CONTRIBUȚIA BASMULUI LA DEZVOLTAREA MORALĂ A COPILULUI PREȘCOLAR-ISBN 978-973-0-28621-2

Maria Trăistaru — Wed, 09 Jan 2019 16:23:26 +0200

MARIA TRĂISTARU CONTRIBUȚIA BASMULUI LA DEZVOLTAREA MORALĂ A COPILULUI PREȘCOLAR DOMNEŞTI 2019 Basmele, în special, dezvoltă imaginaţia reproductivă a copiilor, mai ales prin faptul că pe baza acţiunii bogate, pe baza unor eroi bine individualizaţi, copiii işi imaginează ceeace nu au văzut niciodată, de Basmul, ca valoare educativă și formativă pentru preșcolari, constă în aceea că că ele dezvoltă și stimulează procesele cognitive şi afective ale copiilor și contribuie la formarea trăsăturilor specifice voinței și caracterului. Prin basme, copiii îşi formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, perseverenţa, hărnicie etc. Ei sunt captaţi de dinamica acţiunii, de perspectiva ampla pe care le-o deschide miraculosul din basm, fiind influenţaţi de frumuseţea morală a personajelor. Desfăşurarea succesivă şi trepidantă le dezvoltă atenţia şi memoria, imaginaţia şi spiritul de observaţie, păşind astfel cadrul ingust al experienţei lor personale de viaţă. Fiind creție literară orală, basmul se realizează printr-un cod, printr-o convenție artistică ce stă la baza întregii categorii. Elementele acestui cod au preexistat sau pot să existe paralel cu codul însuși, fie în relitatea mitului, fie în relitatea vieții pe diferite trepte ale dezvoltării sociale. Lumea basmului îi dezvoltă copilului capacitatea de a-şi construi şi verbaliza trăirile, proiecţiile. În călătoriile imaginare copilul se simte fericit, participând afectiv şi însoţind protagoniştii basmelor în tărâmuri fictive. Este necesar să oferim copiilor unele exemple de viaţă în mod indirect, prin intermediul basmului, decât un învăţ, o povaţă fără suport intuitiv. Preşcolarul aflat la vârsta întrebărilor este satisfăcut cu ajutorul imaginarului din basme şi poveşti dându-i-se posibilitatea de a-şi da seama că e înconjurat de răspunsuri posibile, imaginarul îi dă posibilitatea să trăiască momente asemănătoare eroilor îndrăgiţi,copilul îşi construieşte singur canoane, asemeni eroilor din basme, îşi creează obligaţii la care nici adulţii nu gândesc. Capitolul 1 Lumea basmului- tărâm fantastic al literaturii române 1.1 Definiția și termenul de basm Basmul este, alături de povestire, snoava si legenda una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Numele speciei, provenind din vechiul slav,, basni” cu sensul de scornire , născocire, îi subliniază caracterul de ficțiune, bamul fiind o ,,oglindire in orice caz a vieții în moduri fabuloase”. Deși basmul are o mare vechime în literatura lumii, datând încî din Antichitate, specia a fost redescoperită și intens cultivată începând cu epoca romanticî, atunci realizându-se primele culegeri sistematice de basme populare. Termenii de basm și poveste sunt considerați, în general, sinonimi,cel de-al doilea fiind mai frecvent in limbajul popular. De asemenea unii autori de basme le numesc povești. Basmul este delimitat si de legendă, care urmărește explicarea unor fenomene naturale sau istorice, și de snoava, care este o scurta narațiune anecdotică. 1.2. Rădăcinile basmului fantastic Spre deosebire de basmele despre animale, care pe parcursul evoluției lor și-au schimbat substanțial statutul funcțional și sistemul de semnificații , basmul fantastic s-a constituit în forme primare mai stabile. Prezența elementelor de cultură primitivă , conservarea lor în substanța basmului, nu înseamnă neapărat că basmul s-a constituit , ca gen artistic, în concordanțele stricte ale acestei culturi. Din acest punct de vedere , ipoteza lui B.P.Hașdeu privind originea basmului în vis, cea mai interesantă contribuție românească la această amplă dezbatere, este de reținut pentru că își caută argumentele în însăși particularitățile de conținut și structură a basmului.Deosebirea dintre basm și nuvelă/roman, după opinia lui Hașdeu , constă mai ales în natura deosebită a realităților care se resfrâng în cele două categorii : nuvela sau romanul oglindesc , într-un mod alegoric, realitatea vegherii , în timp ce basmul , tot într-un mod alegoric, realitatea virusului. Pentru a explica stereotipia basmului, Hașdeu se reîntoarce la caracterul rudimentar al primitivului ale cărei vise au determinat și restrângerea basmului în totalitatea sa, la un număr redus de norme comune. Ceea ce caracterizează basmul , ca opera de artă, este o lume cu totul aparte , concepută din coordonațele unui univers fantastic, o lume in care voința omului nu cunoaște limite. Basmul pornește de la realitate , dar se desprinde de ea, trecând în suprareal, unde imaginează nu , o lume a visului, ci o lume a dorințelor omului , de fapt o transpunere în această lume cu ajutorul fanteziei. Basmul s-a cristalizat ca gen artistic pe o treaptă mai evoluată a societății umane; el nu este numai o creație , ci tocmai din această perspectivă- un creator de umanitate, situându-se în rândul marilor opere de artă ale omenirii. Basmul fantastic s-a constituit ca gen într-o cultură mai evoluată, preluând însă, ca element de cod, valori ale culturilor primitive , care au putut supraviețui, la noua lor organizare, pentru ca basmul însuși, mai corespunzător condiției omului în toate vărstele istorice, a fost și rămâne o creație viabilă. Basmul fantastic a avut o viață lungă, menținându-și vitalitatea până în epoca noastră, deși cu evidente tendințe de diminuare a circulației și degradare a schemelor și a formelor de concretizare , datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a geniului. Încercările de a reduce aspectul estetic al basmului fantastic la orizontul și stilul individual al povestitorului,subestimând atributele obiectivate în structuri și elemente stabile sau de mare tradiție, nu pot determina decît o înțelegere unilaterală a acestei categorii. Dominantele estetice ale basmului sunt implicate în mod fundamental de statutul său universal și de posibilitatile pe care universaliile le oferî nu numai povestitorilor , ci și instituirii unor tradiții etnice sau locale. Un prim aspect estetic al basmului fantastic îl constituie lumea cu totul particulară creată în granițele lui, o lume dominantă de dimensiuni fantastice, dar având perspectiva realului, o lume alcătuită din protagoniști specifici, fondată pe o ordine proprie a timpului și spațiului și înzestrată cu peisaje și obiecte miraculoase. Statutul universal al acestei lumi implică și elemente