“Comunicarea înseamnă putere. Cei care îi stapânesc modul de utilizare pot schimba modul în care percep lumea şi modul în care sunt ei înşişi percepuţi de lume”
                                                                                                                                                                                             Anthoni Robbins

Se poate spune, deci, că „a comunica este sinonim cu a spune, a explica, a convinge deoarece „comunicarea este un mecanism al societăţii şi o formă fundamentală de interacţiune. Ea este considerată vehiculul interacţiunii sociale şi procedeul de negociere al acesteia. În fapt, omul ca fiinţă socială se construieşte în procesele de socializare şi de interacţiune.”
Comunicarea umană este un fenomen psiho-social complex care are la bază procese psiho-sociale complexe: pe de o parte, procesele psihice (gândirea, afectul, reprezentarea), iar, pe de altă parte, procesele sociale (coduri, semnificaţii, norme şi reguli care folosesc semne).
Noţiunea de competenţă de comu¬nicare a evoluat foarte mult, înglo¬bând astăzi domenii de cunoaştere din ce în ce mai vaste. Consiliul Eu¬ropei consideră că există şase compo¬nente în aptitudinea de comunicare: competenţa lingvistică, competenţa socio-lingvistică, competenţa dis¬cursivă, competenţa socio-culturală, competenţa strategică şi competenţa socială. Competenţa de comunicare este considerată de mulţi autori ca o capacitate globală care cuprinde ca¬pacităţi comunicative ale indivizilor dobândite de-a lungul vieţii. Acestea pot fi îmbunătăţite prin aplicarea unei metodologii speciale care ar contribui la dezvoltarea competenţei de comu¬nicare.
Şcoala are o singură finalitate - pregătirea elevului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea competenţelor acestuia. Astfel, elevul, studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o per¬soană capabilă de a se orienta în viaţă prin comunicarea eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime atitudi¬nea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită să-şi achiziţioneze în mod independent cunoştinţele şi compe¬tenţele solicitate – o personalitate cu un ansamblu de cunoştinţe, atitudini şi competenţe de comunicare formate pe parcursul şcolarităţii.
Cele mai bune oportunităţi de dez¬voltare a abilităţilor de comunica¬re s-au dovedit a fi oferite de însuşi exerciţiul comunicativ. Teoretizările savante nu pot decât să explice une¬le chestiuni privind corectitudinea şi precizia exprimării, dar nu pot rezol¬va blocajele și obstacolele reale pe care le simţim cu toţii atunci, când ne aflăm într-o confruntare directă cu un interlocutor. Pentru astfel de motive apreciem că, în practica educaţională, este necesar ca elevilor să li se ofere ocaziile de a comunica constructiv. Din acest punct de vedere, şcoala a creat o adevarată mentalitate care se cere complet revizuită: a comunica nu înseamnă a multiplica actele de vorbire. Aceasta presupune că, pentru antrenarea elevilor în procesul comu¬nicativ nu trebuie să li se pretindă să vorbească mult, ci să fie găsite moda¬lităţi de intensificare a interacţiunilor elev-elev în planul schimbului infor¬maţional şi interpersonal. Comuni¬carea se manifestă astfel, nu doar ca o acumulare de cunoştinţe, ci şi ca oportunitate de coparticipare activă şi veritabilă la orice demers didactic al cărui structură astfel va spori dobân¬direa competenţelor de comunicare.
Formarea competenţelor de comu¬nicare presupune formarea următoa¬relor deprinderi de:
 ascultare activă;
 dialogare;
 însuşire şi folosire a formulelor de politeţe;
 dezvoltare a capacităţii empati¬ce;
 dezvoltare a comunicării aserti¬ve.
 respectare a normelor de comu¬nicare orală şi scrisă
 cunoaştere a limbajului non-verbal şi paraverbal
Este evident faptul că descurajarea şi frustrarea afectează puternic rela¬ţiile interumane în ziua de azi. Mulţi renunţă să mai comunice, iar cauza principală a acestui sentiment este frica inconştientă de a împărtăşi tră¬irile sufleteşti cu ceilalţi. Problemele de comunicare, în marea majoritate a relaţiilor interpersonale, îşi au origi¬nea în obiceiurile învăţate în copilă-rie, în primii ani de şcoală.  De exemplu, competenţele de comunicare ale adolescenţilor se formează în spe¬cial prin activitatea didactică şi extradidactică, de predare-învăţare a cunoştinţelor, de formare a pri¬ceperilor şi deprinderilor, de co¬municare interumană şi relaţionare în cadrul grupului şcolar. De aceea, se pune accentul pe necesitatea învăţării interactive şi a conlucrării între elevi în procesul instructiv-educativ, rolul profesorului fiind cel de observator, îndrumător, cunoscător, capabil să dirijeze pentru a îmbunătăţi statutele de¬ficitare, de a stimula şi a dezvolta competenţele de comunicare ale adolescenţilor.   Este importantă influenţa stilului de comunicare al profesorului în relaţia sa cu elevii şi al competenţelor de comunicare ale acestuia în forma¬rea competenţelor comunicative ale elevilor. Preponderentă este comunicarea verbală, comunicarea nonverbală şi paraverbală trebuie să însoţească şi să sprijine mesajul verbal, fiind totodată model de co¬municare. Este necesară formarea/dezvolta¬rea competenţelor de comunicare ale adolescenţilor pentru obţinerea performanţelor în procesul de co¬municare, de relaţionare, de înca¬drare în societate şi a dezvoltării inteligenţei emoţionale prin faci¬litarea găsirii mijloacelor de ex-primare şi etichetare corectă a emoţiilor.
