iTeach: Blog Marta Raluca Porojan

Comunicare nonverbală

Marta Raluca Porojan — Wed, 30 Jul 2025 12:39:45 +0300

STEAUA LUI DAVID
Descrierea activității:
• Copiii se împart în 3-4 echipe, fiecare echipă având cel puțin 6 membrii, pentru a realiza forma unei stele, din sfoară. Ei sunt așezați în cerc și țin sfoara cu o mână, neavând voie să-i dea drumul pe întreg parcursul jocului.
• Timp de 5 minute, echipa discută strategii de formare a stelei, fără să se miște, apoi timp de alte 5 minute, trebuie să obțină forma, fără să vorbească (Steaua lui David- 6 vârfuri).
• La final, se va constata că s-a pornit de la un cerc, iar prin deplasarea sforii în mai multe sensuri, s-au obținut mai multe figuri geometrice: triunghiuri mari și mici, romburi, un hexagon, etc.
• Jocul se bazează pe întelegerea, cooperarea, coordonarea membrilor grupului, prin comunicare nonverbală, în vederea obținerii mai multor figuri geometrice, pornind de la un cerc.

Tratarea diferențiată și individualizată a elevilor din ciclul primar

Marta Raluca Porojan — Wed, 23 Jul 2025 13:36:08 +0300

Finalitatea generală a programelor educaționale diferențiate și personalizate este adaptarea
curriculumului la posibilitățile și nevoile specifice elevilor țintă (Crețu, C., 1998, p. 64), fie că sunt superior dotați, supra mediu dotați, mediu dotați, dotați sau cu nevoi speciale. Legea învățământului prevede această posibilitate: „statul promovează principiile învățământului democratic și garantează dreptul la educație diferențiată, pe baza pluralismului educațional”. Problema tratării diferențiate a elevilor nu este nouă, ci numai modul de abordare a ei are loc, în vremea noastră, în condiții noi. Tratarea diferențiată înseamnă adaptarea învățământului la particularitățile psiho-fizice ale copilului, influențarea instructiv-educativă a elevului potrivit particularităților sale, înlesnind prin acestea, descoperirea și cultivarea aptitudinilor, înclinațiilor, intereselor lui, pregătirea la nivelul posibilităților de care dispune, crearea unui cadru favorabil formării personalității.
Fiecare individ reprezintă un unicat al colectivității, al speciei sale. Într-o clasă sunt tot atâtea
individualități câți elevi sunt, deși, tipologic, pentru a face posibilă adaptarea activității, se pot stabili câteva grupuri cuprinzând subiecți cu trăsături asemănătoare, apropiate. Dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului. În activitatea de învățare, între elevi există diferențe semnificative de ritm, volum, profunzime și stil.
Egalitatea accesului la educație nu înseamnă școală unică pentru toți, ci școală adaptată
posibilităților aptitudinale și nevoilor fiecăruia.
După opinia unor experți de prestigiu ai UNESCO, „revoluția ce se întrevede în domeniul
didacticii și al metodicii va conta în individualizarea radicală a instruirii”.
Principii care fundamentează un mod de proiectare și realizare a educației diferențiate și
personalizate:
 Curriculumul trebuie să-i ajute pe elevi să-și descopere disponibilitățile și să le valorifice la maximum în folosul lor și al societății.
 Elevii învață în stiluri diferite și în ritmuri diferite.
 Profesorii trebuie să descopere și să stimuleze aptitudinile și interesele elevilor.
 Evaluarea trebuie să-i conducă pe elevi la o autoapreciere corectă și la îmbunătățirea continuă a performanțelor.