elaborate în evoluția ulterioară a basmului, după modelul celor primare, care au devenit universale fie prin manifestări ale paralelismului cultural, fie prin interferențe și împrumuturi culturale. Merele de aur, cloșca cu puii de aur, masa încărcată cu bucate alese ce se pune și se ridică singură, pâinea ce nu se termină, punga cu doi bani ce nu se goleste niciodată sunt creații ale unei fantezii reprezentând un stadiu înaintat de culturî. Fiind o creație literară orală, basmul se realizează print-o convenție artistică ce stă la baza întregii categorii. Alături de problema originii, structura basmului fantastic a constituit subiectul unor studii ample care, indiferent de concepția și metodele abordate, au consemnat existența unui sistem de regulă care guvernează această structură la nivel categorial, gradul înalt de stereotipie, precum și factorii care fac posibile variantele tipologice și adaptarea mesajului la orizonturi și stiluri etnice, locale și individuale. Pe fundalul universal al basmului fantastic, valorile specifice fiecărui popor se grafează, atât prin asimilarea tiparelor compoziționale și a elementelor de cod la structurile culturale proprii, cât și prin creație originală. Există, în basmul popular românesc o preferință pentru anumite personaje, care-i definesc idealul etic și orizontul spiritual. Eroul tipic este Făt-Frumos, universal ca funcție narativă, dar autohton prin sonoritatea și sentimentalismul mumelui. Și în cazul personajului feminin numele Ileana Cosânzeana, indică atributul frumuseții, întărit prin formule caracterizatoare succinte,, Ileana Cosânzeana, din cosița floarea-i cântă, noua-mpărății ascultă”. Atunci când este povestit în medii rurale, basmul fantastic devine o oglindă a satului românesc, a mentalității și orizontului său cultural. De multe ori, narațiunea începe în sat, de care se distanțează pe parcursul aventurii eroice, dar la care revine în final. În ,, Pana de vultur” eroul este un om sarac,care, întors din război, își găsește gospodăria ruinată. Într-o zi împrumută un car de la un vecin și pleacă în pădure să-și adune lemne de foc; aici obține de la un vultur, căruia îi îngrijește aripa rănită, o pană fermecată cu ajutorul căreia își poate îndeplini orice dorință. În ,, Crăiasa Zânelor”, împărăția în care se intoarce eroul după ce o cucerește pe crăiasă, este un oraș cu aspect de târg. Tendințele înnoitoare determinate de stadiul actual al evoluției conștiinței sociale, apropie sensibil basmul fantastic de viața contemporană. În multe din basmele culese în ultimele decenii apar elemente de tehnică modernă, viața orașelor cu aspectele ei caracteristice , un vocabular axat pe realități contemporane. În ,, Drăgan Cenușă”, eroul folosește, pentru a omorî smeoaica, o ,,bombă” care explodează, în locul vechilui buzdugan înroșit în foc. 1.3. Clasificarea basmelor românești După specificul și tematica acțiunii, caracteristicile personajelor, predominanța elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în : • Fantastice ( cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnantă a fenomenelor miraculoase) • Animaliere ( provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice) • Nuvelistice ( având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică inserție a spectacolelor reale, conctrete de viață). În ,, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, de Petre Ispirescu sunt prezentate întamplări ale unui împărat și a unei împărătese care nu aveau copii. Un unchiaș le oferă niște leacuri pentru a aduce pe lume ,,un Făt-Frumos”, dar despre care batrânul spune că n-o sa aibă parte de el. Copilul intră în viața, doar atunci când i se va promite ,,tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. La vârsta de 15 ani, copilul îi cere tatălui ce i-a făgăduit la neștere, dar împăratul neputând să-i ofere așa ceva îl refuză. Băiatul va fi nevoit să ,, cutreier toată lumea până voi găsi făgăduința pentru care m-am născut”. Își alege cel mai urât cal, care îl va învăța ce să facă pentru a nu fi biruit. Plecând în călătorie vor fi supuși la multe probe de viață, cum au fost învingerea Gheonoaiei și vindecarea ei, lupta cu Scorpia. În final ajunge pe tărâmul fericirii, unde Făt-Frumos nu avea voie să pătrundă în Valea Plângerii . Dar într-o zi ,,alergând după un iepure depășește hotarul interzis , și-l apucă un dor de tată-su și mama-sa”, pe care se hotărâ să-i revadă. Drumul întorcerii este de nerecunoscut, dar ajunse în sfârșit la locul nașterii sale , simțindu-se dezorientat în mijlocul ruinelor palatului său. Finalul înregistrează moartea eroului și semnifică imposibilitatea eroului de a-și schimba condiția esențială. Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată,, când umbla Dumnezeu cu Sfântu Pătru pe Pământ, când erau viteji cu urieși”, adică într-un timp mitic. Inserția în tipul mitic este dată de formulele inițiale și finale, care fixează timpul narativ, în care se proiectează acțiunea , iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea la timpul real. În povestea ,,Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă, autorul înfățișează, prin cele două personaje animale, două tipuri umane antagonice: omul viclean, istet, capabil să-și satisfacă necesitățile, dar și răutăcios, batjocoritor și omul greoi, încet la minte și naiv, ușor de înșelat prin prefăcătorie și viclenie. S-au consacrat expresiile,, viclean ca vulpea” și ,,greoi ca ursul”. Ion Creangă dă o explicație amuzantă unei realități: ursul care are o coadă foarte scurtă, mai degrabă un ciot, o rămășiță. Ca structura, basmul cult, deși este o creație originală, nu se îndepărtează esențial de modelul canonic. Vom întâlni și în acest caz o situație inițială urmată de o parte pregătitoare, de punctual de înnodare a intrigii, de apariția donatorilor și ajutoarelor, de acțiunea propriu- zisă și de deznodământ. În secolul al XX-lea, resursele le-am putea numi ,,clasice” , ale basmului cult par să se epuizeze treptat. Puțini scriitori europeni importanți se vor mai lăsa seduși de lumea sa miraculoasă, Italo Calvino, cu volumul său de Basme apărut în 1956, fiind poate ultimul dintre aceștia. Gen extrem de productiv, cu resurse de supraviețuire nesăbuite, mereu același și totuși mereu nou, basmul ramâne și astăzi, chiar dacă în haine croite după moda timpului, un tip de scriere capabilă încă a trezi interesul publicului, și nu neapărat doar al celui tânăr. ,,Înșiră-te mărgărite” este un basm