Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele la venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, până în prezent, verde la venirea anotimpului rece.
Legenda spune că în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să plece spre ţările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig, pasărea a încercat să se adăpostească în frunzişul unui stejar şi a unui ulm stufos, dar ambii copaci au refuzat-o, de teamă că le va mânca fructele. Disperată, aceasta s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară. Deodată a auzit chemarea unui brad, care îi promitea ocrotire. Astfel, pasărea a fost salvată.
Dar, în seara de Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste pădure şi toţi copacii şi-au pierdut frunzele, în afară de bradul cel generos, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru gestul de bunăvoinţă şi i-a păstrat frunzişul verde, oricât de aspre au fost vicisitudinile iernilor care au umat.
O altă legendă, din nordul Europei, povesteşte că, odată, în vremi foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.
Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.
Datina folosirii bradului de Crăciun a fost preluată de la romanii antici, care îşi împodobeau locuinţele cu un brad sau cu crenguţe de brad în timpul serbărilor.
Până în secolul XII, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi. Localnicii îi atârnau de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut explica. A urmat apoi o lungă perioadă în care se foloseau crenguţe de brad pentru împodobirea caselor.
Primul brad, în Lituania Evului Mediu
Primul brad împodobit a apărut la Riga, în Lituania, în anul 1510. În anul 1521 prinţesa Hélene de Mecklenburg a adus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans.
Spre desfătarea colectivităţii, în anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strassburg, împodobit numai cu mere roşii. În acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, aşa cum îl vedem şi în prezent. Globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia au apărut abia în anul 1878 şi au fost rapid generalizate la toate popoarele creştine din lume.
În Anglia, bradul de Crăciun a apărut, prima dată, în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a dăruit un brad soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat în castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior, cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit. Acest obicei s-a răspândit cu repeziciune în clasa mijlocie şi în casele muncitorilor englezi, atât din metropolă, cât şi din colonii.
„Strămoşul“ instalaţiilor moderne din 1882
După patentarea becului electric, în anul 1882, de către Thomas Edison, Eduard Johnson, un prieten al acestuia, a realizat prima împodobire a bradului de Crăciun cu beculeţe colorate care au înlocuit lumânările.
Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite, în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune. În anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat bărăcile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate naşterii Mântuitorului.
Se consemnează în istoria americană că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1836.
Tot din secolul XIX s-a păstrat tradiţia, iniţiată de un cofetar din statul Indiana (SUA), care propunea folosirea unor acadele în formă de baston alb, simbolizând puritatea şi existenţa fără de păcate a lui Iisus. Ulterior, s-au adăugat trei dungi roşii, pentru a simboliza Sfânta Treime şi durerea suferită de Hristos pe cruce, O altă dungă roşie, mai lată, va reprezenta sângele vărsat de Iisus pentru întreaga omenire.
Istoricii americani au consemnat că obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă din Washington, în anul 1880, dar ulterior, a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt, motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului. După o anumită perioadă, tradiţia ornării bradului a fost reluată în anul 1923 şi este păstrată până în prezent, cu tot fastul cuvenit.
Începând din anul 1930, brazi de mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice, iar cei artificiali au apărut după anii â70.
 

Legenda spune că, odinioară, toţi copacii îşi păstrau frunzele la venirea iernii. Dintre aceştia, numai bradul a rămas, până în prezent, verde la venirea anotimpului rece.
Legenda spune că în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să plece spre ţările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig, pasărea a încercat să se adăpostească în frunzişul unui stejar şi a unui ulm stufos, dar ambii copaci au refuzat-o, de teamă că le va mânca fructele. Disperată, aceasta s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară. Deodată a auzit chemarea unui brad, care îi promitea ocrotire. Astfel, pasărea a fost salvată.
Dar, în seara de Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste pădure şi toţi copacii şi-au pierdut frunzele, în afară de bradul cel generos, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru gestul de bunăvoinţă şi i-a păstrat frunzişul verde, oricât de aspre au fost vicisitudinile iernilor care au umat.
O altă legendă, din nordul Europei, povesteşte că, odată, în vremi foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.
Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.
Datina folosirii bradului de Crăciun a fost preluată de la romanii antici, care îşi împodobeau locuinţele cu un brad sau cu crenguţe de brad în timpul serbărilor.
Până în secolul XII, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi. Localnicii îi atârnau de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut explica. A urmat apoi o lungă perioadă în care se foloseau crenguţe de brad pentru împodobirea caselor.