În sala de curs există două tipuri de parteneri: pe de o parte, profesorul, iar pe de altă parte sunt elevii şi împreună alcătuiesc o entitate omogenă colectivă. Fiecare profesor produce mai multe tipuri de discurs care sunt proiectate pentru diferiţi parteneri (elevi, instituţie, societate, etc.), iar elevii sunt cei cu care se confruntă profesorul. Între cele două părți, profesor – elev, există un “contract de comunicare”, care are la bază principiile:
a) principiul de interacţiune care defineşte actul de comunicare ca un fenomende schimb între doi parteneri;
b) principiul de relevanţă, care necesită două lucruri - în primul rând, o altă persoană (sau destinatarul) poate presupune că vorbitorul are o intenţie, un proiect, care va da discursului actul de motivaţie, raţiunea ei de a fi – altă parte, că au un minim de date comune care constituie actul, în caz contrar, ele nu ar putea fi un schimb ("dialogul surzilor")
c) principiul care prevede că influenţarea motivaţiei faţă de subiectul vorbit care devine parte a unei acţiuni-scop (sau psihologice), şi care forţează întrebarea "cum aş putea vorbi pentru a-i face pe ceilalţi să acţioneze? ".
d) principiul de regulament care determină atât condiţiile pentru partenerii de comunicare care intră în contact şi recunoaşterea ca parteneri legitimi, precum şi condiţiile pentru a continua şi a duce schimbul de comunicare, deoarece principiul de influenţă pune partenerii într-o relaţie de luptă discursivă care, de fiecare dată, când unul dintre ei pierde teren, se pierde o parte a identităţii sale, sau chiar dispare complet. În sala de clasă, la fel ca în orice situaţie de comunicare, partenerii sunt de aşteptat să împartă acelaşi ,,contract,, precum şi unele dintre valorile şi cunoştinţe desfăşurate în cadrul acestuia.
 "Rolul " pentru fiecare partener:
 Pentru profesor, rolul este triplu:
1.Teach (literalmente), o activitate care este de a transmite cunoştinţe (acesta din urmă este concepută ca un obiect de cunoştinţe sau expertiză pe un subiect), într-o relaţie triunghiulară: profesor-elev-disciplina de referinţă, că elevul se mută de la o stare de a nu şti la o stare de cunoaştere. Cadrul didactic este parte din acest scop, ca un mediator între cunoştinţe de referinţă şi a elevului, astfel, acţionează ca un ghid.
2.A evalua activitatea de verificare a rezultatelor prin intermediul gradului de conformitate"ştiu cum să spun" elevului , organizarea şi programarea muncii (în special programele şcolare) sunt proiectate cu ideea că avem aceste două noţiuni de conformitate şi progresia. Acest lucru este realizat prin intermediul unor note şi / sau evaluări.
3. Alege o activitate care este de a face cu obstacole care pot apărea în timpul procesului de predare / învăţare, care ar proveni fie dintr-un "nu vrea", al elevului (negare, uitare, lipsa de concentrare, plictiseala etc .) sau o "nici o putere" (a incapacităţii intelectuale sau psihologice luate în considerare de către diferiţi parteneri în sistemul de învăţământ).
 Pentru elev are un dublu scop:
1.“Aflaţi mai multe” -o activitate care implică achiziţia de cunoştinţe, care servește ca referință .
2.“Demonstrați“- de a oferi dovezi ale acestei cunoaşteri, dovezi de interes față de educaţie
 Tipuri de comunicare
Comunicarea umană operează cu un ansamblu de stimuli aparţinând unor mari categorii de limbaj :
1. limbajul verbal – graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor
2. limbajul paraverbal – înţelesurile dincolo de cuvinte, întregul bagaj de stimuli şi semnale transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii
3. limbajul trupului – totalitatea semnalelor transmise prin postură, fizionomie, mimică,gestică, privire şi distanţe
Canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit şi "drumul" ipotetic sau"calea" urmată de mesaj.
 În comunicare se folosesc următoarele tipuri de canale:
- Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pager, radio
- Canale scrise: scrisori, rapoarte, afişiere, memo-uri, formulare, carţi, reviste, ziare;
- Canale faţă-n faţă: conversaţii, interviuri, întâlniri, prezentări, cursuri, lecturi.
Mediul comunicării este mijlocul tehnic sau fizic care transformă mesajul în semnal. Mediul în comunicare poate fi oral sau scris, în funcţie de modalitatea de comunicare pe care o folosim; când vorbim-ascultăm-observăm, comunicăm în mediul oral, când scriem-citim, folosim comunicarea în mediul scris. În cazul unei comunicări, răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înţeles, dacă s-a făcut comunicarea corect. Reacţia respectivă se numeşte feedback şi încheie cercul comunicării, deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informaţie şi o comunică transmiţătorului. Putem, deci, considera că în procesul comunicării, rolurile se schimbă mereu:receptorul devine transmiţător şi invers.
 COMUNICAREA PARALINGVISTICĂ
În comunicarea paralingvistică, studiile de specialitate disting patru canale principale:
1. expresia feţei
2. contactul vizual
3. limbajul corpului
4. distanţa fizică
Primul canal în comunicarea paralingvistică este expresia feţei, şi s-a demonstrat că expresiile faciale traduc fidel stările sufleteşti. Există şase emoţii de bază: fericirea (bucuria), tristeţea (supărarea), surpriza, frica (îngrijorarea), dezgustul şi furia.
