<![CDATA[iTeach: Blog: COPILUL DIN ÎNVǍŢǍMÂNTUL SPECIAL ŞI COPILUL DIN ÎNVǍŢǍMÂNTUL PUBLIC]]> https://iteach.ro:443/pg/blog/mariana.parvuta/read/40867/copilul-din-inv%C7%8Dt%C7%8Dmantul-special-si-copilul-din-inv%C7%8Dt%C7%8Dmantul-public?view=rss https://iteach.ro/pg/blog/mariana.parvuta/read/40867/copilul-din-invǍtǍmantul-special-si-copilul-din-invǍtǍmantul-public Mon, 28 Jan 2013 14:33:09 +0200 https://iteach.ro/pg/blog/mariana.parvuta/read/40867/copilul-din-invǍtǍmantul-special-si-copilul-din-invǍtǍmantul-public <![CDATA[COPILUL DIN ÎNVǍŢǍMÂNTUL SPECIAL ŞI COPILUL DIN ÎNVǍŢǍMÂNTUL PUBLIC]]>                 Copilul deficient din învǎţǎmântul special spre deosebire de copilul dіn învǎţǎmântul public  necesitǎ o atenţіe deosebitǎ asupra sǎnǎtǎţіі mentale şі asupra sǎnǎtǎţii fizice. În învǎţǎmântul public procesul de învǎţare este axat în principal pe progresele de învǎţare ale copiilor fǎrǎ preocuparea principalǎ cǎ acei copii nu dispun de capacitatea intelectualǎ de a face faţǎ cerinţelor prevǎzute în programa de învǎţǎmânt pe când în învǎţǎmântul special existǎ preocuparea principalǎ asupra faptului ca cǎ în majoritatea cazurilor copiii din învǎţǎmântul special nu reuşesc sǎ răspundǎ cerinţelor minime ale programei din învǎţǎmântul special care este foarte mult simplificatǎ în comparaţie cu programa din înǎţǎmântul public.
                În învǎţǎmântul special cerinţele în ceea ce priveşte procesul de învǎţare pleacǎ de la premisa cǎ în primul rând aceşti copii trebuie sǎ înţeleagǎ faptul cǎ ceea ce se întâmplǎ în procesul instructiv-educativ sunt nişte situaţii de învǎţare care îi ajutǎ, de care ei au nevoie şi pe care ei trebuie sǎ le accepte şi deasemenea sǎ accepte faptul cǎ au nevoie sǎ fie învǎţaţi.Este nevoie de o stimulare permanentă pentru ca aceşti copii sǎ fie atraşi în activitǎţile de învǎţare. Ei au nevoie de foatre mult sprijin în timpul activitǎţilor de învǎţare. Trebuie apreciat permanent modul în care realizeazǎ activitatea respectivǎ pentru a putea continua sarcinile prevǎzute în acel moment.În învăţământul public copiii sunt motivaţi pentru a învăţa. Pentru ei nota reprezintă o motivaţie foarte bună pentru a învăţa. Deasemenea este foarte important în procesul de învăţare în învăţământul public faptul că majoritatea copiilor îşi formează un ideal în ceea ce priveşte viitorul lui, ce va face după ce va termina şcoala, ce meserie vrea să urmeze. Copiii din învăţământul public sunt motivaţi să vină la şcoală. În învăţământul special pentru copii nota nu reprezintă o motivaţie pentru a învăţa.. Este nevoie de o stimulare permanentă din partea cadrului didactic pentru a-i motiva în procesul de învăţare. Deasemenea este nevoie de foarte multă preocupare din partea cadrului didactic pentru a-i motiva pe copiii din învăţământul special să vină la şcoală, să rămână la ore. În învăţământul public dacă nu există motivaţia, cpoiii se supun mai uşor regulilor de a veni la şcoală, de a rămâne la ore, de a învăţa. În învăţământul special dacă nu există motivaţia, copiii nu accepta faptul că acestea sunt nişte reguli, nu înţeleg acest lucru. Din acest motiv este nevoie de foarte multă implicare din partea cadrului didactic pentru ca ei să fie motivaţi pentru a veni la şcoală, pentru a rămâne la ore şi să înţeleagă treptat că este bine să vină la scoală, să rămână la ore, să înveţe, să termine şcoala, să urmeze o meserie, că au nevoie de o meserie pentru a se descurca în societate că la un moment dat şcoala se va termina, dar dacă nu mai vin la şcoală tot este nevoie să facă ceva în timpul care era ocupat de venitul la şcoală, de prezenţa la ore. Pentru alegerea unei meserii pentru copiii din învăţământul special este nevoie de foarte multă preocupare din partea cadrelor didactice pentru a-i motiva in acest sens.