Strategiile didactice pot fi diferențiate și personalizate pentru că, în esență, toate componentele lor structurale, dar mai ales nenumăratele combinații ale acestora au/ pot avea valențe în dezvoltarea elementelor de specificitate ale personalității elevilor. Sunt utilizate, date fiind rezultatele lor recunoscute, strategiile de tip euristic, constituite în jurul metodelor problematizării, studiului de caz, proiectului, experiențelor general-exploratorii, metodelor și tehnicilor specifice stimulării creativității, organizării pe grupe mici și omogene din punct de vedere al unor indicatori psihopedagogici, organizării activității pe grupuri de lucru.
Nu se poate concepe învățământ individual și mai ales învățământ diferențiat fără cunoașterea particularităților fizice și psihice ale fiecărui elev. E necear să se cunoască aptitudinile și interesele elevului, caracteristicile proceselor lui intelectuale, afective și voliționale, rezistența lui la efort,
particularitățile organelor lui de simț. Apoi, profesorul trebuie să cunoască exact nivelul pregătirii anterioare a elevului.
O altă cerință pentru organizarea învățământului diferențiat este elaborarea materialelor care vor fi puse la dispoziția fiecărei grupe de elevi/ a fiecărui elev în parte, spre a se asigura progresul lui, asimilarea valorilor sociale la nivelul capacităților fiecăruia. Este utilă și elaborarea temelor diferențiate, prin care fiecare elev este ajutat să-și însușească ceea ce nu cunoaște bine, să elimine lacunele din pregătirea sa, teme adecvate cu pregătirea lui, cu aptitudinile lui, cu ritmul lui de muncă.
Strategii instructiv-educative de diferențiere și individualizare a învățării pe baza teoriei inteligenţelor multiple
Fiecare persoană trebuie tratată în funcție de dominantele sale de inteligență și de tipul său de
personalitate. Teoria lui Gardner justifică ceea ce se poate constata de altfel în activitatea cotidiană a fiecăruia, că nu învățăm în același mod, că avem stiluri și atitudini față de învățare diferite și, ca urmare, avem nevoie de un tratament diferit, individualizat, pe tot parcursul procesului de instruire și formare (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Instruire diferenţiată. Aplicaţii ale teoriei inteligenţei multiple (ghid pentru formatori şi cadre didactice), 2001, Bucureşti, Tipogrup Press Buzău, pag. 16).
În urma studiilor realizate, Gardner distinge următoarele 8 tipuri de inteligență:
 Lingvistică
 Logico – matematică
 Muzicală
 Spaţială
 Naturalistă
 Kinestezică
 Interpersonală
 Intrapersonală
Un alt mare psiholog, R. Sternberg (1984), a lansat „teoria triarhică a inteligenței”, conform
căreia inteligența umană include trei aptitudini de bază:
 Inteligența componențială - capacitatea de a raționa verbal;
 Inteligența experențială - capacitatea de a comunica diferite experiențe pentru a rezolva situații
noi de viață;
 Inteligență contextuală - capacitate de a funcționa practic în situații cotidiene.
Corespunzător acestor distincții, Sternberg admite existența a trei tipuri de inteligență: analitică, creativă și practică. De aici reiese caracterul multiplu al inteligenței.
Diferențierea se realizează prin modul de organizare a colectivității școlare, a activității didactice și prin metodologia didactică aplicată. Distingem patru moduri de organizare a activității:
 Activitate colectivă, caracterizată prin transmiterea informației frontal de la profesor la elev;