  Al doilea canal în comunicarea paralingvistică, reprezentat de contactul vizual este un canal relevant pentru cunoaşterea celuilalt şi interpretarea gândurilor, afectelor şi intenţiilor, acesta reflectă în mod pregnant universul intim. Avem două ipostaze ale contactului vizual. Prima se referă la evitarea privirii în ochii celuilalt: uitarea în altă parte, care trădează lipsa de interes sau dezaprobare, dispreţ, lăsarea ochilor în jos este semn al vinovăţiei. Privirea prelungită în ochii altcuiva are tot două sensuri: primul poate fi iubire, preţuire, stima, atracţie sau privirea fixă poate exprima furie, mânie, intenţii agresive.
Al treilea canal în comunicarea paralingvistică este limbajul trupului care se referă la mişcările şi configuraţiile anumitor părţi ale corpului, precum: frecarea mâinilor, răsucirea părului, datul din picior, toate constituie semnale ale unei stări de agitaţie, indecizie. Postura corporală, luată ca întreg, reprezintă stări interioare de moment, dar vorbeşte şi despre moduri de gândire şi reacţii mai stabile.
Al patrulea canal în comunicarea paralingvistică se referă la distanţa publică. Aceasta indică distanţa pe care în orice împrejurare, oamenii încearcă să o menţină faţă de semenilor.
 COMUNICAREA VERBALA
Este reprezentată de modul în care sunt rostite cuvintele, prin folosirea caracteristicilor vocii. Cuvintele pot fi rostite sau scrise – corespunzător există :
- comunicarea verbală (convorbirile telefonice, prezentările formale sau discuţii informale,întâlniri, reclame radio etc.)
- comunicarea scrisă (emailul şi comunicarea prin Internet, comunicatele de presă, reclama prin tipărituri, rapoartele şi notele interne, memourile etc.)
Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece atunci când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi. Spre exemplu, cineva care merge la o nuntă va ura "casă de piatră", iar cineva care merge la o înmormântare va spune "Dumnezeu să-l odihnească", şi nu invers. Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită cultură şi comunitate; totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseşte pentru prima dată sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior, individul învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este un prim pas în direcţia specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt specializate.
Limbajul oral este mai rapid şi produce o satisfacţie crescută, dar în cazul unor mesaje standard (instrucţiuni, reglementări, norme, rapoarte) este mai potrivit cel scris, atât pentru posibilitatea de difuzare mai rapidă şi mai uniformă, cât şi pentru că poate fi mai util în stabilirea responsabilităţilor în anumite situaţii. Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în integralitatea sa.
Avantaje ale comunicării verbale: este mai rapidă decât cea scrisă, şi permite obţinerea unui  feedback  instantaneu, permite, de asemenea, şi corectarea instantanee a mesajului, ca şi sublinierea sau accentuarea lui prin elemente de comunicare nonverbală.
Mică enciclopedie: Cel mai lung cuvânt din limba româna este ,,pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza,, Acesta conține 44 de caractere.
,,Electroglotospectrografie,,(termen medical, 25 caracatere) este cel mai lung cuvânt cuprins în DEX `98 și înseamnă: “Metoda de stabilire a compoziției armonice a semnalelor vorbirii prin analiza impulsurilor obținute cu electroglotograful”.
Caracteristicile comunicării verbale:
- comunicarea verbală presupune un mesaj: mesajul trebuie să includă elemente de structură, elemente de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă;
- comunicarea verbală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui mesaj, de concordanţă între mesajul verbal şi cel non verbal, acesta din urmă văzut în rolul său de întărire;
- comunicarea verbală este circulară şi permisivă, permiţând reveniri asupra unor informaţii, detalieri care nu au fost prevăzute atunci, când a fost conceput mesajul;
- comunicarea verbală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie, de caracteristicile individuale ale emiţătorului ;
- comunicarea verbală posedă şi atributele necesitaţii, aleatoriului şi nelimitării  Comunicarea verbală are în centrul demersului său limbajul: după Hybels, limbajul este definit de mai multe atribute, dintre care: claritatea, energia şi"însufleţirea".
Obiectivele comunicării verbale sunt:
- captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii;
- folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparaţiilor, demonstrarea utilităţii.
Limbajul scris este folosit în organizaţie în cazul mesajelor care trebuie să dureze în timp, ori de câte ori trebuie prevenită uitarea sau fixată responsabilitatea într-o manieră clară. Comunicările scrise pot constitui elemente ale unor înregistrări contabile, pot fi documente care vor fi păstrate un anumit timp în fonduri arhivistice, pot fi folosite ca probe în justiţie. Cu cât organizaţia este mai mare şi mai complexă, cu atât ponderea documentelor scrise în ansamblul comunicării creşte.
Într-o organizaţie, comunicările scrise pot fi standardizate (toate formularele care sistematizează informaţii despre diferite aspecte ale activităţii) sau ocazionale. Traseul comunicărilor scrise poate fi clar fixat (mai ales în cazul comunicărilor standardizate), existând persoane şi chiar compartimente specializate care le întocmesc, le dirijează circuitul sau care le aprobă, dar există şi comunicări scrise ocazionale, care au un traseu mai puţin riguros. Comunicările scrise cer mai mult timp pentru realizare, nu primesc un feedback instantaneu, dar pot fi analizate mai atent şi sunt mai persistente – mesajul rezistă în timp. Emiţătorul unui mesaj scris trebuie să fie sigur de cuvintele scrise în document – ca urmare precizia de limbaj este foarte importantă, căci greşelile dintr-un mesaj scris nu pot fi corectate prea uşor.
Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intra-personală, dar şi una interpersonală. Într-o comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente, precum: folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese cu siguranţă de receptor, evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante, alegerea cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic creat, a expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile într-o integrare eficace între suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării didactice. Avantaje ale comunicării scrise:
1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;
2) textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;
3) poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi recitit etc.