                      În  învăţământul special sunt şi foarte mulţi copii care nu au familii, ci locuiesc în instituţii care se ocupă de protecţia copilului ceea ce face ca aceşti copii să nu aibă o reprezentare asupra şcolii aşa cum aşa cum au copiii care provin din familii şi aici intervine şi faptul că aceşti copii care provin din astfel de instituţii nu beneficiază de educaţia din familie şi de amprenta familiei asupra reprezentării şcolii şi asupra necesităţii de a învăţa. În ceea ce priveşte motivaţia de a învăţa, pe lângă multe alte motivaţii pe care le au copiii din învătămâtul public, dacă ne limităm în ceea ce priveşte învătământul special doar la aceea categorie de copii care nu au familie si care este destul de largă atunci putem vorbi si de beneficiul pe care îl au copiii din învăţământul public în ceea ce priveşte motivaţia de învăţare sau un punct de plecare foarte important în motivarea pentru a învăţa: copiii pot să înveţe pentru a le face pe plac părinţilor sau pentru că aşa le cer părinţii. În învăţământul public sunt foarte rare cazurile de copiii care provin din instituţii care se ocupă de creşterea copiilor şi care nu au familii. Ne referim aici doar la acei copii care locuiesc in aceste instituţii care se ocupă de creşterea copilului,nu la acei copii care beneficiază de mediul educogen al familiei ca urmare a faptului că au fost daţi în plasament la familii. În ceea ce priveşte motivaţia de a învăţa a copiilor ca urmare a amprentei pe care o lasă familia asupra educaţiei, atunci intervine si faptul că în învăţământul special unde copiii sunt cu dizabilităţi, părintii sunt în majoritatea cazurilor obosiţi, descurajaţi ceea ce face ca nici părintii să nu fie foarte preocupaţi de faptul că aceşti copii au nevoie să înveţe, să vină la şcoală, să rămână la ore sau să se preocupe asupra viitorului copilului, ei sunt procupaţi doar de  prezent, pe când în învăţământul public lucrurile nu stau aşa, aici în primul rând părinţii sunt procupaţi de prezenţa copilului la scoală,de modul cum se descurcă la cerinţele activităţilor, aici în primul rând părinţii le induc la copii idea că şcoala se va termina, că vor urma o meserie. În învăţământul public părinţii sunt preocupaţi în special de viitorul copilului, în timp ce în învăţământul special cadrele didactice sunt preocupate in special de viitorul copilului şi în măsura în care există, mai puţin familia. Aici este de menţionat şi faptul că în învăţământul special foarte mulţi copii provin din familii dezorganizate în comparaţie cu învăţământul public.
