iTeach: Blog Mihaela Ghinea

METODE ACTIVE DE PREDARE A LIMBII ROMÂNE

Mihaela Ghinea — Thu, 18 Apr 2024 16:23:44 +0300

Metodele de predare – învăţare specifice limbii şi literaturii române sunt multiple. Pentru a putea dezbate importanţa unor metode în asimilarea unor deprinderi şi abilităţi, trebuie să cunoaştem semnificaţia conceptului.
Prin "metodă de învăţământ" se înţelege o modalitate comună de acţiune a cadrului didactic şi a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată” .Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operaţii şi de procedee.
În anumite situaţii, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex. problematizarea poate fi inclusă într-o demonstraţie).
Metodele specifice predării limbii şi literaturii române sunt: algoritmizarea, analiza gramaticală, exerciţiul structural, problematizarea (sau învăţarea prin rezolvarea de probleme), modelarea figurativă, instruirea programată, activitatea în grupuri mici , lectura, expunerea, prelegerea-dezbatere, simularea, studiul de caz, reflecţia personală, brainstormingul, comentariul literar, interpretarea literară, analiza literară, cubul, cvintetul, ciorchinele, gruparea elevilor în funcţie de atitudinea faţă de o problemă, lectura şi rezumarea conţinutului unui text în perechi, stabilirea succesiunii evenimentelor, predarea reciprocă, jurnalul cu dublă intrare, tehnica “lasă-mă pe mine să am ultimul cuvânt”, realizarea unor predicţii etc.
        Aceste metode pot fi structurate în metode tradiţionale şi metode moderne activ-participative.
Comunicarea tradiţională în cadrul lecţiei se bazează exclusiv pe transmiterea de cunoştinţe de către profesor, pe receptare şi imitare de către elev. Acest model de comunicare are la bază ideea că anumite cunoştinţe şi informaţii nu trebuie descoperite de elev, ci se transmit şi se comunică elevului prin intermediul limbajului.
Rolul profesorului este acela de a emite informaţii pe care elevul ce stă pasiv în bancă trebuie să le noteze în caiet. A doua zi elevul preia rolul de emiţător al aceloraşi informaţii către profesor – acum receptorul propriului mesaj emis.
        Prin metode de tip activ-participative înţelegem orice situaţie prin care elevii sunt solicitaţi şi sunt scoşi din ipostaza de obiect al formării şi sunt transformaţi în subiecţi activi, coparticipanţi la propria formare. Aceste strategii de tip activ-participativ vor fi folosite de profesor ţinând cont de valenţele formativ-educative ale fiecărei metodă în parte.
Una dintre metodele active de predare pe care am folosit-o cu succes la clasă este metoda cubului pe care o voi descrie mai jos:
Se realizează în cub ale cărui feţe pot fi acoperite cu hârtie de culori diferite;
Pe fiecare faţă a cubului se scrie câte una dintre următoarele instrucţiuni: DESCRIE, COMPARĂ, ANALIZEAZĂ, ASICIAZĂ, APLICĂ, ARGUMENTEAZĂ;
Se poate lucra în perechi sau în grupuri restrânse;
Este recomandabil ca feţele cubului să fie parcurse în ordinea prezentată urmând paşii de la simplu la complex.
I. Se propune textul literar ce urmează a fi consolidat;
                “................................................”,                autor...............................................
II. Se anunţă şi se explică metoda de lucru ;
III. Se stabilesc cele şase grupe ;
IV. Se precizează subiectul de lucru al fiecărei grupe.
Fiecare grup examinează toate particularităţile unui aspect surprins pe una dintre feţele cubului—
(faceţi un exerciţiu de scriere liberă timp de câteva minute pentru subiectul ales - 10 – 15 minute) Eeste bine ca răspunsurile să fie originale şi se poate folosi imaginaţia pentru cazurile în care nu exista un corespondent în realitate.
• Realizaţi descrierea din puncte diferite de vedere;
• Compaţi cu alte noţiuni asemănătoare sau diferite;
• Asociaţi noţiunile: La ce vă îndeamnă să vă gândiţi?
• Analizaţi conceptul: Din ce este făcut, din ce se compune el?
• Aplicaţi: Ce puteţi face cu el? Cum poate fi folosit?
• Argumentaţi pro sau contra. Luaţi atitudine şi notaţi o serie de motive care vin în sprijinul afirmaţiilor voastre.
După rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noţiunile înscrise pentru a demonstra sistematizarea cunoştinţelor.
Prin brainstorming, participanţii identifică idei novatoare pe care le includ într-o fişă a grupei. Prin acest exerciţiu se încurajează participarea fiecărui elev şi a lucrului în echipe.
Forma finală a conţinuturilor realizate de fiecare grupă este împărtăşită întregii clase (6 minute – câte un minut pentru fiecare faţă a cubului).
Lucrarea în forma finală poate fi desfăşurată pe tablă.
Avantajele acestei metode sunt acelea că stimulează atenţia şi gândirea, oferă posibilitatea elevilor de a-şi dezvolta competenţele necesare unei abordări complexe şi integratoare,lucrul individual, în echipe sau participarea întregii clase la realizarea cerinţelor “cubului” este o provocare şi determină o întrecere în a demonstra asimilarea corectă şi completă a cunoştinţelor.