Paşii în comunicarea scrisă sunt similari celor din structurarea unui discurs: există o fază de pregătire (stabilirea obiectivelor, a rolului şi a audienţei - cei care vor citi textul – a punctelor-cheie pe care dorim să le reţină aceştia din urmă) şi o fază de redactare (ideile principale sunt dezvoltate urmărind o serie de indicatori precum: claritate, credibilitate, concizie), folosind cele trei părţi ale unei redactări: introducere, cuprins şi încheiere. Modalităţile de comunicare organizaţională (faţă în faţă, scrisă, etc.) sunt alese în funcţie de natura sarcinii, conţinutul mesajului, specificul receptorului. Oamenii au dorit întotdeauna să învingă distanţele şi să comunice unii cu alţii. S-a inventat scrisoarea, dar corespondenţa ajungea încet prin soli, curieri, poştalion, corăbii, trenşi chiar avion. Telegraful, telefonul au fost apreciate la vremea lor şi chiar şi acum, dar sunt scumpe. Mereu nemulţumiţi că timpul necesar transmiterii unui mesaj e prea lung, oamenii s-au folosit de computere. Aşa a apărut, acum 35 de ani, poşta electronică, o minune fără decare astăzi nu mai concepem comunicarea modernă. E-mail-ul e o binecuvîntare, dar şi un blestem. Odată cu scrisorile electronice ne-au intrat în computere şi paraziţii. Astfel, că poşta electronică şi-a pierdut reputaţia de odinioară, iar acum, specialişti din întreaga lume se zbat să găsească soluţii pentru a-i salva onoarea acestui mod de comunicare.
  Termenul Internet poate avea în ziua de astăzi mai multe sensuri, strâns înrudite, dar utilizate în contexte diferite, iar numele propriu Internet (cu majusculă) se referă la reţeaua mondială unică de computere interconectate prin protocolul IP (Internet Protocol). Utilizarea Internetului are implicații numeroase și la nivelul entităților economice, care acţionează în prezent în baza unor principii concurenţiale stricte. În încercarea de a fideliza clienţii, specialiştii de marketing s-au orientat spre Internet, ca mijloc modern şi eficient de abordare a acestora. Viteza mare de transmitere a informaţiilor, gradul sporit de accesibilitate sunt doar două dintre cele mai importante avantaje ale utilizării. Internetului, însă nu trebuie scăpate din vedere nici implicaţiile negative ale acestuia.
 Limbajul nonverbal, paraverbal
În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a comunicării nonverbale, ci mai multe şi toate sunt acceptate, totul depinde din ce perspectivă este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice.
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prin limbajul corpului.
Comunicarea nonverbală opusă comunicării verbale este concepută de multă vreme ca limbaj în sens strict. În această viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicării influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicării umane. Comunicarea umană este concepută ca o enunţare eterogenă rezultând din combinarea de elemente vocal acustice şi vizuale. Primele studii care au în titlu sintagma “comunicare nonverbală” au apărut la jumătateasecolului trecut. Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei care au inclus termenul de“comunicare nonverbală” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on the VisualPerceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate şapte sisteme diferite:
• prezenţa fizică şi îmbrăcămintea
• gesturile sau mişcările voluntare
• acţiunile întâmplătoare
• urmele acţiunilor
• sunetele vocale
• cuvintele rostite
• cuvintele scrise.
De remarcat, este faptul că în concepţia celor doi autori cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală. Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor, modelelor şi scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau o anumită structură. De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit, miros).Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale.
În literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii, propusă de J.Ruesch şi W.Kess:
- limbajul semnelor incluzând gesturile
- limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi
- limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neinţentionată a obiectelor în   spaţiu în vederea utilizării lor.             O altă clasificare o datoram lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:
- coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii şi activităţilor vocale;
- coduri spaţio - temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului;
- coduri artefacte utilizate în mesajele primite de la obiecte;
- coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor.             Mark L. Knapp considera că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte:
- cum privim
- cum auzim (tonul vocii)
- cum mirosim
- cum ne mişcăm - individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale şi proxemitatea)
- cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, la rândul lor, mediul înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţa altor oameni, zgomotele ş.a.m.d).
Pentru descifrarea regulii legate de descifrarea comportamentului non-verbal şi paraverbal al unei persoane, trebuie să considerăm situaţia respectivă de comunicare per ansamblu. Un om îşi poate ţine mâinile încrucişate la piept, nu doar ca să se apere instinctiv în faţa interlocutoruluici şi pentru a se apăra de frig. În plus, mâna dusă la ochi poate însemna şi că te mănâncă ochiul, nu doar că eşti pe cale să spui o minciună gogonată. Nu trebuie să consideri că limbajul trupului nu poate fi controlat. El poate fi controlat, modificat şi apoi poate chiar să modifice şi starea de spirit şi încet-încet personalitatea persoanei respective.
• Postura - spatele drept şi capul sus, precum şi poziţia trasă în spate a umerilor va sugera interlocutorului încredere în sine şi hotărâre.
• Poziţia corpului aplecată în faţă cu măsură poate face minuni la un interviu de job, la un curs sau la o şedinţă, sugerându-i interlocutorului că eşti interesat de ceea ce are acesta de spus.
• Poziţia corpului lasătă pe spate, sprijinită de spătarul scaunului poate sugera, din contra, dezinteres, atitudine refractară faţă de ceea ce are de spus interlocutorul.
• Poziţia corpului cu bazinul puţin împins înainte şi cu mâinile în buzunar, eventual cu degetele mari în exteriorul pantalonilor va însemna încredere în sine.
• Poziţia ridicată cu mâinile pe masă şi cu corpul aplecat înainte va însemna o atitudine de autoritate, dorinţa de a se impune. Poziţia lasată pe spate cu mâinile împreunate la ceafă sugerează o atitudine de superioritate.