 Activitatea pe grupe, în general omogene, constituite după un anumit criteriu;
 Activitate pe echipe, grupe eterogene, constituite după preferințele elevilor, pentru o activitate;
 Activitate individuală, independentă.
Pentru diferențierea prin metodologie este indicat ca:
 Elevii cu capacitate de învățare scăzută să fie cuprinși în activități frontale, dar tratați individual;
 Elevii cu dificultăți accentuate ale capacității de învățare să fie intruiți în grupe, cu teme
diferențiate pentru activități independente;
 Elevii cu capacități de învățare mai reduse să fie incluși în clase speciale.
Programele de „recuperare” sunt destinate categoriei de elevi cu dezvoltare intelectuală redusă, cu dificultăți de adaptare școlară, precum și cei care prezintă incapacitatea de a se integra sistemului de lucru și mai ales ritmului de muncă al clasei.
Pe lângă tehnicile de ameliorare a activității didactice, corelate cu acțiunile de tratare diferențiată a elevilor, sunt folosite în practica școlară și unele modalități de sprĳin suplimentar acordat elevilor care întâmpină dificultăți în realizarea performanțelor școlare așteptate.
Lucrul cu fișe, separate pe grupe de nivel, cu accent pe cele de sprĳinire a elevilor „rămași în
urmă”, se dovedește valoroasă din punct de vedere practic deoarece, pe de-o parte, previne rămânerea în urmă a elevilor cu dificultăți la învățătură și, astfel, contribuie la diminuarea eșecului școlar, iar pe de altă parte, stimulează elevii dotați, cu aptitudini deosebite, cultivându-se creativitatea școlarilor performanți.
Concluzii:
 Realizarea cu succes a unor deziderate nu este posibilă decât prin valorificarea integrală a individualității fiecărui elev, prin proiectarea și valorificarea unor strategii care să pornească de la aspirațiile, valorile, nevoile de formare și informare ale elevilor.
 Succesul „ieșirilor”, calitatea competențelor, depinde de cunoașterea „intrărilor”, respectiv de cunoașterea elevilor și respectarea profilului lor diferențiat, de promovare a acestora.
 Toți elevii trebuie să participe la propria lor educație. Într-o clasă diferențiată, profesorul
respectă nivelul de pregătire a fiecărui elev, vizează și facilitează progresul elevilor, oferă tuturor șansa să cerceteze și să exerseze progresiv conținuturile învățării, oferă sarcini interesante, relevante.
 Profesorul și elevii colaborează. Ei planifică, stabilesc obiective, monitorizează progresul,
stabilesc succesele și eșecurile.
 Evaluarea este unul din procesele fundamentale ale activităţii instructiv – educative, aflat în
interacţiune funcţională cu procesele de predare şi învăţare, orientând şi susţinând desfăşurarea eficientă a acestora. Mai mult, evaluarea este şi trebuie considerată ca activitate firească şi necesară a oricărui proces de formare.
 Evaluarea oferă informaţii referitoare la punctele tari, dar şi la punctele slabe ale elevilor, informaţii ce vor constitui baza proiectării ulterioare a învăţării.
Bibliografie:
 MEC, 2006, coordonatori: prof. univ. dr. Laurențiu Șoitu, prof. drd. Rodica Diana Cherciu, „Strategii educaționale centrate pe elev”, București
 MEC, 2001, „Instruire diferenţiată. Aplicaţii ale teoriei inteligenţei multiple – ghid pentru formatori și cadre didactice”
 Radu, Ion, 1978, „Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii”, E.D.P
 Țîrcovnicu, Victor, 1981, „Învățământ frontal, învățământ individual, învățământ pe grupe”, E.D.P