Prof. Mihaela Ghinea, Scoala Gimnaziala " Mircea Eliade" Craiova

EDUCAȚIE PRIN PROIECTE eTWINNING

Mihaela Ghinea — Mon, 04 Mar 2024 21:55:03 +0200

În școala contemporană, eficiența educației depinde de gradul în care elevul este pregătit pentru participarea la dezvoltarea de sine și măsura în care reușește să pună bazele formării personalității sub aspect psiho-intelectual, fizic și socioafectiv, pentru o cât mai ușoară integrare socială, urmărind a se forma competențele cheie, atât de necesare.
Participarea și implicarea în proiectele internaționale desfășurate pe platforma eTwinning au drept scop educarea elevilor, astfel încât ei să se poată integra mai bine în viața socială, astfel că activitatea eTwinning înseamnă: cooperare, entuziasm, competență, implicare, noutate, diversitate, calitate, optimism, multiculturalitate.
Toate acestea le-am descoperit prin implementarea proiectului eTwinning ”AVAP- Artă, Veselie, Armonie, Prietenie”, prin care noi, fondatorii proiectului, ne-am propus să abordăm strategia de instruire flipped classroom prin aplicarea acesteia disciplinei Arte vizuale și abilități practice. Proiectat într-o manieră integrată, acest proiect a reunit competențe, cunoștințe, atitudini și valori specifice și altor discipline: Matematică și explorarea mediului, Dezvoltare personală, Comunicare în limba română, Limba engleză. La proiect au participat cu entuziasm aproximativ 200 de elevi din școli din România și Republica Moldova.
Acest proiect a demonstrat faptul că există o legătură importantă între folosirea strategiei de instruire flipped classroom și performanțele elevilor la disciplina Arte vizuale și abilități practice în crearea de compoziții plastice. Lecțiile video au fost concepute ca un dialog, având o parte teoretică, de istoria artei, îmbinată cu demonstrarea tehnicilor propriu-zise, care le-a permis elevilor să exerseze acasă.
Flipped classroom este o strategie de instruire de tip de blended learning, care inversează ordinea existentă în învățământul tradițional prin furnizarea de conținut instrucțional, de multe ori online, în afara sălii de clasă. Flipped classroom comută activități, cum ar fi cele care au fost luate în considerare în mod tradițional ca teme pentru acasă, în sala de clasă. Într-o “sală de clasă oglindă”, elevii vizionează la domiciliu cursuri online, colaborează în discuții online, sau desfășoară activități de cercetare și se angajează în formulare de concepte în sala de clasă cu îndrumarea instructorului.
Proiectul s-a desfășurat în mediul online, pe platforma TwinSpace, cu ajutorul instrumentelor web. S-au folosit, pentru realizarea prezentărilor, Sharalike, Kizoa, YouTube, Animoto, iar pentru colaborarea între parteneri s-a utilizat Padlet, Google Drive și Facebook.
Ca produs final al proiectului s-a realizat un album de artă, care a fost postat atât în TwinSpace cât și tipărit.
Coeziunea şi eficienţa activităților desfășurate au fost condiţionate de asumarea şi promovarea unor valori comune la nivelul tuturor partenerilor implicaţi: asigurarea egalităţii şanselor în educaţie; revigorarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare; promovarea dialogului, transparenţei şi a comunicării deschise; încurajarea iniţiativei şi a participării; dezvoltarea cooperării şi a colaborării; structurarea disciplinei şi a responsabilităţii; armonizarea condiţiilor specifice cu exigenţele sociale.