popular sau o legendă , scrisă de Vasile Alecsandri. Aceasta este compusă din patru secvențe plasate într-o ,,ramă” în care o pasăre măiastră spune ,, o dalbă poveste / Cum n-a fost și nu mai este” la trei copile de împărat, în timp ce acestea înșiră ,,scumpe salbe/ De margaritare albe”. La V. Alecsandri, doar prima secvență, care conține ofertele celor trei fete , se menține în linia basmului popular. Din a doua secvență narațiunea se îndepărtează însă de model, poetul centrându-și povestea pe motivul ,, fortuna labilis” (,, ... în lume ades trece/ Vânt de moarte fior rece,/ Și pe loc se vetejește/ Tot ce-n lume ne zâmbește !”), atât de frecvent în literatura romantică a timpului. În povestea propriu-zisă, mărgăritarul își modifică semnificația , fiind punctul final al metamorfozelor succesive ale celor doi copii ( brad, scânteie, stea), dar și substituit al lacrimilor mamei. Autorul , dincolo de istorisirea unei întamplări tragice, pare a-și fi propus să explice și originea unei flori lăcrămioara. Textul lui Alecsandri poate fi astfel încadrat în acel tip special de basme pe care B.P.Hașdeu l-a numit,,dece”. ,, Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă, a fost publicată în revista ,, Convorbiri literare”. Această poveste este istoria maturizării unui tânăr. Fiul de crai care pleacă în lume, este un adolescent fără experiență. Va pleca pe drum încrezător , dar lipsit de experință, va deveni rapid un,,harap alb”. Abia acum incepe sa afle tanarul ce inseamna cu adevarat viata si, ajuns la ostrovul protectorei sale, va executa fara cracnire tot ceea ce i se spune. Salveaza furnicile riscându-și viața, face adăpost albinelor, înțelegând vorbele Sfinte Duminici,, Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi caută să judeci lucrurile de-a fir de păr și vei crede celor asupriți și necăjiși pentru că știi cum e necazul”. Transformarea eroului s-a produs treptat, iar personajele cu care intră in contact nu fac altceva decât să-l ajute să ajungă la capatul drumului. Basmul conține un scenariu al călătoriei văzute ca ritual de inițiere. Personajele, așadar, deși la prima vedere asemănătoare celor din basmele populare, se dovedesc a nu fi ceea ce par. Împăratul știe ce-l așteaptă pe fiu și-l avertizează asupra pericolelor care ar trebui evitate. Sfânta Duminica are rolul de a-l mproteja și de a testa calitățile erolui; calul are rolul de a-i dezvolta posibilitățile existente latent, care să-i permită să depășească singur obstacole dificile. Spânul este fără îndoială personajul cel mai ambiguu. Aparent este încarnarea răului, dar o serie dintre faptele sale ar trebui să dea de gândit. Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În volumul ,,Isprăvile lui Păcală" , autorul Petre Dulfu a reunit multe dintre întâmplările acestui personaj, pe nume Păcală, cel mai mic dintre cei trei frați. Păcală e un erou al snoavelor populare românești, un om poznaș, care trece prin multe întâmplări amuzante, fiind un dușman foarte mare al preoților, care încearcau să-i facă rău, Păcală contraatacă prin istețimea sa, nefiind lacom, dar vrând să fie respectat de cei din jur. Prin multe întâmplări de ale sale, el își arată istețimea, fiind cea mai importantă armă, împotriva boierilor și ale popilor care vor să-l chinuie, dar pierzând, atât averea, cât și demnitatea. Prin alte întâmplări el și-a arătat prostia: cea mai cunoscută fiind căratul ușii, dar datorită lui Dumnezeu, care ține cu oamenii cinstiți, precum Păcală, aceste greșeli reușesc să fie de folos. La fel s-a întamplat și în întamplarea cu ușa, deoarece prin acest fapt a scăpat de moarte, câștigând și niște bani. O altă calitate a lui Păcală era și credința sa în Dumnezeu, fără de care nu ar mai fi putut face niciuna din aceste peripeții, care distrează din ce în ce mai tare cititorul de la capitol la capitol. Inspirați de acest volum, sătenii unui sat din Olt, și-au numit satul Păcală. Numele satului Păcală vine de la un om om isteţ, hâtru şi pus pe şotii, care, potrivit tradiţiei locale, ar fi trăit, cu mulţi ani inainte, pe acele meleaguri şi, căruia, oamenii i-ar fi zis Păcală. De aici, mai târziu, s-a tras şi numele satului: Păcala (satul lui Păcală), este un fericit caz de asemănare (prin relaţionare) cu celebrul erou popular, personaj de legendă al snoavelor populare româneşti, cunoscut pentru umorul şi isteţimea sa, ascunse sub o mască de naivitate şi simplitate. 1.4. Funcțiile basmului Analiza morfologică a basmului întreprinsă de V.I.Propp , a pus în lumină funcțiile personajelor. Cercetătorul sovietic stăpânit de ideea de a epuiza, prin maximum de exemple , până în cele mai mici detalii, face abstracție de alte implicații ale funcțiilor. Proop afirma,, înțelegem dar prin funcție o faptă săvârșită de un personaj și bine definită din punctul de vedere al semnificației ei pentru desfășurarea acțiunii”. În basme ne apar ca evidente , asociate de funcțiile personajelor, structurile fluctuante, procedeele stilistice, unele elemente asemănătoare cu ale literaturii fantastice. Există basme care evoluează în sensul unei povești a poveștilor, gen ..O mie și una de nopți”, iar altele care se constituie în structuri stăpânite de un patos eroic. Cu privire la relatia dintre funcție și structură se observă că evenimentele la care povestitorul face apel își spune cuvântul. Varierea și transformările sunt în raport cu noua funcție pe care urmează s-o îndeplinească într-un alt context structurat tematic. Eroul odată sjuns la palatul Zmeilor, urmează lupta cu cei trei zmei, purtată într-o anumită manieră ; fetele , astrele răpite eliberate , eroul este urmărit de Zmeoaica și cele trei fiice . Sunt însa și episoade cu caracter privativ ce apar izolate numai în aparență; pentru un moment dat enunțarea lor stârnește curiozitatea ascultătorilor, nebănuid modul de desfășurare al evenimentelor. Astfel eroina găsește pe drum ,, o cosiță”, altuia i se spune să păstreze un oscior de la găina mâncată, etc. Vor fi prezentate aceste aspecte ale basmului dintr-o triplă perspectivă: a variabilității morfologice, a variabilității predicative, a unei gramatici generative , proprie discursului fantastic. Fiica de împarat , ca să nu fie recunoscută ,, îmbracă o piele de măgar pe care i-o aduse dădaca, și fugi”. Într-un alt basm, eroul,, trebuie să facă un cerb de aur și să intre întrânsul, ca să ajungă în odaia ămpărătesei și s-o fure” Așadar, atributul eroului de a pleca nu-i suficient să fie semnalat