PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA LA CLASELE UNDE EXISTĂ COPII CU CES

Mihaela-Daniela Gornea — Sat, 30 Jul 2022 20:51:08 +0300

Învăţarea umană reprezintă o activitate psihică foarte complexă, deosebit de importantă pentru adaptare, constând în însuşirea de cunoştinţe (învăţare cognitivă), de operaţii mintale (învăţare formativă), de deprinderi în domeniul vorbirii, citirii, scrierii şi calculului (învăţare instrumentală), de sentimente (învăţare afectivă), de comportamente şi deprinderi manuale (învăţare practică), de atitudini şi comportamente civice (învăţare morală).
După Gh. Radu, 1999, ,,învăţarea şcolară (se desfăşoară organizat, instituţionalizat în şcoală) reprezintă forma tipică specifică prin care se efectuează învăţarea la om, forma ei completă cea mai înaltă, deoarece la nivelul ei învăţarea nu decurge pur şi simplu de la sine, ci este concepută, anticipată şi proiectată să decurgă într-un fel anume, ca activitate dominantă.”
Învăţarea eficientă se bazează pe înţelegere, pe descoperirea activă de cel care învaţă a demersurilor proprii domeniului studiat, pe căutarea de soluţii şi rezolvarea situaţiilor problemă. La elevii cu C.E.S, în raport cu tipul şi gravitatea dificultăţilor întâmpinate sau de caracterul handicapului, atât înţelegerea, stocarea, cât şi aplicarea informaţiei şi a experienţei sunt stânjenite sau chiar blocate.
Pentru ca educaţia incluzivă să-şi atingă scopul în predare-învăţare, la nivelul actului didactic trebuie să existe anumite principii ale acestei educaţii.
Astfel, Vrăşmaş, E., 2007 pune în evidenţă direcţiile de orientare a practicilor de predare-învăţare enumerând următoarele principii:
• elevul este partener de învăţare pentru profesor dar, în acelaşi timp, învaţă în parteneriat cu ceilalţi elevi;
• diferenţele dintre copii, ca personalităţi în construire, cele dintre profesori, ca adulţi cu roluri bine definite social şi cu experienţă deja bogată în viaţa personală şi socială, dintre profesori şi părinţi (sau alţi membrii ai comunităţii), potenţează metodele folosite în predare-învăţare în clasă;
• profesorul poate utiliza experienţele diferite, stilurile şi ritmurile de învăţare ca o resursă pentru toţi copiii;
• relaţiile dintre profesori sunt o sursă de învăţare şi un schimb de experienţă continuu. Practicile curente duc prin reflexivitate la acumulare de experienţă care trebuie împărtăşită cu colegii pentru a deveni o altă sursă de îmbunătăţire a învăţării;
• învăţarea şcolară este un proces continuu care se desăvârşeşte în urma interacţiunilor din clasă şi pune în valoare acumulările fiecărui elev.
• predarea este în acest sens, un proces de provocare la discuţii şi analize în grup. Ea poate deveni un proces de interacţiune, descoperire şi antrenare a experienţelor anterioare de viaţa, dacă antrenează valenţele pozitive ale grupului mic de elevi;
• profesorul este cel care organizează situaţiile de învăţare în care implică toţi elevii şi el poate valoriza potenţialul fiecăruia, într-o manieră pozitivă şi flexibilă. Interacţiunea este considerată o coordonată necesară predării, pentru că produce învăţare;
• procesul învăţării este un proces continuu în care este important modul de pornire şi mijloacele de susţinere şi sprijinire. Elevul trebuie să înveţe în clasă susţinut şi sprijinit de profesor şi de ceilalţi elevi;
• pentru dezvoltarea personalităţii elevului şi construirea competenţelor lui psihosociale, procesul de învăţare este mai important ca produsul;
• elevul nu poate fi considerat o problemă, dacă nu se adaptează ritmurilor propuse de învăţarea şcolară. El este un model de învăţare, expresie şi dezvoltare.

Bibliografie:

• Radu, Gh., Consideraţii privind educaţia integrată în România, Cartea Albă RENINCO, 1999

• Vrăşmaş, E., Strategiile educaţei incluzive, în educaţia integrată a copiilor cu handicap, (coordonatori ştiinţifici Verza E. şi Păun E.), UNICEF şi RENINCO, 2007

iTeach: Blog Mihaela-Daniela Gornea

PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA LA CLASELE UNDE EXISTĂ COPII CU CES