Prof. GHINEA MIHAELA,

Școala Gimnazială ”Mircea Eliade” Craiova

SPAȚIUL EDUCAȚIONAL

Mihaela Ghinea — Mon, 04 Mar 2024 21:53:54 +0200

Recunoaşterea valenţelor formative ale spațiului educaţional este una din ideile deosebit de valoroase promovate de reforma învăţământului românesc.
Spaţiul constituie contextul material în care se desfăşoară educaţia. El trimite permanent mesaje copilului, mesaje care sunt esenţiale pentru dezvoltarea acestuia şi constituie elemente de bază în experienţa sa de viaţă. În școală, spaţiul este special amenajat pentru elevi, în aşa fel încât acesta să trimită mesaje cu suport educativ, în sprijinul dezvoltării copilului, care să îl atragă din prima clipă când pășește în sala de clasă.

Spaţiul educaţional oferă siguranţă emoţională şi afectivă atunci când, învățătoarea, cunoscându-şi bine elevii, organizează şi amenajează ambientul astfel încât aceştia să poată desfăşura activităţi potrivite dezvoltării lor individuale, venind în întâmpinarea nevoilor și dorințelor elevilor, fiind funcțional și confortabil.
Spațiul de învățare se construiește împreună cu elevii, ținând cont de aspectul estetic, aerisit, ordonat, cu bun gust, fiind construit pe zone de învățare (Ludotecă, Bibliotecă, Științe, Arte, Colțul viu), creând diverse modalități de expunere a produselor activității elevilor. Acest mod de expunere a lucrărilor elevilor are o importanță deosebită în creșterea stimei de sine a fiecăruia.

Există o multitudine de modalități de expunere a produselor realizate de elevi, de aceea e firească o alternare și o selecție de materiale, în funcție de obiectivele urmărite și de spațiul aferent din sala de clasă.