ca atare , aceasta constituind o funcție tipică și chiar automată cum s-a aratat de V.I.Propp. Cu toate ca funcția eroilor rămâne aceeași , structurile se schimbă , limbajul plastic este mereu nou. Mai urmărim și alte situații similare întâlnite într-un număr apreciabil de basme.Nu mai este vorba de funcțiile personajelor, ci alceva declanșează acțiunea. Astfel o infracțiune odata comisă , cineva cu așa ceva trebuie să dea semnalul de alarmă. Dacă găsim firesc că pasărea furată ,,să țipe” ori clopoțelul ,,să sune” sau ,, cocoșul să cânte”, toate dând veste ,același lucru se petrece și cu Făt-Frumos , care după ce capătă păr de aur în baia zânelor , când sî plece ,,.. începură casele a țipa de ar fi deșteptat și pe morții din grădină” . Basmul mai este distins printr-un automatism , pe cât de fix în anumite verigi ce alcătuiesc adevaratele cicluri narative, pe atât de variabil în modul de întruchipare plastica. Astfel învăluim frecvent etapele următoare:  Infracțiunea  Plecarea și călătoria  Sosirea  Eliminarea adversarului și rezolvarea misiunii ce avea de îndeplinit  Reîntoarcerea Infracțiunea de a intra în camera interzisă, de a intra pe moșia vecină, de a fi comis ceva la care s-a gândit ( cum ar fi legarea câtorva fire de păr spre a fi recunoscut de fratele omolog). Intrând pe moșia vecină , eroul ( în devenire) e supus la multe încercări. În modul acesta subiectul capătă o expunere simplă sau complexă, a unei nuvele sau roman în funcție de indicii narativi suplimentari . Însuși plecarea singur, cu cal, în doi sau trei frați imprimă subiectului evoluție distinctivă. Călătorind singur , eroul este pus în situații de a face fapte bune pentru care primește recompense. Eroul își câștigă aliați din partea cărora primește obiecte miraculoase; datorită acestora el este în stare să înfrunte adversarii. Plecarea aduce după sine o altă desfășurare a acțiunii . Eliminarea adversarului se face de cele mai multe ori prin: luptă dreaptă( cu zmei sau balauri); obiecte miraculoase ( agresivitatea Zmeoaicei); deseori conflictul se rezolva pe calea negocierilor; există și situații stimulatorii de intimidare a eroului. La reîntoarcere intră în scenă frații perfizi, eroul fals, eroul produce probe spre a fi recunoscut. Funcția acestora este de a ridica noi impedimente eroului , care pentru moment comite o eroare considerată pretext pentru o nouă complicare a acțiunii. Totul se petrece în așa fel încât basmul ilustrează logica organizare narativă în vederea unor scopuri artistice. Datorită unui proces complex de combinări și suprimări ori substituiri, prin perspectiva unei logice narative, basmul se ridică în sfera unei arte cu o logică narativă proprie. Capitolul II 2. Specificul fabulosului în basme 2.1 Teme și motive – între universal și național Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău, concretizată însă diferit, ca lupta între dreptate și nedreptate, adevăr și minciună, curaj și lașitate, bunătate și răutate, hărnicie și lene, generozitatea și egoism, etc. Gh.Vrabie arăta ca temele majore ale basmului se referă la om și societate, una dintre ele fiind tema dragostei. O stare posesivă stăpânește lumea basmului: de a-și găsi o soție ori soț, de a avea copii și a întemeia o familie. Iar dacă evenimentele fabuloase, senzaționale incită fantezia și încantă pe ascultători, sentimentul de dragoste, luat în cea mai largă accepție, mișcă sufletele, cu subteme ca: logodnicul- logodnica animal, dragostea dintre fiul de împărat și găinăreasa, sau dragostea dintre o ființă umilă și o alta ideală, dragostea dintre frați , frați de cruce sau frate și sora. Alte teme sunt: perfidia și ura mamei, a fraților asupra surorilor, teme legendar mitologice( subiectele basmului au ca motiv central mituri- ,,Fata din dafin”), teme didactice-moralizatoare ( ,,Fata moșului cea cuminte, Sarea în bucate, Soacra cu trei nurori ), teme umoristico-absurde ( prostia zmeilor și iscusința altora , dorința unor bătrâni de a avea copii, etc) Subordonate temelor se află motivele. În basme există o mulțime de motive, care au fost clasificate in : a) dinamice- motive care schimbă situația eroilor sau derularea narațiunii b) statice ( care nu influețeaza curgerea povestirii) Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera: existența limitată de timp ( ,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” ); mama vitregă ,,Fata babei și fata moșneagului”, de Ion Creangă, ,,Albă ca Zăpada”, de Frații Grimm, ,,Cenușăreasa”, de Ch. Perrault) ; eliberarea astrelor ( ,,Greuceanu, colecția P.Ispirescu) ; împlinirea unui legământ, a unei meniri (Frumoasa cea adormita” , de Frații Grimm) ; iubirea ( ,,Fata din dafin”) ; împlinirea unor obligații morale față de fratele de cruce( ,,Făt-Frumos din lacrimă”, de M. Eminescu) ; nimicirea farmecelor aruncate de vrăjitoare ( ,,Lebedele” de H.Cr.Andersen); nașterea unui copil dintr-un bob de piper, neghină, mazăre( ,,Neghiniță”de B.St.Delavrancea); însoțirea unei fete cu un prinț- animal ( ,,Povestea porcului”de I.Creanga). 2.2 Caracteristici specifice ale personajelor din basm În basme unele personaje reprezintă binele, altele reprezintă răul. Cele mai multe personaje au de regulă, puteri supranaturale. Personajele creează diferite opoziții umane ( cei puternici se opun celor slabi; iar cei tineri se opun celor mai în vârstă) și anume: regele se opune prințului și prințesei; mama vitregă copiilor din prima căsătorie; etc. Cei buni sunt mereu sprijiniți de către o zână bună, o vrăjitoare, etc. Personajele pozitive sunt: eroul, voinicul, Făt-Frumos, înzestrate cu toată dăruirea, istețime, frumusețe fizică și morală, respectă un cod al onoarei de la care nu se abate. Eroul este tot timpul dispus oricând să-și pună în joc faima pentru un scop nobil, nu pretinde nici o recompensă, nu este în slujba nimănui, acționează în spiritul valorilor absolute de bine, adevăr, dreptate. Eroul pozitiv nu este judecat după morala obișnuită, iese din dimensiunile umanului, din momentul când trece la aventură. Înzestrat cu haruri supranaturale poate regenera, aduce vindecarea, înțelepciunea, dreptate pentru cei oprimați, se poate metamorfoza. Drumul este un drum al inițierii, marcat de încercări care îi structurează și îi confirmă valoarea pentru cei care l-au trimis în căutarea aventurii. Personajul negativ ( zmeul ) este total opus voinicului, având totul urât. V. I. Propp clasifică personajele din basme astfel: „răufăcătorul”, „donatorul”, „ajutorul”, „fata de împărat” (personajul căutat), „trimiţătorul”, „eroul”, „falsul erou.” (Vladimir Propp, 1970, p. 80 – 81.). Răufăcătorul este cel care declanşează acţiunea basmului pentru că apariţia sa rupe echilibrul existent la început: „Rolul lui este de a tulbura liniştea familiei fericite, de a aduce cu sine o nenorocire, de a dăuna, de a aduce o pagubă.”