Motto: ”Adevărata înţelepciune este ceva intuitiv, nu abstract.” (Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare )

Principiile procesului de învățământ reprezintă teze care ghidează acțiunile concrete ale cadrului didactic, întreprinse pentru formarea la elevi a acelor competențe dezirabile, în conformitate cu idealul educațional al unei etape istorice. Nivelul lor de abstractizare este mare, astfel că, fără mijlocirea creativă a dascălului, valoarea lor formativă se pierde în noianul formulărilor pur teoretice.
Totuși, evaluarea /autoevaluarea activității sale se realizează prin raportarea la exigentele sugerate de principiile procesului de învățământ care au rolul de reglare a  procesului instructiv-educativ. Căutarea cauzelor eventualelor disfuncții, începe prin verificarea măsurii în care activitatea respectivă s-a încadrat în limitele impuse de aceste formulări.
Activitățile de învățare concepute de către profesori, reprezintă transpunerea formulărilor abstracte în acțiuni concrete, prin mijlocirea scopurilor și a obiectivelor educaționale. Pornind de la obiectivele unui capitol sau a unei teme, profesorul le concretizează sub forma unor cerințe care se vor transforma prin învățare, în componente ale personalitatii elevilor (cognitive, afective, psihomotorii). Astfel ajungem la punctul de confluența dintre principiile abstracte și situația concretă de învățare: lecția, fragmentată în funcție de caracterul ei (predare, învățare, consolidare, evaluare).
Ca forma de bază pentru organizarea procesului de învățământ, lecția este constituită dintr-o succesiune de etape sau secvente ce se desfășoară într-o unitate de timp, în care se asigură o coordonare între activitatea de predare și cea de învățare, în vederea realizării finalităților procesului de învățământ.
Organizarea microsistemică a lecției are atât o determinare logică, cât și una psihologică, datorită faptului că înțelegerea presupune stabilirea unor corelații între cunoștintele noi și cele asimilate anterior, integrarea lor într-un sistem comprehensibil de structuri superioare în care vechile cunoștinte câștigă valențe operaționale.
Activitatea de predare raspunde acestei cerințe prin asigurarea coerenței interne între elementele microsistemului, prin conectarea momentelor lecției într-un ansamblu de acțiuni intenționate, în care unitatea și individualitatea fiecărei lecții previne monotonia, stimulând interesul elevilor pentru activitatea de învățare.

  a. Asigurarea unui climat pozitiv de învățare este un principiu care se aplică cel mai bine la începutul activității didactice, în momentul organizatoric, atunci când se pregătesc materialele didactice necesare bunei desfășurări a procesului instructiv-educativ. Dacă avem toate materialele la îndemână, evităm pierderea timpului și defocalizarea elevilor.
De asemenea, putem conferi atmosferei din clasă o tentă pozitivă și prim modul în care realizăm captarea atenției elevilor. Prin acest moment al lecției, putem să le insuflăm elevilor o atitudine propice învățării: emoție, curiozitate, provocare, încântare sau motivare.
Totuși, atitudinea cadrului didactic și modul cum se raportează la elevi, nu ține de o anume etapă a lecției, ci reprezintă o permanență a actului educațional. Climatul pozitiv nu depinde doar de modul cum abordăm momentul organizatoric. Acesta este o sumă a tuturor manifestărilor care sunt orientate, direct sau indirect către elev, cu scopul de a mijloci dobândirea de către acesta a aptitudinilor și a competențelor prevăzute în documentele școlare.

b.  Activitatea centrată pe elev trebuie să fie, sau ar trebui să fie, un principiu în jurul căruia să graviteze toate eforturile noastre didactice. Altfel, s-ar putea să pierdem contactul cu clasa și să ne găsim în postura jenantă de a vorbi singuri. Un moment în care le putem oferi elevilor oportunitatea să strălucească, este (re)actualizarea cunoștințelor asimilate anterior când putem întroduce diferite jocuri folosind materiale didactice fizice sau utilizând diferite platforme online cu quizz-uri care oferă în timp real corectarea răspunsurilor.
În ceea ce privește fixarea cunoștințelor asimilate în etapa anterioară, putem realiza diferite activități în care lucrul în echipă să alterneze cu activitățile în perechi, iar sarcinile de lucru să îi pună pe elevi în postura de a fi creativi: găsirea unor răspunsuri ingenioase, redescoperirea unor adevăruri prin deducție, prezentarea unei idei, interpretarea unui dialog sau realizarea unui portofoliu.