Prof. GHINEA MIHAELA,
Școala Gimnazială ”Mircea Eliade” Craiova

MANAGEMENTUL EDUCAŢIONAL – o provocare

Mihaela Ghinea — Mon, 04 Mar 2024 21:51:43 +0200

În ultimul timp, managementul învăţământului preuniversitar a dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, atât în România, cât si la nivel european, astfel rolul managementului educaţional devenind un subiect important de dezbatere la toate nivelurile. Acest lucru se datorează în mare parte schimbărilor și paradoxurilor multiple, dar și incapacității actorilor educaționali de a se adapta și accepta aceste schimbări. Urgența de a soluționa aceste probleme se conturează prin prisma intrării României pe piața muncii europene și cerințelor U.E. ca învățământul românesc să se integreze la standardele europene impuse.
În zilele noastre, managementul poartă amprenta progresului științific și tehnologic, care de desfășoară cu o deosebită rapiditate, afectând instituția de învățământ și, în special, conducerea ei.
Dincolo de terminologie, problema fundamentală rămâne cea a esenței managementului. E. Păun consideră managementul ”o dimensiune integrativă, care unește într-un tot structurat toate celelalte caracteristici ale organizației, dându-le consistență”.
Managementul este în același timp și un ansamblu de discipline teoretice, principii, metode specifice, metode și tehnici care privesc conducerea, gestiunea, administrarea și organizarea instituțiilor, este și arta de a-i face pe oameni să lucreze productiv și eficient, de a comunica, de a asculta, fie în calitate de membri ai organizațiilor, de clienți, beneficiari, furnizori, acționari etc.
Cu alte cuvinte, managementul poate fi definit ca știința, arta și tehnica de a planifica, a conduce, a organiza și a controla elementele unui sistem, ale unui domeniu de activitate specific, în așa fel încât să genereze profit, să fie practicat și ca organizare a schimbării și inovării, a eficienței și chiar a calității și excelenței.
Învățământul, domeniu prioritar al vieţii sociale, formează omul prin studii, și, prin urmare, nu ar trebui să înregistreze eșecuri. De aceea, activitatea de conducere și eficiența imprimată de aceasta învățământului necesită o fundamentare științifică bazată pe știința managementului educațional.
Managementul educațional este o practică relativ recentă, apărută în secolul al XX-lea, inspirată din sfera economicului, începuturile pornind de la Frederick Taylor și la Henry Fayol, alti teoreticieni fiind, însă, de părere că își are rădăcinile în antichitate.
Problematica managementului educațional a devenit semnificativă în mediul social actual, în care toate aspectele educației încep cu calitatea, cu eficiența sistemelor sale și gama activităților educaționale. Din această perspectivă, managementul poartă amprenta provocărilor contemporane, care au determinat ca în majoritatea lucrărilor de specialitate să se vorbească de un management care să utilizeze strategii capabile să stăpânească fenomene contradictorii și paradoxale ce apar în funcționarea și dezvoltarea organizațiilor în general și a celor școlare în speță.
Originea conceptului de management educațional nu are, la o primă analiză, legătură directă cu domeniul pedagogic, însă noțiunea de management educațional provine din științele socio-umane înrudite cu pedagogia, dar individualizate prin obiectul lor de studiu: economie, sociologie, psihologie, politologie.
În ceea ce privește managementul învăţământului preuniversitar, literatura de specialitate este destul de redusă din punct de vedere cantitativ, iar lucrările existente se axează mai mult pe caracteristicile procesului educativ și nu pe conduita și activitatea managerială a directorului.
E.Joița diferențiază managementul educațional de cel școlar. Astfel că managementul educațional se referă la conducerea conceperii, realizării și evaluării întregii activități de educație, la nivel social larg, pe când cel școlar particularizează aplicarea principiilor managementului general la școală ca instituție centrală, la realizarea obiectivelor educației prin procesul de învățământ, la o anumită etapă a dezvoltării individuale și prin corelarea acestuia cu acțiunea altor factori extrașcolari.
În concepția lui Cristea, managementul educațional întâmpină dificultăți metodologice serioase, care provin din originea conceptului general (lansat mai ales la nivel economic) orientat spre conducerea resurselor organizației în atingerea obiectivelor ei, tradiția culturală managerială europeană care este diferită de modelul american pragmatic, practica școlară pedagogică insuficientă în domeniul conducerii, ceea ce implică adaptări ale managementului conturat în alte domenii, mentalitatea administrativ-birocratică.
Conceptul de management educațional este privit ca știința de a pregăti resursele umane, de a forma personalități, potrivit unor scopuri impuse de societate și acceptate de individ.
Se poate spune că managementul educațional este reprezentat printr-o metodologie de orientare globală:
-macrostructurală - la nivelul sistemului de învățământ național (minister, inspectorate);
- intermediară – la nivelul instituției (directorul/managerul instituției de învățământ);
- microstructurală – la nivelul clasei de elevi (profesorul).
Managementul educațional are o sferă largă, ce conturează posibilitatea analizei procesului și a altor sisteme din sfera educației formale și non-formale, în vederea abordării globale și specifice a reușitei în atingerea idealului, scopurilor și obiectivelor învățământului. El pune accent pe procese, pe situații, pe activarea resurselor, pe implicarea resurselor umane, pe raționalitatea și umanizarea deciziilor, pe motivare, pe sisteme informaționale și de comunicare, pe prioritatea succesului și a performanței, pe coordonare și stimulare, pe valorificarea climatului, pe o viziune umană asupra funcțiilor conducerii clasice, ceea ce determină considerarea managementului educaţional atât ca o știință, cât și ca o artă.
Privit ca o abordare interdisciplinară, managementul educațional studiază evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activități pedagogice, determinate și în gestiunea programelor educative. Conducerea managerială implică și accente pe idei, pe abordare sistematică, pe schimbare, pe strategie, pe inovare.

