Pentru a-l înţelege pe elev, pentru a-l instrui şi educa în mod adecvat, profesorul trebuie sã cunoascã motivele care, împreunã cu aptitudinile, temperamentul şi caracterul, contribuie la determinarea conduitei şi a reuşitei sau nereuşitei elevului cu CES în activitatea de învãţare. Atât pentru cei care se aflã la catedrã, pentru pãrinţi sau pentru experţii din domeniul ştiinţelor educaţiei, motivaţia este cheia succesului în predare şi învãţare.

Din discuţiile cu pãrinţii, cel mai adesea un copil motivat este cel care doreşte sã aibã rezultate bune la şcoalã, care nu aşteaptã sã fie împins de la spate sã înveţe şi care este apreciat de profesori.

Pentru profesor, un elev motivat este, în primul rând, cel care ascultã cu interes ceea ce i se predã şi care depune efort în a rãspunde tuturor sarcinilor de învãţare trasate. În context şcolar, motivaţia nu este altceva decât procesul care conduce, ghideazã şi menţine un anumit comportament. Dacă în urma participării la ore, implicării în activitãţile de învãţare din clasã şi de acasã, rezolvării cu succes a sarcinilor date, copilul știe că va fi lăudat, va fi dat ca exemplu de urmat, el va fi destul de motivat încât să se străduiască să acumuleze mai multe cunoștințe, să facă progrese la învățătură și în comportament.

Dar ce se întâmplă cu motivația copiilor cu nevoi educaționale speciale?

Pãrintele are acasă dificila sarcinã de a motiva copilul pentru învãţare şi educaţie, cele mai importante elemente care contribuie la definirea viitorului sãu. Studiile relevã faptul cã cel mai important factor determinant pentru succesul şcolar este atitudinea familiei. Pãrinţii au puterea de a motiva copilul şi de a conduce la succes în planul carierei şcolare, chiar dacã şcoala nu are cele mai bune dotãri şi nu este plasatã într-o arie cu o bunã dezvoltare economicã. Pentru aceasta este important sã se concentreze, pe lângã manifestarea atitudinii de respect constant faţã de învãţare şi instituţia şcolarã, asupra unor aspecte importante pentru motivare (Popenici, 2009, pp. 88-92): sã construiascã pornind de la cunoştinţele de bază.

Profesorul de sprijin(în cazul în care există în școală), dar de cele mai multe ori, profesorul de la clasă, trebuie să lucreze cu răbdare și devotament pentru cã progresele se produc în timp, sã scoatã în evidenţã beneficiile practice ale învãţãrii asupra vieţii lor - este important sã ţinem cont de faptul cã elevii, în special copiii aflaţi în pragul adolescenţei, gândesc total diferit faţã de adulţi. Pentru a înţelege ceea ce este important pentru ei, profesorul de sprijin trebuie să aleagă cãile de comunicare potrivite, ţinând cont de interesele lor, care sunt beneficiile învãţãrii şi şcolii asupra propriei lor vieţi; sã îl stimuleze pe copil sã se implice în propria sa educaţie, sã aibã şansa şi spaţiul în care poate sã îşi dezvolte propria personalitate.

Pentru a-l motiva, profesorul ajută copilul sã-şi stabileascã propriile obiective, îl ajută sã fie organizat şi sã se autodisciplineze - copiii au nevoie de ordine, dar au probleme în a o impune şi a o menţine. Pentru aceasta, profesorul de sprijin trebuie:
-să identifice strategii practice de responsabilizare a copilului, care au ca scop menţinerea programului şi ordinii; aici se aplicã proverbul “aşa cum îl creşti, aşa îl ai”;
-sã încurajeze copilul la fiecare pas - este important sã încurajãm copilul, indiferent dacã este motivat pentru învãţare sau nu;
-sã atragã elevul în construirea sarcinilor de lucru şi a traseului educaţional ales - dacã implicãm elevul în stabilirea regulilor, participarea activã în aceste decizii aduce un plus de responsabilitate;
-sã utilizeze strategii didactice diferite pentru situaţii de învãţare diferite; nu existã o strategie didacticã cu aplicabilitate universalã, indiferent de context;
-sã fie conştient de ce alege o anumitã strategie didacticã, în ce constã eficacitatea acesteia, care sunt rezultatele învãţãrii pe care dorește sã le atingă şi cum pot fi acestea verificate;
-sã adapteze strategiile didactice utilizate la caracteristicile beneficiarilor activitãţilor de învãţare – nivelul de cunoştinţe, deprinderi şi gradul de motivaţie al acestora.