(Vladimir Propp, 1970, p. 33). Adversarii eroilor de basm pot fi adversari din cercul familiei sau sunt personaje fantastice (Spânul). Ceilalţi adversari pe care trebuie să-i înfrunte eroii, sunt cei care descind din lumea fantasticului: Spânul („Povestea lui Harap-Alb”), Koşcei-cel-fără-de-moarte („Prinţesa Roasca-Broasca”), vrăjitorul cel rău metamorfozat în papagal („Aurora”, „Căprioara Bună şi Dulce Pisoi”). Toţi îşi dobândesc puterea asupra celorlalţi prin viclenie, sunt malefici, urăsc oamenii. Personajele basmelor sunt grupate, pentru a putea ilustra tema generală a basmului, lupta dintre bine şi rău. Unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului, ele sunt constituite, în esenţă, după aceleaşi modele: frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâţenia, cu defectele morale. În jurul lor se grupează şi celelalte personaje secundare, care ajută la dezvoltarea acţiunii şi la deznodământul basmului, victoria binelui. Specificul acestor personaje constă în faptul că ele nu au decât o singură trăsătură de caracter principală, care este îngroşată la maximum. Personajele din basme sunt dotate cu însuşiri excepţionale. Unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii, frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii, laşităţii. Caracterele eroilor, acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe; nu există luptă între sentimentele diferite ale aceluiaşi personaj. Şi, pentru că în basme între bine şi rău nu există categorii intermediare, victoria va fi întotdeauna de partea binelui, basmele având un final fericit obligatoriu. Eroul pozitiv al basmelor este în majoritata cazurilor Făt-Frumos, pe care îl găsim sub denumiri felurite, dar întrupând întotdeauna aceleaşi calităţi. El este un om puternic, viteaz şi hotărât, perseverent în realizarea ţelului său; învinge toate obstacolele, acţionează cu dârzenie pentru victoria binelui, a dreptaţii şi a libertăţii. El nu reuşeşte numai datorită forţei fizice şi vitejiei, ci şi datorită isteţimii, prezenţei de spirit şi curajului său. Făt-Frumos săvârşeşte fapte vitejeşti, dar nu din ambiţie ci pentru a apăra pe cei slabi, pentru a elibera pe cineva din robie sau pentru a salva viaţa cuiva. Sigur, în basmul fantastic mai există şi alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou (sau eroină), celelalte sunt subordonate lui Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni săraci, ca şi în basmele „Ţugulea, fiul uncheşului şi al mătuşii” sau „Ciobănaşul cel isteţ”, din colecţia de basme a lui Petre Ispirescu. Când este fiu de împărat, Făt-Frumos întruchipează întotdeauna calităţile preţuite de popor şi niciodată pe acelea atribuite claselor dominante. Uneori, la începutul basmului, eroul principal e prezentat chipeş, strălucind de frumuseţe şi plin de voioşie. Alteori apare lipsit de strălucire, este este o figură neînsemnată, pe care fraţii mai mari îl consideră inferior (Călin, Ţugulea). În realitate, el este numai lipsit de experienţa vieţii. În desfăşurarea acţiunii basmului el reuşeşte să-şi pună în evidenţă calităţile sale deosebite, dovedind că nu este nici prost, nici naiv sau nefolositor cum se credea, ci că, dimpotrivă, are cele mai alese însuşiri. El este de obicei ultimul dintre cei trei fraţi şi este descosiderat de aceştia (Prîslea cel Voinic, Harap-Alb). Faţă de fraţii săi consideraţi mai deştepţi, dar care în realitate sunt şireţi şi invidioşi, hărpăreţi şi egoişti, Prâslea (de pildă în basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur”), cel de al treilea frate se deosebeşte prin umanism, cinste, îndemânare, iscusinţă etc. O altă caracteristică a eroului principal din basme este mila lui pentru diferite vieţuitoare, care la rândul lor, îl ajută să învingă greutăţile şi să iasă biruitor din toate încercările. În basm se întâmplă adesea ca eroul să asalveze viaţa unei albine, a unui ţânţar, a unei furnici sau a unui peşte, pentru ca, mai târziu, acesta să îi vină în ajutor în învingerea piedicilor şi greutăţilor ce îi apar în cale. Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosânzeana; uneori poartă însă alt nume. Alteori nu poartă nume deloc, este fata mijlocie sau cea mică a împăratului, de exemplu. Despre frumuseţea ei se dusese vestrea peste mări şi ţări. Fată din popor sau fiică de împărat, ea este salvată de Făt-Frumos din robia Zmeului sau a vreunuei vrăjitoare, ca Muma-Pădurii şi până la urmă devine soţia lui. Alteori eroina are caracteristici ca ale lui Prâslea este modestă, muncitoare, are mult de suferit din cauza mamei vitrege sau este slujnică la o stăpână bogată şi rea. În cele din urmă, prin hărnicie, prin curaj, perseverenţî, modestie sau isteţime ea reuşeşete să înfrunte toate greutăţile, să învingă răul, devenind fericită alături de Făt-Frumos („Fata unchiaşului” din culegerea lui D. Stîncescu). Eroii principali din basme sunt ajutaţi în lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu puteri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul este ajutat de un frate bun („Afin şi Dafin”). Dintre ajutoarele umane ale protagonistului, se remarcă în mod special, deţinând o pondere deosebită în basmele româneşti, "fratele de cruce". Alteori, în ajutorul personajului pozitiv vin fiinţe omeneşti cu puteri supranaturale: Flămândul şi Setosul (din basmul „Ţugulea, fiul uncheşului şi al mătuşii” din colecţia lui Petre Ispirescu) sau fiinţe fantastice , ca zânele sau ielele Zâna Apelor, Zâna Zorilor etc. Adeseori, Făt-Frumos este ajutat de diferite vieţuitoare din lumea animalelor. Prietenul şi sfătuitorul său în toate împrejurările este calul năzdrăvan, care-şi însoţeşte stăpânul tot timpul, ducându-l „ca vântul şi ca gândul” şi sfătuindu-l cum să iasă din încurcăturile cele mai grele sau cum să învingă piedicile ce îi stau în cale. Alături de Făt-Frumos, în basmul popular calul năzdrăvan joacă un rol important. Fără cal, faptele eroice ale lui Făt-Frumos nu s-ar putea realiza. Aşa cum arată George Călinescu în studiul să „Estetica basmului”, „mitologia hipică e vastă, reducându-se în fond la ideea străbaterii fulgerătoare