Bibliografie:
Păun, E., (1999), ”Școala – abordare sociopedagogică”, Ed. Polirom, Iași
Joița, E., (1995), ”Management școlar – elemente de tehnologie managerială”, Ed. ”Ghe.-Cârțu Alexandru”, Craiova
Cristea, S.(2003), ”Managementul organizației școlare”, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Prof. GHINEA MIHAELA,
Școala Gimnazială ”Mircea Eliade” Craiova

EDUCAȚIA PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Mihaela Ghinea — Tue, 27 Feb 2024 09:53:50 +0200

Educaţia ecologică sau educaţia relativă la mediu vizează formarea şi cultivarea capacităţilor de rezolvare a problemelor declanşate odată cu aplicarea tehnologiilor industriale şi postindustriale la scara socială, care au înregistrat numeroase efecte negative a nivelul naturii şi al existenţei umane.
Atitudinea faţă de natură este în primul rând o chestiune de educaţie, de cultură. Omul se naşte şi trăieşte într-un mediu natural, dependent de celelalte elemente ale biosferei cu care poate şi trebuie să stabilească relaţii de armonie şi respect faţă de particularităţile specifice regnului sau speciilor din care provin. Ca membru al naturii, omul trebuie să cunoască legile ei şi să se supună lor pentru a evita un conflict din care, cu siguranţă, ar ieşi învins.
Prin activităţi şcolare şi extraşcolare elevul conştientizează faptul că mediul înconjurător constituie un mecanism viu cu o complexitate deosebită, de a cărui integrare şi bună funcţionare depinde întreaga activitate umană.
Prin educaţie ecologică, copiiii trebuie să dobândească cunoştinţe, atitudini şi motivaţii pentru a acţiona individual şi în echipă la soluţionarea problemelor care ţin de protecţia mediului înconjurător.
Prin activităţi specifice şcolare şi extraşcolare, elevul trebuie să devină conştient că mediul înconjurător constituie un mecanism viu, cu o complexitate deosebită, de a cărui integrare şi bună funcţionare depinde întreaga activitate umană. Întrucât societatea actuală are nevoie de oameni care să se remarce nu numai prin ceea ce ştiu, ci şi prin ceea ce pot să facă, ameliorarea relaţiilor dintre om şi mediul înconjurător se poate realiza numai prin activităţi practice la care trebuie să participăm cu toţii.
Educaţia ecologică se poate realiza prin orice tip de activitate; şcolară, extraşcolară, activităţi ştiinţifie, literare , artistice, plastice, sportive etc. Formele de realizare sunt diversificate: observaţii, experimente, povestiri ştiinţifice, desene, activităţi practice, plimbări, drumeţii, excursii, vizionări de diapozitive, jocuri de mişcare, distractive, orientări turistice, labirinturi ecologice, colecţii, expoziţii, spectacole, vizionări de emisiuni TV, expediţii, tabere scenete ecologice, concursuri.
Este necesar să urmărim formarea unor trăsături pozitive de caracter – respect, admiraţie, ocrotire, apreciere, compasiune – care să se statornicească în relaţia omului cu natura. Fără aceste trăsături, fără o conştiinţă şi o conduită adecvate, există pericolul distrugerii oricăror relaţii şi al trecerii de la armonie la un război din care omul ar avea cel mai mult de pierdut.
Noi am fixat ca obiective ale educaţiei ecologice următoarele:
1. să perceapă realitatea înconjurătoare ca pe un mediu de viaţă, activând pentru gestionarea corectă, îngrijirea şi protecţia mediului;
2. să recunoască varietatea lumii vii, plante, animale, mediu şi interrelaţiile dintre acestea;
3. să înţeleagă că orice activitate comună trebuie să aibă ca prim obiectiv protejarea mediului;
4. să conştientizeze necesitatea de a economisi apa, energia electrică, lemnul şi celelalte resurse naturale;
5. să-şi însuşească anumite cunoştinţe ecologice prin activităţi experimentale şi practic- aplicative;
6. să adopte norme de comportare specifice echilibrului dintre sănătatea individuală, colectivă şi a mediului;
7. să devină participanţi activi la activităţile de îngrijire a mediului, de ocrotire a plantelor şi animalelor, a spaţiilor verzi.
Consider că aceste obiective sunt accesibile şi realizabile prin utilizarea unor strategii activ-participative care permit trecerea barierei dintre cunoaştere şi acţiune prin transferul cunoştinţelor din planul teoretic în cel acţional-practic.
De sănătatea Pământului depinde sănătatea noastră; de aceea trebuie să-i învăţăm pe copii să iubească, să respecte şi să ocrotească natura. Trebuie să refacem şi să protejăm ceea ce ni se pare inepuizabil şi gratuit, să protejăm singura planetă din Sistemul Solar pe care există viaţă, pe care existăm noi. Avem datoria morală ca, împreună cu familia şi comunitatea, să-i ajutăm pe copii să găsească răspunsuri la o serie de întrebări legate de tainele naturii, de strânsa legătură care e între om şi mediul înconjurător, de influenţa pe care o are omul asupra naturii.
Educaţia ecologică trebuie începută încă de la vârstele cele mai mici, tocmai pentru a reuţi în timp, formarea unei conduite adecvate, omul de mâine să fie capabil să discearnă asupra binelui şi a răului, să acţioneze în folosul naturii şi a sa.
Educaţia ecologică în şcoală este necesară, posibilă şi utilă, este o nouă ofertă de învăţare care a dus la schimbări importante în comportamentul elevilor noştri. Lor nu le este greu să planteze o floare, un copăcel, să se bucure de sosirea păsărilor călătoare, să asculte susurul apei, să descopere micile minuni ale naturii şi, de ce nu, să ia atitudine când întâlnesc aspecte negative care degradează mediul înconjurător.
Mediul înconjurător este un mecanism viu cu o complexitate deosebită, de a cărui integritate şi bună funcţionare depinde întreaga activitate umană. Formarea elevilor cu o conştiinţă şi o conduită ecologică devine o cerinţă deosebit de importantă pentru orice demers educativ şcolar şi extraşcolar.

