontal de lucru, se creează o rumoare, o agitaţie în clasă. Si atunci intervin din nou cu o condiţionare clasică. Pentru a restabili liniştea necesară desfăşurării orei, mă poziţionez în faţa clasei cu mâna dreaptă sus. Rând pe rând, copiii se aşează la locurile lor încetând să mai vorbească şi imită comportamentul meu . Deci ei asociază mâna ridicată cu faptul că trebuie să înceteze să mai vorbească neîntrebaţi şi să redevină concentraţi la lecţie.
Consider că acestea sunt exemple de ȋnvățare prin condiționare clasică, deoarece copiii au fost expuşi la aceeasi stimuli ȋn mod repetat – sunetul clopoţelului, mâna ridicată în tăcere. La început aceşti stimuli erau neutri . Clopoţelul şi mâna ridicată nu produceau nici un efect. Asociaţi frecvent, însă, cu indicaţiile şi explicaţiile mele (stimulul necondiţionat), aceşti stimuli au devenit condiţionati şi au ajuns să producă un răspuns în comportamentul elevilor, să le declanşeze aceleaşi reacții comportamentale: formarea echipelor, respectiv restabilirea ordinii şi liniştii.( ca şi stimulii necondiţionati)
♣ De asemenea, condiționarea clasică joacă un rol i