• Poziţia mâinilor - mâinile ascunse în buzunare sau oricum altundeva decât la vedere poate sugera interlocutorului că ai ceva de ascuns. Mâinile apropiate cu degetele mari unul sprijinit de celălalt pot sugera încredere în sine, sau în anumite contexte chiar aroganţă. Mâna dusă la faţă, sprijinind bărbia sau falca este un semn de plictiseală sau de neascultare a interlocutorului. Mâinile încrucişate la piept sugerează o atitudine închisă, neîncrezătoare sau o persoană care se apără. Mâinile sprijinite una pe alta, eventual jucându-se necontrolat sugerează o stare de nervozitate.
 Gesturi
• Gestul reflex de a scoate ochelarii de pe nas şi de a lua unul dintre braţele ochelarilor şi a-l duce în dreptul gurii sugerează interes şi chiar dorinţa de a spune ceva.
• Gestul de a duce o mână sau un deget la ceafă poate însemna că cel care face gestul a fost pus într-o încurcătură.
• Mâna dusă în dreptul feţei sau al ochilor poate însemna că cel care face gestul încearcă să ascundă ceva. Comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează înţelesul comunicării verbale sau unele elemente ale comunicării nonverbale pot substitui aspecte ale comunicării verbale.
 Aprobare: legănare şi venire spre tine; mişcarea capului; zâmbetul; fumul suflat în sus;depărtarea picioarelor a braţelor.
 Ostilitate: privirea ceasului; încruntarea; frecarea cefei; culesul scamelor; fumul de ţigară, suflat în jos; spionatul peste ochelari; depărtarea de celălalt.
 Dominarea: strângerea mâinii de încheietură; încălecarea scaunului; sprijin în mâini pe masă; degetul la vestă.
 Evaluare, reflectare, decizie: corpul dat pe spate; mâna la baza nasului; mângâierea bărbiei; introducerea unui obiect în gură; sprijinirea capului în mâini; un deget pe obraz, altul sub bărbie şi celelalte îndoite.
 Plictiseala: palma la bărbie; bătaie în masă; tropăit.
 Superioritate: lăsare pe spate în scaun, mâinile după ceafă.
 Încrederea în sine: mâinile adunate cu degete sprijinite.
 Exasperare - palma pusă pe ceafa.        Apărare: încrucişarea braţelor şi picioarelor.
 Încredere: mâinile la spate; mâinile în buzunare.
 Nemulţumire, frustrare: pumnul strâns; trece mâna prin par; respiraţie scurtă.
 Nervozitate: agitare pe scaun; zornăit de bani în buzunar
Cum să ne îmbunătăţim comunicarea nonverbală? Pentru a te afirma sunt importante a fi respectate câteva reguli :
• să fii conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
• să îţi cunoşti bine propriul comportament nonverbal şi să îl modifici, dacă e nevoie.
• să observi cum interpretezi de obicei mesajul celorlalţi.
• când se vorbeşte, să avem o atitudine de ascultare. să zâmbeşti: când vrei să începi un dialog; când mulţumeşti; când primeşti sau faci un compliment.
• să nu zâmbeşti, când eşti criticat sau când interlocutorul e furios.
 Comunicarea paraverbală -  Este reprezentată de modul în care sunt rostite cuvintele, prin folosirea caracteristicilor vocii.
 Abordarea comunicării paraverbale în situaţii concrete:
• Îndreaptă-ţi corpul spre partenerul de discuţie pentru a confirma interesul pe care îl acorzi, fie că stai jos sau în picioare.
• Întăreşte-ţi cuvintele prin gesturi ale mâinilor, fără a exagera cu mişcările. Ţine mâinile cu palmele în sus, poziţia deschisă exprimă sinceritatea şi deschiderea. In schimb, gesturile de autoritate, forță şi dominare se fac cu palmele orientate în jos.
• Controlează-ţi gesturile şi ticurile nervoase. Nu te juca cu pixul, nu bate darabana pe marginea mesei, nu îţi trece mâna prin păr, nu-ţi pune mâinile la gură (decât când caşti) sau pe faţă etc.
• Nu ţine braţele şi/sau picioarele încrucişate. Interlocutorul poate interpreta această atitudine ca pe o dezaprobare, nesiguranţă, respingere, defensivă, nervozitate sau încordare. Îmbracă-te potrivit cu imaginea pe care doreşti să o impui despre tine, dar simte-te bine în hainele tale.
• Înregistrează-ţi vocea în timp ce citeşti cu voce tare sau vorbeşti cu cineva şi ascultă apoi caseta. Daca nu eşti mulțumit de ceea ce auzi - cuvinte sacadate, bâlbâieli, pauze mari, sunete ascuţite etc, fă exerciţii de dicţie şi respiraţie ca să îţi îmbunătăţesti tonul şi intonaţia vocii.
• Controlează-ţi tonul vocii în timpul discuţiilor, mai ales, când sunt în contradictoriu. Când simţi că te enervezi, respiră adânc şi coboară încet vocea. Unui ton ridicat i se răspunde cu unul şi mai ridicat, ceea ce determină şi alimentează conflictul. Dacă însă vorbeşti cu voce joasă, interlocutorul va fi obligat să îţi răspundă în acelaşi mod. Tonul folosit este o armă a vorbitorului. Întreruperea momentelor de vorbire pe un ton entuziast cu momente în care este folosit un ton calm atrage atenţia asupra acestora din urmă.
• Momentele de tăcere captează atenţia într-un mod specific. O pauză bine calculată are rolul de a trezi în rândul publicului o uşoară nelinişte, întrucât pentru moment sedă senzaţia de pierdere a controlului.
