" A fost odată ca niciodată, pe când Profesorul se juca cu elevii săi și lumea era plină de armonie. Profesorul era cel bun prieten al lor, al elevilor, care veneau cu drag la Școală, fiindcă Școala era o minune coborâtă de sus pe pământ.
Adesea, elevii îi puneau Profesorului întrebări pline de miez, iar Profesorul răspundea cu drag, uimindu-i pe copii cu ceea ce cunoștea. Mai adânc decât adâncul răcoros și limpede al fântânii era cunoașterea lui. Și joaca lor era atât de frumoasă, încât părea o rază de soare. " De unde cunoști atâtea? ", l-a întrebat odată un prichindel. "Mă uit adânc în cuvânt." " E cuvântul tău?" " E cuvânt de sus." "Ce bine se vede prin cuvântul de sus!", a zis prichindelul când și-a pus ocheanul fermecat de cuvinte la ochi. Și joaca aceea, în cadențele căreia sclipea cuvântul, era Școala și era frumos să vii la Școală, pentru că era pace și toți se țineau de mână, formând un cerc de prichindei. "Acum suntem mai uniți ca niciodată!", au strigat copiii.
Dar, într-o bună zi, în locul Profesorului care ținea în sine cuvânt de sus, a venit altcineva care s-a încruntat la copii și a zis:"De azi înainte eu voi fi profesorul vostru. Cine nu ascultă de mine va fi pedepsit! Rupeți cercul!". De atunci a dispărut joaca, fiindcă acelui om rău nu-i plăcea să-i vadă pe prichindei jucându-se. Copiii se plictiseau de moarte. Ei nu fuseseră învățați așa. "Și ce vom face dacă nu mai avem voie să ne jucăm?" " Vă veți așeza liniștiți în bănci și eu vă voi preda multe lecții." " Dar noi nu am stat niciodată așa! Și nici nu ne place!" " Ba veți sta așa, fiindcă eu am în mână ceva înfricoșător." Și le-a arătat catalogul. De frica de a nu lua note proaste, prichindeii au stat cuminți în bănci și au învățat de formă niște lecții lungi și plictisitoare pe care apoi imediat le uitau. Importantă era nota, nu lecția. În adâncul inimii lor sperau că, într-o bună zi, Profesorul lor minunat se va întoarce, iar acest urâcios și plictisitor om va dispărea pentru totdeauna.
Au trecut de-atunci generații întregi și Profesorul nu s-a mai întors. Prichindeii au simțit nespus de mult lipsa lui, lipsa jocului plin de bucurie, lipsa cuvântului de sus. "Doamne-Doamne, trimite-l la noi pe Profesor, căci e multă vreme de când școală nu am mai făcut. Te rugăm, Doamne-Doamne, ascultă-ne Tu, că nimeni nu ne ascultă!" " ( Sergiu Ciocârlan)
