Școala şi familia sunt  doi factori importanţi, cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei elevilor din învăţământul primar, iar între aceştia se situează şi mediul extraşcolar sau extrafamilial. În centrul tuturor pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei, proces complex care începe de la cea mai fragedă vârstă.
Se vorbeşte adesea despre „cei şapte ani de-acasă”, etichetă fără conţinut pentru unii, dar semnificativă pentru cine cunoaşte mai bine influenţa covârşitoare a educaţiei din familie pentru tot restul vieţii, în bine sau în rău, după cum copilul a avut norocul sau neşansa de a creşte
într-un mediu  prielnic sau într-unul nefavorabil.
După 6-7 ani, educaţia copilului este preluată în mare măsură de şcoală. Dacă familia este nucleul societăţii, şcoala este societatea însăşi redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului.
       Din activitatea la catedră, consider că o bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii: aceea de a fi „principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie”, iar şcoala nu vede în familie o „încăpere” unde se aruncă toate rebuturile ei, ci un aliat, un colaborator sincer, permanent şi direct interesat în întregul proces instructiv-educativ.
       Cea mai frecventă şi mai indicată este păstrarea legăturii dintre şcoală şi familie la nivelul învăţătorilor, deoarece aceştia cunosc mai bine particularităţile individuale ale elevilor, condiţiile lor de viaţă, prieteniile, mediul familial şi social în care trăiesc, capacitatea lor intelectuală, randamentul la învăţătură, aptitudinile acestora. Colaborarea învăţătorului cu familiile copiilor ajunşi la vârsta şcolarizării este hotărâtoare, aceasta trebuind să fie principială, fără indulgenţă, dar şi fără rigiditate, fără dictat şi constrângere. De aceea, consider că nouă, învăţătorilor, ne revine în primul rând obligaţia de a cunoaşte din timp situaţia fiecărui copil ajuns la vârsta școlarității, dar şi părinţilor de a se consulta din timp cu medicii şcolari şi mai cu seamă cu învăţătorii. Învăţătorii colaborează direct cu părinţii elevilor, indirect cu bunicii sau rudele apropiate sau prin intermediul Comitetului de părinţi. La nivelul conducerii, se realizează colaborarea mijlocit, prin învăţător şi comitetele de părinţi şi nemijlocit atunci când rezolvarea unor situaţii depăşeşte atribuţiile învăţătorilor. Acestea reprezintă cazurile cele mai dificile şi necesită o atenţie specială. Colaborarea şcolii cu familia se realizează şi prin calificativele primite de elevi. Când învăţătorul consemnează calificativul în carnetul elevului care trebuie contrasemnat şi de părinţi, stabileşte mijlocit un contact între şcoală şi familie. În acest fel, învăţătorul informează familia despre nivelul cunoştinţelor micului şcolar, despre conştiinciozitatea lui şi eficienţa studiului individual. Când părintele semnează în carnet, îi confirmă învăţătorului  că a luat la cunoştinţă de acel calificativ primit de copilul său.
Experiența îndelungată a școlii arată că elevii învață și se formează așa cum sunt călăuziți de educator. Personalitatea elevului este educată de personalitatea educatorului, spiritualitatea unuia se hrănește din spiritualitatea celuilalt, ceea ce face necesară o abordare interpersonală plurisubiectuală, dialogată a interacțiunii pedagogice, capabilă să asigure nu   numai   dimensiunea   informațional-operațională   a   transmiterii   de cunoștințe, ci și dimensiunea umană, psihosocială, a creșterii și coevoluției în comun a partenerilor de interacțiune: educatorul și elevii. Educatorul nu mai reprezintă doar persoana care propune conținuturi, dă lecții, formează sarcini, are anumite conduite, ci are rolul de a stimula și întreține activismul investigator al elevului, de a crea condițiile în care elevul să se comporte într-un anume fel, să descopere și să-și pună probleme și sarcini de cunoaștere. El trebuie să cunoască bine și să se transpună în psihologia elevului, urmărind schimbarea locului și rolului elevului în actul educațional, stimularea activității și angajării acestuia în procesul propriei formări. Dialogul deschis trebuie să solicite spontaneitatea și receptivitatea elevilor, să dezvolte gândirea divergentă, spiritul de investigare, curiozitatea științifică și creativitatea în rezolvarea problemelor.
Pe de altă parte, elevul - ca obiect și subiect al educației - trebuie să fie conștient de rolul său, deoarece eficiența acțiunii educative este dependentă de gradul de angajare și participare a sa la propria formare.
Din precizarea locului și rolului celor doi factori în relația pedagogică apare ideea de autoritate și libertate, ca elemente indispensabile ale procesului educațional. Autoritatea, în accepția pedagogiei moderne, este înțeleasă ca un „factor care mediază accesul la cultură, suscită căutarea, stimulează spiritul de inițiativă și participarea activă și creatoare a elevilor în procesul educațional.
Așadar, instrucţia rămâne pivotul relaţiei dintre învăţător şi familie în învăţământul primar, iar familia fiind principalul colaborator al şcolii în toate problemele mari şi mici care intervin pe parcursul celor patru ani de studiu.Un număr tot mai mare de părinţi se dovedesc receptivi la îndemnul şcolii de a le crea elevilor condiţii cât mai adecvate cerinţelor de astăzi și am reuşit să-i captez, ca sinceri colaboratori în toate demersurile întreprinse. Ei devin din ce în ce mai conștienți că școala este într-adevăr un partener loial în efortul de a avea copii educați, instruiți, pregătiți.
Colaborarea dintre şcoală şi familie trebuie să se realizeze în toate aspectele concrete ale procesului instructiv-educativ: învăţătură, frecvenţă, comportament, ţinută sau în mod facultativ (cercuri pe specialităţi, echipe artistice, competiţii sportive). Sub orice formă s-ar manifesta elevul, învăţătorul şi părinţii trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri şi abandonări în faţa greutăţilor întâmpinate,când este cazul.

BIBLIOGRAFIE:
    Bătrănu  E., „Educaţia în familie”, E.D.P., Bucureşti, 1974;
  Stoian  M. –“Abecedarul parinților”, E. D. P.,  București, 1972;
  Kulscar  T., „Factorii psihologici ai reuşitei şcolare”, E.D.P., Bucureşti, 1978;
Mahler  F., „Sociologia educaţiei şi învăţământului”, Bucureşti, 1977;
Ursula Schiopu,”Psihologia vârstelor”,E.D.P., București, 1981.
Prof. Ghinea Mihaela, Scoala Gimnaziala"Mircea Eliade" Craiova