• Gura poate şi ea să arate dispoziţia în care te afli. Un zâmbet fals este unul dintre cele mai semnificative exemple. Un zâmbet uşor strâmb sau o grimasă de entuziasm poate indica nesinceritate.
• Picior peste picior, cu o gleznă odihnindu-se pe genunchiul celuilalt picior - gest ce denotă o fire competitivă şi o atitudine inflexibilă, încăpăţânată. Glezna este adesea prinsă cu mâinile; Poziţia aşezat pe scaun, cu faţa către spătarul folosit ca o "pavăză" împotriva celorlalţi - o personalitate dominatoare, dar şi dorinţa de a se proteja de atacuri nedorite;
• Palma îndreptată în sus este un gest neameninţător, de onestitate, adevăr, sinceritate. Privitorul nu va simţi presiune şi nu se va simţi ameninţat; palma îndreptată în jos transmite autoritate. Acest gest poate fi făcut atunci când se doreşte să se încarce cu autoritate limbajul verbal;
 Limbajul tehnologic
Relaţia noastră cu spaţiul fizic începe să se schimbe în epoca internetului şi a virtualului, iar revoluţia telecomunicaţiilor aduce spre apogeu desfăşurarea comunicării la distanţă prin organizarea în reţele virtuale unde munca tradiţională se transformă în muncă la distanţă, hipermarketul în cybermarket, învăţământul tradiţional în învăţământ la distanţă. Oamenii de ştiinţă au sugerat că schimbările în comunicare pot avea adesea consecinţe profunde istorice, să provoace schimbări ale valorilor, precum şi ale structurilor economice şi de putere prin modificarea modului în care le organizam şi într-adevăr, poate transforma chiar şi modul în care gândim.Unii speculează că ridicarea şi căderea imperiilor, ca urmare a acestor inovaţii. Dacă ne uităm la invenţia lui Gutenberg acum mai mult de cinci secole eliminate din vremurile noastre, putem vedea că tiparul a relizat modificări care au fost de o importanţă istorică enormă, nu numai pentru civilizaţia occidentală, ci pentru întreaga lume. Acesta a crescut foarte mult volumul de materiale tipărite, a fost un catalizator al reformelor, al descoperirilor ştiinţifice. Acestă descoperire a modificat relaţia actuală cu istoria şi pe baza experienţelor din trecut încercăm să fim pregătiţi pentru provocări.
Cele mai recente evoluţii sunt cele ale comunicării digitale şi ia în considerare câteva dintre numeroasele realizări ale secolului al XlX-lea. Apariţia motoarelor cu aburi, a fotografiei, şi a telegrafului electric în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fonografului (care a făcut posibilă, pentru prima dată, captarea sunetului), a telefonului, a luminii electrice şi răspândirea reţelelor electrice, a imaginilor în mişcare, a pus bazele pentru o mare parte din descoperirile tehnologice din viaţa secolului XX. Aceste inovaţii în comunicare au fost parte integrantă a Revoluţiei Industriale şi au ajutat la tranziţia de la tradiţional la gândirea modernă. Luate împreună, aceste evoluţii s-au ridicat la una dintre cele mai mari experienţe umane.
Ştiinţele comunicării au în vedere posibilităţile de aplicare a tehnologiilor informaţionale şi consecinţele sociale ce decurg din aceste revoluţii informaţionale. Electronica şi telecomunicaţiile sunt strâns legate între ele şi redenumite cu termenul de telematică. Mijloacele se dezvoltă foarte repede. Tehnologia informaţională devine un domeniu major de investiţii care creează oportunităţi pentru deciziile capitale referitoare la obiective. Volumul informaţional în creştere este difuzat prin diverse canale. Societatea informaţională devine o societate unde economia se dezvoltă datorită proceselor tehnologiei informaţionale. Literatura de specialitate menţionează cinci perspective asupra societăţii informaţionale, referitoare la:
a) structura economică,
b) consumul de informaţie,
c)infrastructura tehnologică,
d) demersurile critice,
e) demersurile multimdimensionale.
În România se vorbeşte tot mai mult de e-learning. Termenul defineşte un sistem de educaţie virtuală, de formare la distanţă. Activităţile de predare – învăţare sunt planificate şi conţinutul lecţiilor este transmis prin Internet, prin intermediul unor platforme de învăţare special concepute pentru a permite accesul cursanţilor la lecţii şi la chestionarele de evaluare online. Principalul avantaj al învăţării asistate de calculator îl reprezintă accesul unui public numeros la educaţie, indiferent de vârstă, naţionalitate, ora şi locul de conectare la sistem.
Folosirea noilor tehnologii de comunicare în învăţământ presupune articularea a treiaspecte complementare: tehnologie, metodologie şi pedagogie. Accesul imediat şi nelimitat la informaţii este un avantaj evident al noilor tehnologii şi în special al Internetului, care permite profesorilor din toate colţurile lumii să stabilească mai uşor contacte în vederea schimbului de idei şi informaţii cu caracter pedagogic şi cultural, pentru a coopera şi derula proiecte educative. Corespondenţa electronică, video conferinţele, grupurile de discuţii, blogul sunt doar câteva dintre mijloacele de comunicare oferite deInternet care permit profesorilor să iasă din cadrul tradiţional al sălii de clasă pentru a se deschide spre lume. Deşi virtuală, această fereastră spre lume permite profesorilor şi elevilor să se conecteze la valorile culturii universale. O mai bună înţelegere a diversităţilor culturale contribuie la educaţia în spiritul toleranţei, aprecierii şi respectului reciproc, valori importante pentru construirea unui dialog intercultural.