Eficacitatea unei strategii didactice trebuie confirmatã la clasã de cãtre copii, ea fiind o condiţie şi o rezultantã a activitãţii didactice. Satisfacţia, curiozitatea, plăcerea de care se bucură elevul atunci când duce o sarcină la bun sfârșit reprezintă motivații intrinseci. Zâmbetul, recunoașterea, lauda, recompensele, notele bune sunt motivații extrinseci pe care profesorul le folosește pentru a-i ajuta pe copiii cu nevoi speciale sã rãspundã cu succes la o sarcinã de învãţare, la fel cum şi o sarcinã de învãţare realizatã cu succes contribuie de cele mai multe ori la menţinerea sau creşterea nivelului de motivaţie al acestora.

Nivelul optim al motivației depinde de echilibrul, stăpânirea de sine, emotivitatea și particularitățile psihice individuale ale fiecărui elev cu nevoi speciale. Profesorul trebuie să observe comportamentul copilului pentru că acesta indică problemele de motivație ale copilului. Dacă elevul are dificultăți în a se decide, dacă refuză să execute o activitate nouă, este neatent atunci când lucrează sau abandonează repede o activitate, profesorul îl încurajează verbal, formulează enunțuri de înțelegere și sprijin a elevului, îl asigură de poziția lui în cadrul clasei sau a grupului de lucru, îl aprobă, îl orientează spre realizarea activității asigurându-l de obținerea randamentului școlar ridicat. Lauda în legătură cu interesul pentru activitatea efectuată, recompensarea pentru o cerință realizată corect, asigurarea elevului că este capabil să îndeplinească sarcina dată, îi vor face să se angajeze în activitate și să își atingă obiectivul stabilit.

Strategiile de autostimulare a elevului cu nevoi speciale contribuie la creşterea respectului de sine al copilului, al încrederii în sine, copilul se simte valorizat şi protejat. O anecdotă sau o istorioară spusă la începutul activității asigură un climat prietenos la oră și motivarea copilului. Organizarea cunoștințelor sub formă de scheme urmate de exemple care să le stârnească interesul, chestionarea asupra cunoștințelor lor anterioare în legătură cu teoria sau fenomenul care urmează a fi explicat, utilizarea analogiilor prin care elevii pot stabili legături între un domeniu pe care îl cunosc bine și altul nou sunt strategii de autostimulare eficiente în activitatea profesorului de sprijin cu elevii cu cerințe educaționale speciale.

Comunicarea onestă şi directă cu pãrinţii, notele pentru reușite în activitate, reușita la teste și dezvoltarea interesului pentru carieră, manifestarea interesului față de opinia părinților, față de informaţiile pe care ei le oferã legate de nevoile specifice ale elevului, punctelor slabe şi tari de care ar fi bine sã se ţinã cont în educaţia sa fac ca relația profesor-părinte să fie o motivare deosebit de importantă pentru reușita în viață a copilului cu nevoi speciale.
Profesorul așteaptă ca pãrinţii sã sprijine copilul, sã îl încurajeze şi sã contribuie la construirea încrederii în sine, sã se implice în educaţia copilului acasã, în familie, sã colaboreze activ cu şcoala pentru stabilirea şi respectarea regulilor şi disciplinei în muncã şi în comportament, sã informeze şcoala atunci când situaţii speciale în plan familial pot influenţa comportamentul sau performanţele elevului, sã manifeste respect şi consideraţie faţã de cadrul didactic şi de munca dificilã pe care o depune. O relație trainică între școală și familie va motiva copilul sã înveţe eficient. Pe baza înţelegerii acestui set de aşteptãri reciproce, pãrinţii şi şcoala pot colabora, negocia şi adopta strategii optime de motivare şi implicare a copilului în procesul educativ.

Motivaţia este esențială pentru învãţarea eficientã şi reprezintã o condiţie absolutã în învãţarea pentru întreaga viaţã, fiind direct corelatã cu emoţiile, imaginaţia şi tipul de înţelegere. Ea determinã implicarea într-un anumit tip de activitate sau comportament, în funcţie de tipul de asociere care se realizeazã între acestea: putem spune cã sistemul emoţional este la baza mecanismelor motivaţionale, fiind un element indispensabil succesului şcolar şi social. “Nu vei fi stãpân peste copii, dacã nu vei fi stãpân pe tot ce-i înconjoarã. Aminteşte-ţi cã înainte de a îndrãzni sã începi a forma un Om trebuie sã gãseşti în tine exemplul pe care trebuie sã-l dai!” (Rousseau, 1973, p.72)