a spaţiului”. De cele mai multe ori calul are un număr variat de aripi, care-l ajută să străbată cu mai multă rapiditate distanţele. În basm, calul năzdrăvan apare ca un animal dotat cu însuşiri intelectuale excepţionale, ca un preţios sfătuitor al omului, care vorbeşte cu voinicul în limba acestuia. Uneori calul năzdrăvan poartă în urechi diferite obiecte folosite de Făt-Frumos pentru a scăpa de primejdie: gresia care se preface în munte de piatră; peria care se transformă în pădure deasă; haine, arc, săgeţi etc. Eroul este ajutat şi de vieţuitoarele cărora le făcuse un bine, dându-le ajutor în împrejurări grele. Din această categorie fac parte păsări, peşti, raci, ţânţari, furnici, albine etc. Eroul principal are nenumăraţi prieteni. Adesea apar în basm uriaşi cu puteri supranaturale, care se leagă fraţi de cruce cu eroul principal. Uriaşii se pot grupa în mai multe categorii. Unii sunt întruchipări ale forţelor naturii şi anomaliilor pădurii, întotdeauna reprezintă însă şi unele limite ale puterii omului care ar dori să poată smulge pădurea , pisa piatra, reteza munţii, modifica temperatura. (G. Călinescu - „Estetica basmului). Personificate şi hiperbolizate, aceste forţe ale naturii sunt personaje ale basmelor diferitelor popoare: Strâmba Lemne (Tord-chene la francezi, Baumdreher, Holykrummacher la germani, Vertodub la ruşi), Sfarmă-Piatră (Felsenkripper la germani, Vertogan la ruşi), Scutură-Munţii sau Bate-Munţii-în-Capete apoi Apă-Rea, Gerilă (Moroy trezkucii nos la ruşi) etc. Zmeul este un personaj fantastic al folclorului dar şi al mitologiei româneşti. Acesta a fost comparat cu balauri sau cu vârcolaci. Poate apărea pe cer şi scuipa foc. Zmeul doreşte să se însoare cu fete tinere, pe care le răpeşte, însă este apoi înfrânt de un prinţ. În anumite basme, acesta fură ceva de mare valoare, cum ar fi Soarele în basmul Greuceanu. El trăieşte pe partea cealaltă a lumii, în Regatul Întunecat. Având puteri supranaturale şi distructive, Zmeul poate să zboare sau să se transforme în alte creaturi. Cu toate acestea, eroul principal reuşeşte să îl învingă prin curaj şi isteţime. „Portretul fizic al zmeului rămâne nedesluşit. În orice caz, el este o fiinţă cu mari forţe fizice, epuizabile, un uriaş... puterea sa este herculeană... zmeul e dotatz cu un mare simţ olfactiv, mirosind îndată prezenţa unui om. Un mijloc de apărare, de persecuţie sau de mistificaţie al zmeului este metamorfoza. Un zmeu se preface în balaur, altul se preface în buştean. Îndeobşte. Zmeul este o fiimţă violentă şi cruntă, având o repulsie congenitală pentru oamenii de pe tărâmul nostru, al căror miros îl irită” (George Călinescu,2006, p.18) Balaurul este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme, având între trei şi douăsprezece capete, vărsând foc şi smoală pe nări. „El este prin definiţie distrugător şi rău şi, spre deosebire de zmeu şi şarpe, totdeauna ostil omului. Cracterologic, el reprezintă vrăjmaşul eroului, piedica în drumul său, opreliştea la punte, spaima ce te face să eziţi şi să te întorci din drum” (George Călinescu, 2006, p.19). Personajele basmului nu au psihologie, ele au – aşa cum demonstrează analiza arhitecturii interioare a basmului – doar funcţiuni în desfăşurarea lui, după logica lui proprie. 2.3. Steriotipia și formulele caracteristice basmului Formulele pot fi diversificate , uneori foarte expresive și dezvoltate , precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos ,dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal : ,, A fost odată ca niciodată; ca de n-ar fi nu s-ar povesti ; de când făcea plopșoru pere și răchita micșunele; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești ( Petre Ispirescu) . Sau o formulă de final din colecția lui D. Stăncescu,, Iar eu isprăvind povestea , încălecai pe-o șea și vă spusei dumneavoastră așa ; încălecai p-un fus , să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea , aștept un bacșiș de la cine mi-o da “. 2.3.1. Formula iniţială Adeseori, formulele iniţiale nu sunt legate de conţinutul basmului şi au scopul de a transpune pe ascultator în atmosfera feerică a basmului. Ele fac trecerea din planul real în planul ireal, de poveste. Formulele iniţiale se pot desfăşura de la forma simplă de atestare temporală, ca: „A fost odată ca niciodată”, până la cele mai complicate, care insistă asupra veridicităţii, precum: „de n-ar fi, nu s-ar povesti”, invocând anumite mărturii: „Când se potcovea mâţa cu coajă de nucă/ Şi mergea la Sfânta rugă,” „Când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier” ; apoi referitoare la existenţele imposibile: „când scria musca pe perete”,când avea ursul coadă”, „când făcea plopul pere şi răchita micşunele”, „de când se băteau urşii în coadă”, „de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se”. Contrastul dintre ele indică coordonatele neprecise ale acţiunii, fără să-i ştirbească din verosimilitate, căci potrivit versiunii arhaice umorul ce rezultă din aceasta e o modalitate de introducere la care primează criteriul estetic. Ca dimensiune istorică axială, timpul are semnificaţie permanentă, în vreme ce în basm, când nu impietează sau când nu este el însuşi un obiectiv, nu are semnificaţie. Astfel, tot ce aduce basmul în materie de timp nu face parte dintr-un sistem filozofic ordonat şi nici nu avem certitudinea că face parte dintr-o gândire depăşită de istoria civilizaţiilor, dar în mod sigur aceste imagini sunt o veritabilă expresie artistică şi totodată aspriaţia de abrogare a unei implacabile legi a vieţii. Ieşirea din timpul istoric se face în basme din două direcţii diferite:  din necesitatea şi în scopul realizării fantasticului;  din aspiraţie sau din nevoia de motivare a acţiunii. Formulele iniţiale au rol umoristic cu tendinţa de a creea buna dispoziţie a ascultătorilor şi de a capta bunăvoinţa acestora dar şi rolul de a plasa acţiunea într-un timp neverosimil, adică imposibil pentru logica raţiunii obişnuite, într-un timp neprecizat, vag şi, în acelaşi timp, îndepărtat. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele logice, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor. În acelaşi timp, formulele iniţiale sau introductive au rolul de a-l desprinde pe cititor din logica realului şi a-l purta în lumea irealului, trezindu-i interesul şi menţinându-i trează atenţia. Prin tenta ironică, des întâlnită în formulele iniţiale, se sugerează că lumea ficţiunii este de scurtă durată şi nu este obligat să-l creadă pe povestitor. 