Atracţia exercitată de noile tehnologii asupra tinerilor poate fi exploatată pentru a-i motiva să înveţe mai mult şi mai eficient. Comunicarea simultană cu interlocutori reali îi stimulează pe tineri să lege prietenii şi să întreţină o corespondenţă, activităţi pozitive ce pot contribui, cu adevărat, la maturizarea lor dacă sunt supravegheaţi îndeaproape de profesor, căci este bine ştiut că a scrie mai mult nu presupune neapărat şi o ameliorare a calităţii limbii folosite. Pentru o utilizare eficientă a noilor tehnologii în activitatea didactică, este important să se ţină cont de limitele echipamentului informatic şi recomandat ca, măcar la început, tinerii să fie ghidaţi de către profesori în activităţile de redactare şi de căutare a informaţiei pe Internet, pentru ca acestea să contribuie într-adevăr la dezvoltarea unei gândiri personale şi  critice, precum şi a unor abilităţi de management al informaţiei şi învăţării. Echipamentul informatic, pe lângă aspectul ludic atât de apreciat de elevi, permite crearea, simularea, consultarea şi evaluarea cunoştinţelor. Profesorii care ştiu să folosească eficient noile tehnologii apreciază reducerea timpului necesar pregătirii lecţiilor şi posibilitatea centrării pe nevoile elevului. Elevul poate învăţa în ritmul său şi reveni cu uşurinţă asupra noţiunilor care nu au fost corect asimilate.
 Comunicarea informativă vs. Comunicarea formativă
Procesul de învăţământ poate fi definit ca activitatea fundamentală ce are loc în cadrul sistemului de învăţământ, organizată şi planificată sub îndrumarea şi conducere a unor persoane specializate, prin care se realizează obiectivele educaţionale, privind formarea personalităţii. O caracteristică a procesului didactic o reprezintă cele trei funcţii ale sale:
1.funcţia de informare prin intermediul căreia procesul didactic urmăreşte înzestrarea educabilului cu un anumit bagaj informaţional prin transmiterea elementelor de conţinut al învăţământului;
2.funcţia de formare ce vizează dezvoltarea capacităţilor de care dispune educabilul;
3.funcţia de educare şi presupune formarea şi reconceperea permanent de către individ a unor atitudini sănătoase din punct de vedere social, atitudini care să-i permită o relaţionare optimă cu semenii.             Se poate observa uşor că formarea atitudinilor cerute de societate nu este posibilă fără ajutorul unui conţinut informational şi decât prin intermediul abordării acestuia pe baza capacităţilor de care dispune educabilul, exercitate în funcţie de nivelul de dezvoltare atins de acestea la un moment dat. Cu alte cuvinte, un educabil îşi interiorizează anumite conţinuturi educaţionale restructurându-le pe baza capacităţilor de care dispune şi formându-şi, astfel, o anumită concepţie şi atitudine faţă de lume şi viaţă.       Pornind de la aceste trei funcţii, procesului didactic i se pot determina două caractere: unul informativ – formativ şi cel de al doilea formativ – educativ.     Caracterul informativ – formativ presupune dezvoltarea capacităţilor individului pe baza interiorizării unui bagaj de cunoştinţe. În cadrul acestui caracter, de-a lungul timpului, accentul a căzut, mai întâi, pe latura informativă – atunci când scopul educaţiei vizează producerea de către educabil a informaţiilor receptate într-o manieră cât mai exactă atât ca volum, cât şi ca formă– şi mai apoi pe latura formativă – atunci când scopul educaţiei a avut în vedere, mai cu seamă, dezvoltarea capacităților de care este capabil individul prin intermediul conţinuturilor educative.
Caracterul formativ – educativ presupune construirea de către educabil a unor atitudini pe baza capacităţilor dezvoltate prin intermediul restructurării cunoştinţelor interiorizate. Pedagogia contemporană impune procesului educativ dominanţa acestui ultim caracter, răsturnând piramida cerinţelor, formulate de pedagogia tradiţională.
Pornind de la premise precum „educaţia influenţează dezvoltarea  personalităţii  în întregimea dimensiunilor sale” sau/şi „conţinuturile de învăţământ au o pronunţată valoare formativ-educativă”, didactica contemporană propune atitudini educative de genul celor de mai jos (această caracteristică formativ-educativă nu se manifestă de la sine, ea trebuie pusă în valoare de cadrul didactic):
• accesibilizarea cunoştinţelor transmise faţă de potenţialul comprehensiv al educabilului, prin raportarea lor la potenţialul chronologic şi individual al acestuia;
• realizarea unui discurs didactic esenţializat, golit de elementele nerelevante;
•vizarea cu preponderenţă a unor obiective formativ – educative(ceea ce nu înseamnă omiterea celor informative);
•implicarea activă a educabilului în actul didactic; cadrul didactic să ofere o prezenţă umană exemplară prin intensificarea relaţiilor de comunicare cu educabilii; restructurarea permanentă a procesului de învăţământ în funcţie de situatia educaţională concretă;
•considerarea educabilului concret ca obiect al actului educative şi nu a celui mediu, determinat statistic;
•predarea – învăţarea – evaluarea, ca activităţi de natură logică– psihologică– pedagogică sunt considerate activităţi comune atât cadrului didactic, cât şi elevului, deopotrivă;
•egalizarea şanselor la instruire, prin diversificarea învăţării şi oferirea posibilităţii fiecărui educabil de a învăţa în ritmul propriu, deci, considerarea curbei în formă de “J”şi nu a celei înformă de clopot exprimată de Gaus. În acest sens, este bine de ştiut că elevul învaţă mai bine dacă este angajat cu toată persoana sa într-o acţiune. El reţine: 10% din ceea ce citeşte; 20% din ceea ce aude; 30%din ceea ce vede; 50 – 65% din ceea ce vede şi aude în acelaşi timp; 80% din ceea ce spune; 90% din ceea ce spune făcând un lucru la care reflectă şi îl priveşte.