                        Pentru copiii din invăţământul special cerinţele în procesul de învăţare sunt adaptate la posibilităţile de învăţare ale copiilor şi atunci sunt reduse în comparaţie cu cerinţele din  învăţământul public. Dar având în vedere capacitatea de achiziţie a copiilor cu dizabilităţi aceste cerinţe sunt dificile pentru copiii din învăţământul special, în timp ce pentru copiii din  învăţământul public, cerinţele din şcolile speciale sunt foarte simple. Pentru copiii din invăţământul special o activitate foarte simplă, care pentru copiii din învăţământul public nu este dificilă este complicată. Ei necesită foarte multe repetitii pentru a învăţa activitatea respectivă, activitate care pentru copiii din invăţământul public este sufficient doar dacq li se spune modul de rezolvare şi ei pot să rezolve perfect sarcinile activităţii respective fără să fie nevoie de repetiţie sau dacă nu parcurg practic activitatea respectivă, atunci când au nevoie de cunostiinţele care sunt achiziţionate în activitatea respectivă ei pot să constate că, deşi nu au insistat asupra activiţăţii respective ei au oricum acele cunoştiinţe. Copilul deficient dacă nu-şi fixează foarte bine cunoştiinţele unei activităţi , nu poate să treacă la o altă activitate. Deasemenea ei nu pot să recupereze singuri o activitate pe care nu au parcurs-o. Ei au nevoie de sprijin permanent în timpul activităţilor atât la şcoală cât şi acasă. Şi acesta este  esenţial în procesul de învăţare deoarece cu cât sarcinile de învăţare sunt rezolvate mai repede cu atât şi motivaţia de învăţare este mai mare, dar în învăţământul special, având în vedere dificultatea cu care copilul reuşeşte să înveţe paşii unei activităţi, el foarte greu va fi motivate să înveţe o altă activitate, în plus şi în ceea ce priveşte repetarea sarcinii respective, el doar după ce va stăpâni foarte bine modul de realizare a activităţii respective şi după ce va reuşi să rezolve foarte bine activitatea respectivă va fi motivat să o repete, iar in ceea ce priveste alegerea dintre o activitate pe care o realizează foarte bine şi o nouă activitate va prefera activitatea pe care deja o ştie. Acest lucru de preferare a activităţii pe care o ştie foarte bine poate fi şi un avantaj, poate fi o strategie să fie ţinut cât mai mult în activităţi şi astfel se dezvoltă capacitatea de a lucra mai mult,este stimulată atenţia, capacitatea de concentrare.  În învăţământul public copiii sunt curioşi să înceapă o nouă activitate. În învăţământul special, copiii asociază o nouă activitate cu dificultatea de a o învăţa si ca urmare nu sunt curioşi. Şi în învăţământul public există acest risc dar doar in activităţi foarte complicate şi nu în activităţi sinple sau în activităţi cu un grad mediu de dificultate. Copilul din învăţământul public accept faptul că există şi situaţii unde trebuie să inveţe mai mult, şă se intereseze mai mult. În plus copilul din învăţământul de public poate să gestioneze aceste situaţii, poate să găsească soluţii să se adapteze acestor situaţii,de exemplu poate să înveţe mai mult în particular, pe când copilul din învătământul special nu are capacitatea să gestioneze aceste situaţii şi soluţia pe care poate să o gasească este aceea de a respinge activitatea respectivă. Copilul din învăţământul special poate foarte uşor să-şi formeze repulsie faţă de activiţăţi. Dacă renunţă la o activitate, există riscul să nu mai accepte niciodată să reia activitatea respectivă. Această respingere se poate manifesta prin crize de plans care de foarte multe ori necesită intervenţie specializată: psiholog, medicamente pentru a putea fi oprite. Dacă copilul renunţă la o activitate şi cadrul didactic insistă foarte mult asupra reluării acestei activităţi, copilul poate să ia acest lucru personal, să creadă că intenţionat cadrul didactic face acest lucru si astfel există riscul ca acel copil sq nu mai accepte să lucreze cu acdrul didactic respective. Atunci când un copil renunţă la o activitate îi va influenţa şi pe ceilalţi copii care vor renunţa si ei la cativitate şi astfel  achizitia cunoştiinţelor respective este oprită.   Copilul din învăţământul public dacă vede că se descurcă foarte bine la activităţi complicate  va fi motivat pentru activităţi şi mai complicate. El nu renunţă să înveţe dacă alt copil face acest lucru. Pentru copiii din invăţămantul public există şi avantajul că ora se desfăşoară în linişte, fără să fie întreruptă de colegi. În învătămantul special există şi riscul acesta că procesul de achiziţie al unor copii poate să fie interrupt în orice moment de manifestările agresive ale colegilor.  În învătământul special copiii nu sunt interesaţi de noi activităţi, chiar dacă acestea sunt simple, aici este nevoie de foarte multă stimulare din partea cadrului didactic pentru a-i atrage în activităţi. Dacă pentru un copiii din învăţământul public sarcinile de învăţare dobândesc o motivaţie intrinsecă, pentru copiii din învăţământul special nu dobândesc  nici o motivaţie.