Bibliografie:
1. Toth Maria (coord.), „Metode participative în educaţia ecologică”, Editura Studium, Cluj Napoca, 2001.
2. Abrudan Ioan, Bulgărean Sanda, Dehelean Claudia, Onaci Mariana, „Educaţie pentru mediu”, Editura Silvania, Zalău, 2005.

Prof. Ghinea Mihaela, Scoala Gimnaziala"Mircea Eliade" Craiova

REUȘITA ȘCOLARĂ ÎN ÎNVĂȚĂMANTUL PRIMAR

Mihaela Ghinea — Tue, 27 Feb 2024 09:51:36 +0200

Școala şi familia sunt doi factori importanţi, cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei elevilor din învăţământul primar, iar între aceştia se situează şi mediul extraşcolar sau extrafamilial. În centrul tuturor pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei, proces complex care începe de la cea mai fragedă vârstă.
Se vorbeşte adesea despre „cei şapte ani de-acasă”, etichetă fără conţinut pentru unii, dar semnificativă pentru cine cunoaşte mai bine influenţa covârşitoare a educaţiei din familie pentru tot restul vieţii, în bine sau în rău, după cum copilul a avut norocul sau neşansa de a creşte
într-un mediu prielnic sau într-unul nefavorabil.
După 6-7 ani, educaţia copilului este preluată în mare măsură de şcoală. Dacă familia este nucleul societăţii, şcoala este societatea însăşi redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului.
       Din activitatea la catedră, consider că o bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia înţelege bine menirea şcolii: aceea de a fi „principal izvor de cultură şi factor de civilizaţie”, iar şcoala nu vede în familie o „încăpere” unde se aruncă toate rebuturile ei, ci un aliat, un colaborator sincer, permanent şi direct interesat în întregul proces instructiv-educativ.
       Cea mai frecventă şi mai indicată este păstrarea legăturii dintre şcoală şi familie la nivelul învăţătorilor, deoarece aceştia cunosc mai bine particularităţile individuale ale elevilor, condiţiile lor de viaţă, prieteniile, mediul familial şi social în care trăiesc, capacitatea lor intelectuală, randamentul la învăţătură, aptitudinile acestora. Colaborarea învăţătorului cu familiile copiilor ajunşi la vârsta şcolarizării este hotărâtoare, aceasta trebuind să fie principială, fără indulgenţă, dar şi fără rigiditate, fără dictat şi constrângere. De aceea, consider că nouă, învăţătorilor, ne revine în primul rând obligaţia de a cunoaşte din timp situaţia fiecărui copil ajuns la vârsta școlarității, dar şi părinţilor de a se consulta din timp cu medicii şcolari şi mai cu seamă cu învăţătorii. Învăţătorii colaborează direct cu părinţii elevilor, indirect cu bunicii sau rudele apropiate sau prin intermediul Comitetului de părinţi. La nivelul conducerii, se realizează colaborarea mijlocit, prin învăţător şi comitetele de părinţi şi nemijlocit atunci când rezolvarea unor situaţii depăşeşte atribuţiile învăţătorilor. Acestea reprezintă cazurile cele mai dificile şi necesită o atenţie specială. Colaborarea şcolii cu familia se realizează şi prin calificativele primite de elevi. Când învăţătorul consemnează calificativul în carnetul elevului care trebuie contrasemnat şi de părinţi, stabileşte mijlocit un contact între şcoală şi familie. În acest fel, învăţătorul informează familia despre nivelul cunoştinţelor micului şcolar, despre conştiinciozitatea lui şi eficienţa studiului individual. Când părintele semnează în carnet, îi confirmă învăţătorului că a luat la cunoştinţă de acel calificativ primit de copilul său.