2.3.2 Formulele mediane Mențin discursul narativ în acelasi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata , continuitatea , deplasarea fără sfârșit: ,, Și se luptară/ Și se luptară,/ Zi de vară până seară,/ sau ,, Zi de vară / Până seară, / Cale lungă ,/ Să-i ajungă”. Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă, teoria indianistă.. Basmul induce ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice înca de la începutul începuturilor. Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are o sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice. Cu timpul însă , mitul a pierdut importanța pe care o avea, , prin degradarea sacrului și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri supranaturale, în basmul fantastic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strambă Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește. Datorită influențelor și interferențelor multiple, basmul a devenit o noțiune puternic schematizată, în care personajul principal se angajează în lupta dintre bine și rău, trece o serie de obstacole și în cele din urmă iese învingător. Urmează alegerea unui erou , numit Făt-Frumos, Prâslea cel Voinic, Greuceanu, care suportă rigorile unei încercări complicate : este pus să treacă dincolo de o pădure , de un animal fantastic sau de unul fictiv , întruchipat de obicei de tată , care-și pune fiul la încercare. În basmul fantastic cel mai adesea este folosit calul înaripat, hrănit cu jăratic sau cu rouă. Eroul, de regulă singurul personaj principal al basmului , întâlnește în drumul său o serie de personaje negative, antagoniste, cum sunt balaurii, zmeii, Spânul, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, întrupări ale răului care trebuie învins. De cele mai multe ori, protagonistul strîbate ținuturi pustii, fără urmă de viață, păduri petrificate sau tipicele păduri de aramă sau de argint și de aur, coboară pe tărâmul celălalt sau pe fundul mării ori urcă într-un copac uriaș, în care întâlnește lumini necunoscute. 2.3.3. Formula finală Formulele finale sunt mai variate şi mai complexe. Au rolul de a readuce pe ascultător din lumea fantasticului, din lumea prezentată alegoric, în lumea realității. Uneori, sunt alcătuite din doua părţi, formula finală propriu-zisă şi formula prefinală, cu profil umoristic şi bine reliefat, în cadrul cărora se descrie prezenţa povestitorului la nunta protagoniştilor, de la simpla atestare: „Şi-am fost şi noi la nuntă”, la participarea la ospăţ: „Şi-a format nunta cu ea-nainte, încât am băut şi-am mâncat, şi-am petrecut, de sunt sătul şi astăzi!”, până la explozia ilariantî: „Veniră nişte ţigani şi luară niste câlţi. Io m-am fost ascuns aco` după.soba-mpăratului. Şi băgară în tun şi deteră de veselie - tăiară mese, tăiară scaune, toate picioarele le băgară-n oale. Şi făcură petrecere mare şi când deteră de puste, pe mine m-or băgat cu câlţii eia aco şi vup! Cu mine aici-naintea dus.”(Ovidiu Bârlea, 1976, p. 80) Formula finală propriu-zisă prin care se încheie basmul enumeră feluritele încercări ale povestitorului, cea mai cunoscută fiind: „Am încălecat pe-o şea/ Şi v-am spus dumneavoastră aşa.”(Ovidiu Barlea, 1966, p. 195). Această formulă este întregită, uneori, prin sistemul repetiţiei enumerative, arătându-se cum a încălecat povestitorul pe un fus, cui, roată, coasă, lingură, custură ruginoasă, cărbune, nuia, prajină, sau pe unele plante ca: secară, capşună, rădăcină, mărăcine, ori pe animale mici precum: găină, raţă, cocoşul, viespea: „Am încălecat p-un fus/ Şi la dumneavoasta v-am spus/ Şi m-am suit p-un cui/ Şi alta nu-i!”(Ovidiu Bârlea, 1966, p. 20). Finalul basmului este marcat prin aceste formule finale în scopul de a-l readuce pe cititor din planul ficţiunii în cel real, din lumea fantasticului la realitate, prin modalităţi multiple: ironie, glumă, parodie etc. Finalul basmului readuce echilibrul şi anunţă răsplătirea eroului. În basmul popular, de exemplu, formula finală “şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa, şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare şi gogonată minciună” scoate cititorul din metarealitate, dar dezvăluie caracterul ficţional al întâmplărilor şi intră în relaţie de opoziţie cu intenţia din formula iniţială 2.4. Instrumentele magice Basmul este o naraţiune în care realul, straniul, fantasticul şi fabulosul se îmbină armonios. Pornind pe drumul anevoios al devenirii, eroul pătrunde într-un spaţiu magic şi aici întâlneşte personaje miraculoase care sunt înzestrate cu puteri supranaturale. Aceste personaje specifice lumii poveştilor, fie îi dăruiesc obiecte fermecate, ajutându-l astfel să treacă probele ritualului de iniţiere, fie încearcă, prin intermediul uneltelor sau al fiinţelor magice, să-l împiedice să-şi îndeplinească misiunea. Obiectele şi fiinţele supranaturale sunt utilizate atât de personajele pozitive, cât şi de cele negative. Referindu-se la rolul acestora, G. Călinescu în “Estetica basmului” spunea că atunci „când un erou nu poate ieşi din impas pe căi naturale sau prin puteri inerente fiinţei lui recurge la obiectele năzdrăvane. […] Fiinţele şi obiectele năzdrăvane nu sunt atât dovezi de credinţă în forţele supranaturale, cât mijloace de satisfacere ale unei necesităţi legitime printr-o soluţie de imaginaţie.” În linii generale, istoricul ajutoarelor năzdrăvane poate fi împărţit în trei etape sau trei verigi:prima verigă o constituie dobândirea ajutorului năzdrăvan în timpul iniţierii;a doua verigă o constituie dobândirea ajutorului năzdrăvan de către iniţiat; a treia verigă, dobândirea aceluiaşi ajutor năzdrăvan de către cel mort, în lumea de dincolo de mormânt. Cele trei etape nu se succed în mod mecanic una după alta. Ele sunt jaloane de orientare indicând direcţia evoluţiei. În timpul cât dura ritul iniţierii, tânărul se transforma în propriul său ajutor năzdrăvan. Există o corelaţie între ajutorul năzdrăvan din basm şi instituţia iniţierii. Ajutorul năzdrăvan are o natură zoomorfă. În ritul iniţierii erau incluse dansuri pentru care oamenii îmbrăcau diferite piei de animale: bivoli, urşi, lebede, lupi, etc. Capetele acestor animale slujeau ca măşti şi ele simbolizau transformarea omului în animal. Capacitatea de a se transforma în animal era transmisă neofiţilor de către strămoşi, de către membrii mai vârstnici ai unui trib executanţii ritului iniţierii. Prin cântece şi dansuri, iniţiaţii îşi chemau ajutorul năzdăvan. Basmul nu