                   În învăţământul special majoritatea copiilor depind de tratament medicamentos, fapt care influenţează foarte mult atât achiziţia de cunoştiinţe noi cât şi cunoştiinţele anterioare ale copiilor. Ei sunt şi foarte vulnerabili din punct de vedere al sânătăţii fizice şi acest lucru se răsfrânge şi asupra prezenţei la şcoală Sunt copii care din cauza crizelor sau problemelor de sănătate regresează în ceea ce priveşte achiziţia de noi cunoştiinţe şi se constată regrese, uneori chiar foarte mari şi in ceea ce priveste cunoştiinţele anterioare. Datorită tratamentului, copiii din învăţământul special trebuie să doarmă după ce au luat tratamentul sau devin foarte relaxatii şi atunci nu mai vor sq participle la activităţi. După programul de dimineaţă copiii din învăţământul special nu se mai mobilizează dacă apar situatii noi de învăţare. Activităţile care se desfqşoară cu ei după programul de dimineaţă sunt recreative. În învăţământul public, copiii se mobilizează uşor după programul de dimineaţă, ei pot şq achiziţioneze noi cunoştiinţe cu randament maxim sau pot chiar să facă fată unei evaluari a cunoştiinţelor şi oboseala sq nu influenţeze rezultatele, pot să obţină rezultate maxime. Astfel putem vorbi si de o diferenţă in ceea ce priveşte timpul pe parcursul unei zile alocat achiziţiei de cunostiinţe,copilul având şi avantajul că starea sa de sănătate îi permite mai mult tinp pentru a învăţa. Deasemenea el are capacitatea intelectuală de a recupera foarte uşor cunoştiinţele pe care din diferite motive nu a reusit să le achiziţioneze la momentul când trebuia.
                  Diferenţa majoră dintre copilul din învăţămantul public şi copilul din învăţământul special este potenţialul intelectual, capacitatea de achiziţie a cunoştiinţelor, capacitatea de a reacţiona în faţa situaţiilor dificile, tulburările de comportament şi în foarte multe cazuri şi starea de sănătate.

 


BIBLIOGRAFIE
Cottraux  Jean, Terapiile cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Ene Sorin, Cum reacţionăm la stress, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Gerald Matthews,Ian J.Deary, Martha C. Whiteman, Psihologia Personalităţii, Trăsături, Cauze, Consecinţe, Editura Polirom, Iaşi,2005
Gherguţ Alois, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Strategii Diferenţiate şi Incluzive in Educaţie, Editura Polirom, Iaşi,2006
Gherguţ Alois, Sinteze de Psihopedagogie Specială, Editura Polirom, Iaşi,2005
Goglează Dan, Psihoterapia ca relaţie a schimbării individuale, Strategii, Cazuri, Soluţii, Comentarii,Editura Polirom, Iaşi, 2002
Ralf T., Vogel, Psihoterapie cognitiv-comportamentală şi psihanalize, Editura Trei, Bucureşti, 2008
Riedesser  Peter, Fischer Gottfried, Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, Bucureşti,2007
Rudică Tiberiu, Psihologia Fruatraţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Incursiuni în problematica tulburărilor de comportament la copii şi adolescenţi ( Colecţia “Copii cu nevoi speciale”), Centrul de Resurse şi Asistenţă Educaţională “ Speranţa”; Fundaţia de Abilitare Speranţa”, Ţimişoara, 2006

 

]]> Mariana Parvuta