Procesul de comunicare este vital pentru învăţarea eficientă într-un mediu şcolar.
Activitatea didactică la clasă care produce rezultate pozitive recunoaşte necesitatea utilizăriide indicii non-verbale, implicarea elevilor şi comunicarea efectivă cu întreaga clasă.
Ce face un profesor bun? Acest lucru depinde de obiectul şi de nivelul elevilor. Cu toate acestea, unele cadre didactice pot face chiar şi materialul cel mai plictisitor să pară interesant (şi alternativ, unele cadrele didactice pot face materiale interesante să pară plictisitoare). Un lucru edificator este personalitatea și carisma, dar o parte din eficienţa unui profesor se datorează nivelului de cunoştinţe al acestuia şi de aplicare a unor practici bunede predare. Aceste practici de predare variază de la stabilirea obiectivelor pentru clasa, până la a face prezentari eficiente şi a asculta întrebările elevilor.
Pentru comunicarea didactică procesul de motivare provine de la stimulare, care, la rândul său, este urmat de o reacţie emoţională care duce la un răspuns comportamental specific. În sala de clasă, în cazul în care comportamentul unui elev este apreciat şi considerat ca pozitiv, acesta este recompensat şi stimulat pentru repetarea comportamentul dorit. În schimb, în cazul în care comportamentul unui elev este considerat ca indezirabil primeşte un răspuns cu o nuanţă negativă, rezultând de motivare. În general, indivizii sunt motivaţi printr-o varietate largă de nevoi. Unii oameni sunt extrem de motivaţi de bani, altii de putere, şi alţii de laudă. Din moment ce profesorii nu sunt, de obicei, în poziţia de a oferi elevilor bani sau putere, accentul va fi aici pe laudă. De asemenea, trebuie remarcat faptul că unii oameni se pot auto-motiva, deoarece le place provocarea şi doresc să o efectueze. Profesorii pot încuraja şi promova această trăsătură de dorit cu caracter personal. În general, elevii vor arăta auto-motivare în cazul în care:
(1) ştiu ce se aşteaptă de la ei,
(2) cred că efortul merită, şi
(3) simt că vor beneficia prin performanţa efectivă.
Unii profesori consideră că motivarea nu este una din responsabilitatile lor la locul de muncă. Cu toate acestea, indiferent dacă le place sau nu, elevii se asteapta să obţină un feedback de la instructorii lor. Profesorii trebuie să fie foarte conştienţi de impactul pe care comentariile lor verbale şi limbajul corpului nonverbal le pot avea la nivelul motivaţiei elevilor lor. Exemple de apreciere: "Eu apreciez asta." ,"Imi place cum ai spus asta." , "Vă mulţumesc foarte mult pentru asta." . Elevii vor da de multe ori răspunsuri incorecte, însă este la latitudinea cadrelor didactice să răspundă fără a descuraja elevul, să fie dispuşi să îşi asume riscuri şi să încerce să rezolve problema. Profesorul poate comunica faptul că elevul nu este singur, şi apreciază încercarea acestuia de ar aspunde. Dacă profesorul ascultă elevul cu atenţie, aceştia îi simt susţinerea: Va trebui să utilizăm aprecierea, de forma "Eu am încredere în tine", să folosim contactul vizual sincer care va arăta cu adevărat nivelul de ascultare. Pur şi simplu să dăm elevilor timp astfel încât să putem asculta sau comunica cu ei despre o situatie.Să căutăm lucruri pozitive de spus despre unii elevi pentru a-I stimula să lucreze chiar şi atunci când întâmpină probleme sau fac greşeli în activitate. E bine să oferim laude întregii clase pentru a încuraja şi pentru construirea echipei la nivelul clasei.

În loc de concluzii......
Codul vieţii realizat de Georges Grinda......
1. Copilul este o persoană în devenire. EU ÎL RESPECT.
2. Copilul este curios. EU DISCUT CU EL.
3. Copilul se minunează. EU ÎL CONDUC SĂ CAUTE FRUMOSUL.
4. Copilul vrea să-şi afirme personalitatea. EU ÎL AJUT.
5. Copilul caută un model. EU ÎI OFER UN EXEMPLU.
6. Copilul îşi descoperă corpul său. EU ÎI ARĂT CĂ SĂNĂTATEA ESTE O FORŢĂ.
7. Copilul se îndoieşte de el. EU APRECIEZ CEEA CE FACE .
8. Copilul vrea să fie independent. EU ÎL ÎNVĂŢ SĂ FIE RESPONSABIL.
9. Copilul nu se cunoaşte decât pe sine. EU ÎL ÎNVĂŢ ŞI ALTELE.
10. Copilul are nevoie de un ideal. EU ÎL AJUT SĂ DEA UN SENS VIEŢII SALE

Bibliografie

1. Anghel, Petre,         2003,       Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti;
2. André de Peretti,     2001,       Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi;
3. Abric,Jean–Claude, 2002,       Psihologia comunicării, Ed. Polirom, Iaşi;
4. Brule, A.,                 2000,       Cum dialogăm şi cum convingem?, Ed. Polirom, Iaşi;
5. Cameron, Milton,    2006,       Arta de a-l asculta pe celălalt. Secretele unei comunicări  
                                                    reușite,  Ed. Polirom, Iași;
6. Herseni, Traian,       1999,       Sociologia limbii,  Ed. Științifică, București;                                                                                                                       7. Pânișoară, O.I.,       2006,      Comunicarea eficientă , Editura Polirom, Iasi;