a păstrat nici cântecele nici dansul, ci le-a înlocuit cu o formulă magică. În stadiul anterior etapei iniţierii nu există încă feluritele funcţii care sunt specifice ajutorului năzdrăvan, lipseşte în speţă caracterul lui de intermediar între cele două lumi. Nu exită nici ajutoare năzdrăvane, antropomorfe şi nici invizibile. Cea mai arhaică formă de stăpânire a ajutoarelor năzdrăvane o constituie capacitatea individului de a se transforma în propriul său totem, sau în propriul său ajutor năzdrăvan. Acolo unde nu a existat (sau poate nu mai există iniţiere) fiecare îşi procură în mod individual un ajutor năzdrăvan. Instrumentele magice întâlnite în basme sunt foarte diferite. Nu există vreun obiect care să nu poată figura în basm ca unealtă năzdrăvană. În categoria lor intră diferite obiecte (căciula, cămaşa, cizmele, brâul), obiecte de podoabă (inelele, acele), unelte şi arme (paloşul, ghioaga, toiagul, arcul), diferite vase (butoaie), desagi, saci, părţi din corpul unui animal (părul, penele, dinţii, inima, ouăle), instrumente muzicale (fluierele, cornurile, viorile), diferite obiecte de uz comun (amnarul, ştergarele, periile, covoarele, oglinzile, cărţile), băuturi (apa, licoarea), diversele fructe şi poame. Cel mai bun mod de a studia uneltele năzdrăvane nu este acela de a fi studiate după funcţiile ce le revin ci, după comunitatea lor de origine. Prezenţa elementului miraculos reprezintă una din caracteristicile basmului. „Genul miraculosului este, în general, relaţionat cu basmul; […] evenimentele supranaturale nu provoacă aici câtuşi de puţin mirarea.”(Tzvetan Todorov, 1973, p. 73) Nu se poate spune că uneltele năzdrăvane sunt numai înrudite morfologic cu ajutoarele năzdrăvane, sorgintea lor este una şi aceeaşi. Numeroase unelte năzdrăvane constituie ca atare o parte din trupul unui animal: blăniţe, fire de păr, dinţi, colţi, etc. În momentul iniţierii, tinerii dobăndeau puteri asupra animalelor, exprimate – sub raportul aparenţei – prin aceea că li se dădea o parte din animalul respectiv. De aici înainte, tânărul o purta cu sine într-un săculeţ, o mânca, sau era introdusă în corpul omului prin frecare. Basmul a păstrat cu toată claritatea sensul unui asemenea dar: firele de păr din coada calului îl fac pe posesor să-i fie stăpân. În “Povestea lui Harap-Alb” instrumentele magice sunt foarte variate: plante, obiecte ale fiinţelor mitologice, substanţe fermecate. Cea care îl îndrumă pe erou şi îi dezvăluie puterea instrumentelor supranaturale este Sfânta Duminică, personaj mitologic care îi ajută doar pe cei care merită. Înainte de a porni pe drum, ea îl sfătuieşte pe fiul de crai să ceară tatălui său calul, hainele şi armele acestuia din tinereţe. Calul este unul din ajutoarele năzdrăvane ale eroului de basm, iar hainele şi armele sunt obiecte magice. Aparţinând craiului, deci unui iniţiat, pentru că fiecare conducător era considerat a fi un om ales, aceste obiecte fermecate aveau puteri miraculoase. Hainele din tinereţe ale tatălui său erau veştmintele cu care aceste devenise împărat, aşadar putem să le considerăm ca fiind sacre. Îmbrăcând aceste veştminte, fiul de crai „îşi recunoaşte adevăratul eu, cel esenţial, de dincolo de aparenţele înşelătoare”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 1995, vol. 3, p. 446.), şi anticipează parcurgerea drumului iniţiatic. Armele erau indispensabile oricărui erou plecat la drum şi simbolizează curajul, dar şi dificultatea călătoriei. Înzestrat cu armele şi hainele tatălui său, fiul de crai preia puterile magice care l-au ajutat pe crai să devină conducător. Sfânta Duminică transformată în cerşetoare îl învaţă pe erou cum să-şi aleagă calul: el trebuie să îl ia pe cel care va mânca din tava cu jeratic, este simbolul focului mocnit, al puterii unuia din elementele primordiale. Mâncându-l, calul ia din forţa purificatoare şi regeneratoare a focului, eliberându-se din vechiul trup şi dobândind puterea elementului. Cea care l-a ajutat pe fiul de crai să se pregătească pentru ritualul iniţierii, îl va ajuta să treacă şi primele două probe, dăruindu-i, pentru prima încercare, o fiertură magică şi două obiecte fermecate, pentru cea de a doua. Sfânta Duminică îi prepară lui Harap-Alb o licoare miraculoasă, făcută din „somnoroasă”, plantă cu proprietăţi somnifere, lapte dulce şi miere. Laptele şi mierea sunt două alimente ce au un efect curativ, purificator. Fiertura reprezintă una din poţiunile magice cu ajutorul cărora eroii pot să îşi învingă adversarii. Licoarea fermecată este un element adjuvant, fiul de crai trecând astfel proba vegetalului. Pentru a îndeplini ce-a de-a doua sarcină a Spânului, donatoarea sa înzestrată cu puteri supranaturale, îi dă lui Harap-Alb un obrăzar şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Obrăzarul este o mască magică ce se punea peste feţele morţilor. Masca are rolul de a-l proteja pe erou de raza ucigaşă a cerbului. Fiind un obiect utilizat la înmormântări, puterea ucigaşă a cerbului nu mai avea efect deoarece personajul era deja „mort”. Sabia, celălalt obiect fermecat utilizat de protagonistul basmului Povestea lui Harap-Alb , nu este una obişnuită, ci sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, personaj mitologic ce are putere asupra lumii animalelor şi deţine cunoştinţe profetice. Oferindu-i arma sa fermecată, Sfânta Duminică îl înzestrează pe erou cu puterea magică a acestuia. Instrumentul poate fi considerat şi o armă rituală, asemenea celei din timpurile străvechi cu care se făceau sacrificiile. Trecând simbolic proba la care în supune fata Împăratului Roş, prin intermediul calului său, Harap-Alb dobândeşte alte instrumente magice: smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, toate fiind aduse de pe celălalt tărâm, din lumea de dincolo. Smicelele de măr sunt considerate a avea puteri asupra morţii. Mărul este Arborele Vieţii, al nemuririi şi tinereţii eterne. Apa vie şi apa moartă sunt două elemente magice prin care deţinătorul lor are puteri asupra vieţii şi a morţii. Apa moartă are rolul de a-l ucide definitiv pe cel care o bea, iar prin puterea curativă a apei vii, cel care o foloseşte se reîntoarce din lumea de dincolo, din lumea morţilor. Cu ajutorul acestor trei elemente magice, Harap-Alb se eliberează de jurământul făcut Spânului; robul alb moare şi, cu ajutorul smicelelor de măr dul

iTeach: Blog Maria Trăistaru

CONTRIBUȚIA BASMULUI LA DEZVOLTAREA MORALĂ A COPILULUI PREȘCOLAR-ISBN 978-973-0-28621-2