Experiența îndelungată a școlii arată că elevii învață și se formează așa cum sunt călăuziți de educator. Personalitatea elevului este educată de personalitatea educatorului, spiritualitatea unuia se hrănește din spiritualitatea celuilalt, ceea ce face necesară o abordare interpersonală plurisubiectuală, dialogată a interacțiunii pedagogice, capabilă să asigure nu   numai   dimensiunea   informațional-operațională   a   transmiterii   de cunoștințe, ci și dimensiunea umană, psihosocială, a creșterii și coevoluției în comun a partenerilor de interacțiune: educatorul și elevii. Educatorul nu mai reprezintă doar persoana care propune conținuturi, dă lecții, formează sarcini, are anumite conduite, ci are rolul de a stimula și întreține activismul investigator al elevului, de a crea condițiile în care elevul să se comporte într-un anume fel, să descopere și să-și pună probleme și sarcini de cunoaștere. El trebuie să cunoască bine și să se transpună în psihologia elevului, urmărind schimbarea locului și rolului elevului în actul educațional, stimularea activității și angajării acestuia în procesul propriei formări. Dialogul deschis trebuie să solicite spontaneitatea și receptivitatea elevilor, să dezvolte gândirea divergentă, spiritul de investigare, curiozitatea științifică și creativitatea în rezolvarea problemelor.
Pe de altă parte, elevul - ca obiect și subiect al educației - trebuie să fie conștient de rolul său, deoarece eficiența acțiunii educative este dependentă de gradul de angajare și participare a sa la propria formare.
Din precizarea locului și rolului celor doi factori în relația pedagogică apare ideea de autoritate și libertate, ca elemente indispensabile ale procesului educațional. Autoritatea, în accepția pedagogiei moderne, este înțeleasă ca un „factor care mediază accesul la cultură, suscită căutarea, stimulează spiritul de inițiativă și participarea activă și creatoare a elevilor în procesul educațional.
Așadar, instrucţia rămâne pivotul relaţiei dintre învăţător şi familie în învăţământul primar, iar familia fiind principalul colaborator al şcolii în toate problemele mari şi mici care intervin pe parcursul celor patru ani de studiu.Un număr tot mai mare de părinţi se dovedesc receptivi la îndemnul şcolii de a le crea elevilor condiţii cât mai adecvate cerinţelor de astăzi și am reuşit să-i captez, ca sinceri colaboratori în toate demersurile întreprinse. Ei devin din ce în ce mai conștienți că școala este într-adevăr un partener loial în efortul de a avea copii educați, instruiți, pregătiți.
Colaborarea dintre şcoală şi familie trebuie să se realizeze în toate aspectele concrete ale procesului instructiv-educativ: învăţătură, frecvenţă, comportament, ţinută sau în mod facultativ (cercuri pe specialităţi, echipe artistice, competiţii sportive). Sub orice formă s-ar manifesta elevul, învăţătorul şi părinţii trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri şi abandonări în faţa greutăţilor întâmpinate,când este cazul.

BIBLIOGRAFIE:
Bătrănu E., „Educaţia în familie”, E.D.P., Bucureşti, 1974;
Stoian M. –“Abecedarul parinților”, E. D. P., București, 1972;
Kulscar T., „Factorii psihologici ai reuşitei şcolare”, E.D.P., Bucureşti, 1978;
Mahler F., „Sociologia educaţiei şi învăţământului”, Bucureşti, 1977;
Ursula Schiopu,”Psihologia vârstelor”,E.D.P., București, 1981.
Prof. Ghinea Mihaela, Scoala Gimnaziala"Mircea Eliade" Craiova