c.  Explicarea relevanței lecției pe înțelesul elevilor este un principiu care este indicat să fie  aplicat în dirijarea învățării. Dacă activitățile alese nu îi conduc pe aceștia la dobândirea unor competețe specifice, susținute de anumite abilități, înseamnă că profesorul nu a ținut seama nici de particularitățile psiho-fiziologice ale copiilor, dar nici de nivelul lor intelectual.
O lecție este relevantă pentru elev atunci când el reușește să ajungă din punctul A în punctul B, prin propriile sale eforturi, ancorându-și noile achiziții de cele deja existente și contribuind la crearea unui nou sistem de cunoștințe și aptitudini care îi facilitează accederea către procesele cognitive superioare.
Obținerea performanței nu este posibilă dacă educabilul nu interiorizează noțiunile cu care s-a lucrat la clasă. Va aplica în mod mecanic anumite formule, fără să reușească să fie creativ în rezolvarea sarcinilor de lucru, din cauza nesiguranței și a faptului că atenția lui este focalizată pe teama de a nu greși.

d.  Enunțarea obiectivelor de învățare și a modului de evaluare reprezintă cea de-a treia etapă a unei lecții de evaluare a cunoștințelor/deprinderilor elevilor. Elevilor li se spune ce tip de evaluare se va realiza pe parcursul lecţiei şi se vor da explicaţiile necesare bunei desfăşurări a activităţii.
Anunțarea obiectivelor îi ajută pe elevi să își concentreze eforturile înspre activitățile pe care le vizează cadrul didactic în intențiile sale educative. Astfel, învățarea lui este mai eficientă, iar rezultatele pe care le obține la evaluare pot fi mai bune.
Enunțarea modului de evaluare reprezintă cealaltă fațetă a monedei numită ”reușita școlară”. Aceasta este utilă în vederea pregătirii pentru etapa numită evaluarea cunoştinţelor/ deprinderilor elevilor.

e.  Exersarea deliberată reprezintă design-ul unei activitati de învățare în care elevii să se implice direct, înseamnă angajarea în activități repetitive cu intenția de a îmbunătăți pe termen scurt sau lung abilitățile necesare pentu viitor. În acest caz, profesorul conduce o „diagnoză individualizată” cu scopul de a identifica un anumit obiectiv de transformat în comportamente ce pot fi exersate.
La rândul său, elevul primește instrucțiuni explicite inspirate din metoda care și-a demonstrat eficiența pentru respectiva abilitate. În etapa de enunțare a obiectivelor, profesorul trebuie să fie capabil să-i comunice obiectivul de atins, iar elevul trebuie să-și reprezinte mental acel obiectiv în timpul practicii.
În etapa de dirijare a învățării, elevii pot realiza un produs educațional care să reflecte achizițiile dobândite: o machetă, o cărticică, un poster, o prezentare ppt, un pliant.

f.  Includerea unui moment de reflecție în oră se poate realiza în etapa numită asigurarea retenției și a transferului când, printr-o discuție sau o sarcină de lucru formulată ca temă pentru acasă, i se oferă elevului oportunitatea de a reflecta asupra a ceea ce a învăţat în lecţie. Acest moment este în măsură să faciliteze interiorizarea abilităților și articularea lor în sistemul de competențe deja exitent.

g. Feedback-ul pentru fiecare elev se poate realiza în diferite momente ale lecției – (re)actualizarea cunoștințelor asimilate anterior, dirijarea învățării, fixarea cunoltințelor fixate în etapa anterioară, asigurarea retenției și a transferului, evaluarea cunoștințelor/deprinderilor elevilor – și are două condiții esențiale ale eficienței. Pe de o parte, profesorul trebuie să cunoască nivelul de dezvoltare a elevilor săi și unde ar trebui să ajungă cu ei, iar pe de altă parte, ca elevii să știe foarte clar unde se poziționează și la ce nivel ar trebui să se situeze.
Presupunând că profesorul cunoaște aptitudinile și abilitățile elevilor, acesta știe unde trebuie să ajungă, dar și unde pot ajunge elevii săi. Nivelul/ stadiul în care se află un elev poate fi depistat relativ ușor prin teste, dar mai departe, pentru a ajunge „acolo unde ar trebui să ajungă”, este nevoie de o atenție deosebită acordată „resurselor” elevului. În același timp, elevii ar trebui să cunoască ce traseu au de parcurs, pentru că astfel vor înțelege care sunt obiectivele, pașii de parcurs și resursele pe care trebuie să le aloce.
Este ușor de înțeles că feedback-ul utilizat corect, oferit la momentul potrivit și receptat corespunzător, crește motivația și gradul de implicare, aduce confirmarea (sau sugerează direcții de îmbunătățire) legată de modul în care s-a procedat.
Atunci când clopoțelul ne anunță încheierea activității, măsurarea succesului nu se măsoară prin numărul mare de materiale utilizate, nici prin diversitatea activităților, nici chiar prin competențele dovedite de către profesor – deși, toate acestea sunt lucurui pozitive și de  dorit –, ci prin ceea ce rămâne înmagazinat în personalitatea elevului, altfel spus,  ”educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat.” (Burrhus Frederic Skinner)