Integrarea copiilor cu CES prin intermediul educatiei interculturale- Porojan Marta Raluca

Marta Raluca Porojan — Tue, 22 Jul 2025 10:06:56 +0300

Prof. învățământ primar:Porojan Marta Raluca
Școala Gimnazială „Matei Basarab”Târgoviște

Motto:
"Toţi trăim sub acelaşi cer ,dar nu toţi avem acelaşi orizont." - Konrad Adenauer

Educaţia specială este concept fundamental utilizat în cadrul procesului instructiv-educativ al copiilor cu deficienţe si care se desprinde tot mai mult de conţinutul învăţământului special.
Principiile care stau la baza educaţiei speciale:
● toţi copiii trebuie să înveţe împreună indiferent de dificultăţile pe care le întâmpină aceştia sau diferenţele dintre ele;
● societatea şi şcoala trebuie să le acorde tot sprijinul suplimentar de care au nevoie pentru a-şi realiza educaţia în şcoala publică;
● formarea şi dezvoltarea şcolilor incluzive atât în mediu urban cât şi în cel rural prin asigurarea resurselor umane precum şi a celor materiale;
● educaţia egală se realizează prin acordarea sprijinului necesar pentru fiecare copil cu deficienţe în funcţie de cerinţa individuală.
Activitatea de incluziune şi de integrare a copiilor cu deficienţe în şcoala publică trebuie facută cu mult simţ de răspundere de către specialiştii care acţionează la diferite nivele structurale.
Educaţia interculturală propune o abordare pedagogică a diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în consideraţie specificităţile spirituale (diferenţe culturale) sau de alt gen (diferenţa de sex, diferenţa socială sau economică etc.), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai grav, tendinţele de atomizare a culturilor.
Educaţia interculturală se referă la teme ca “acceptare şi participare”, “învăţarea convieţuirii – a învăţa să trăieşti împreună”, evitarea “stereotipiilor şi a prejudecăţilor” şi propune soluţii pentru promovarea valorilor democraţiei şi interculturalităţii /multiculturalităţii. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interculturală presupune învăţarea acestora atât în cadrul organizat (educaţia formală), cât şi în şi prin activităţi de educaţie non-formală şi informală.
Şcoala interculturală:
- are ca obiective păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şi prezervarea unităţii şcolii;
- realizează un proces de integrare prin preluarea preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii;
- invită profesorii să înţeleagă şi să valorifice potenţialurile culturale ale elevilor ;
- presupune o nouă manieră de concepere şi implementare a curriculum-urilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională între profesori, elevi, părinţi;
Competenţa interculturală presupune atât din partea cadrului didactic,cât şi a copiilor, a părinţilor un ansamblu de elemente interiorizate şi încadrate funcţional personalităţii,care să permită şi să susţină reacţii fireşti, adecvate în diferite contexte educaţionale, percepţii ale diversităţii culturale şi etnice fără etichetări categoriale nefondate, de tipul prejudecăţilor şi stereotipurilor sau tensionărilor.
Dobândirea acestei capacităţi se realizează prin suprapunerea mai multor tipuri de influenţe grupate în trei dimensiuni:
❖ cognitivă - care cuprinde elemente simple,fundamentale din domeniul psihologiei sociale, antropologiei culturale,s ociologiei etc. reînterpretate, adaptate şi armonizate în funcţie de necesităţile proprii;
❖ instrumental – metodologică - pedagogia interculturală apelează la acelaşi ansamblu de metode activ-participative, la aceleaşi strategii de învăţare prin cooperare,prin descoperire pe care le utilizează orice formă de pregătire modernă şi eficientă;
❖ expresivă (relaţional-comportamentală) - aceasta constând în efortul susţinut şi responsabil al nostru,al educatoarelor, de autoconstrucţie interioară şi în disponibilitatea transferării unor astfel de atitudini de deschidere către diversitate,către întregul spaţiu educaţional(preşcolari, părinţi, personal de sprijin etc).
Formarea noastră pentru interculturalitate ne va ajuta: să răspundem nevoilor fiecărui copil, să le recunoaştem aptitudinile,să le asigurăm medierea de care aceştia au nevoie şi să veghem ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului; să descoperim, să apreciem şi să ajutăm la valorificarea aptitudinilor copiilor născuţi în medii defavorizate.
Este evident că interculturalismul devine o experienţă umană normală şi mai ales inevitabilă. Formarea şi educarea copiilor să nu fie lăsate să se deruleze de la sine, ci să constituie preocupări majore ale cadrelor didactice.
Sentimentul apartenenţei la o comunitate multiculturală se formează din primii ani ai vieţii, altfel spus, în cei ,, şapte ani de acasă’’, care includ, firesc, anii petrecuţi în grădiniţă. Iată de ce revine educatoarelor ,în ansamblu, misiunea de a dezvolta în forme şi conţinut activităţi de educare şi formare multiculturală a copiilor.Cadrele didactice bine intenţionate,convinse pe drept că toţi copiii sunt egali, iar majoritarii nu sunt mai presus de ceilalţi, ignoră diferenţele dintre copii, stabilind perspectiva majoritară ca normă aplicabilă tuturor şi fără negociere.
Vom considera interculturalitatea o parte componentă a realităţii zilnice din grădiniţă,şi nu o temă sau o activitate adăugată. De asemenea acordăm atenţie materialelor expuse, organizării spaţiului care să permită învăţarea prin colaborare, comunicarea, şi nicidecum marginalizarea unor copii. Am căutat să deschidem spaţiul grădiniţei către comunitate şi specificul ei organizând întâlniri, excursii, serbări cu specific intercultural.
Educaţia interculturală joacă un rol important în viaţa copilului cu CES dezvoltând trăsături pozitive de caracter şi pregătindu-l pe copil pentru o bună integrare în viaţa socială.

BIBLIOGRAFIE:

1. Abrudan C., Psihopedagogie specială, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2003;
2. Cucoş C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
3. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
4. Dasen P., Perregaux C., Rey M., Educaţia interculturală, Editura Polirom, Iaşi, 1999