PROBLEME ALE MEDIULUI  ÎNCONJURĂTOR  ÎN

                                        CONTEXTUL PROBLEMATICII  LUMII CONTEMPORANE

                 Ca știință, ecologia s-a dezvoltat foarte mult în ultimul sfert de veac și începe să intereseze cercuri tot mai largi de oameni, atât din domeniul ştiinţelor naturii, cât şi al ştiinţelor sociale. Apariţia de probleme majore cu privire la alimentaţie, creşterea populaţiilor umane, poluarea, criza energetică, productivitatea ecosistemelor, protecţia şi amenajarea mediului, crearea de sisteme ecologice pe navele cosmice, reprezintă numai o parte din direcţiile ecologiei contemporane. Educarea tinerei generaţii în vederea însuşirii unei concepţii ecologice comune a devenit tot mai necesară datorită creşterii influenţei omului asupra naturii, prin dezvoltarea vertiginoasă a tehnicii, mecanizarea agriculturii, utilizarea pesticidelor, dezvoltarea turismului. A apărut şi s-a dezvoltat la interferenţa cu alte ştiinţe biologice, cât şi,,nebiologice”,(fizică, chimie, matematică, cibernetică, urbanistică, meteorologie, sociologie) ca o ştiinţă de sinteză.
                  Termenul de ecologie (din grecescul oikos care semnifică casă, loc de viaţă şi logos care înseamnă ştiinţă, vorbire), creat de E.Haeckel,  în 1866,  defineşte „ştiinţa condiţiilor luptei pentru existenţă”(Gabriela Nedelcu, 2003, p.4), în special, relaţiile animalelor cu mediul, urmărind şi modul de comportament al acestora. Ecologia contemporană studiază şi funcţionalitatea ecosistemelor. Civilizaţia umană are un rol foarte important în evoluţia acestora pe planeta noastră, dar, din păcate, omul nu este pe deplin conştient de aceste implicaţii. De la simplu vânător şi culegător, omul a ajuns să se considere stăpân pe resursele planetei pe care le risipeşte fără să ţină cont de propriul interes al rasei umane. Suntem la începutul unui secol care va trebui să aducă schimbări esenţiale acestei atitudini, altfel însăşi existenţa noastră va fi pusă sub semnul întrebării. Pentru a cunoaşte modul de funcţionare al acestui sistem din care facem parte, este vital ca omul să fie educat în spiritual respectului pentru tot ceea ce îl înconjoară, pentru ca el să devină conştient de faptul că nu este stăpânul naturii, ci parte a ei.


1.1.Premise etice ale educaţiei ecologice

          Botanistul Emil Pop (1932) afirma:„Ceasul de faţă ne cere stăruitor să convertim nostalgia vagă într-o conştiinţă generală, fermă, activă, de comunicare cu structura şi dinamica naturii, a cărei ocrotire nu este o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi”.Pentru  asigurarea acestui ţel, o importanţă deosebită o are sistemul educaţional al întregii populaţii.
Educaţia ecologică se bazează pe conştientizarea care are acest unic ţel-acela de a proteja natura,de a o face să-şi păstreze sănătatea, în final, sănătatea noastră, a oamenilor. Vindecarea naturii de nocivităţile de tot felul nu se poate face fără conştientizare şi fără o pregătire ecologică efectivă a noastră, a tuturor. Educaţia ecologică este o educaţie prin şi pentru valori, care poate dobândi forme concrete de realizare, la diferite nivele de şcolaritate, livrând conţinuturi informaţionale în modalitate transdisciplinară, în context formal sau nonformal.
În ecologie, „preocuparea o constituie relațiile specifice dintre organisme, inclusiv ale acestora cu mediul înconjurător, și nu granițele dintre viu și neviu sau cele dintre trecut și viitor”(Budeanu,C.,Călinescu,E.,1982,p.41).
Desprinsă din biologia generală, ecologia a devenit o știință care și-a câștigat independența, devenind din ce în ce mai mult „o știință a gospodăririi planetei, având contingențe nu numai cu științele naturii, ci și cu științele social-umaniste, tinzând spre stabilirea unor legi generale, bazate pe observațiile asupra fenomenelor și proceselor concrete din natură și pe experimente și cercetări”(Constantinescu, N.N.,1998,p.67). Dezvoltarea pe care a avut-o ecologia, în ultimii, ani trebuie atribuită, în mare măsură, abordării sistemice a diferitelor niveluri de organizare a materiei vii și a interacțiunii acestora cu diverșii factori de mediu. În acest domeniu de mare actualitate, „concepția și metoda sistemică s-au transformat într-un adevărat instrument de lucru, permițând modelarea sistemelor ecologice”(Botnariuc, N., 1976, p.41).      Educaţia ecologică se poate realiza în mod deosebit, prin şcoală şi mass-media, având motivaţie logică. Educaţia ecologică se bazează pe conştientizarea care are acest ţel singular, acela de a proteja natura, de a o face să-şi păstreze sănătatea de care depinde în final, sănătatea noastră, a oamenilor. Educaţia referitoare la protecţia mediului începe sau ar trebui să înceapă, din fragedă copilărie. Ea contribuie la formarea unei conştiinţe ecologice şi a unei gândiri ecologice despre natură, din care rezultă o comportare atentă și corectă faţă de ea.
În cadrul lecţiilor,  este necesar a se aborda probleme de ecologie care să contribuie gradat la formarea conştiinţei ecologice. Valenţele informaţionale şi corelative  sunt multiple, ele devin eficiente, dacă au constanță şi atractivitate.
                 Obiectivele educaţiei ecologice vizează în egală măsură conştiinţele, achiziţia de atitudini, clarificarea valorilor şi demersul practic. Privind din perspectivă  şcolară, elevul trebuie ajutat: să înţeleagă că omul este o parte a mediului şi că efectele negative ale acţiunilor sale au consecinţe asupra mediului; să obţină cunoştinţe de bază necesare soluţionării problemelor mediului său imediat; să judece responsabilităţile individuale şi colective, să se angajeze în obţinerea cooperării pe linia rezolvării unor probleme.
Existenţa unor probleme care privesc întreaga planetă şi a căror soluţionare corespunzătoare interesează toate ţările reprezintă o realitate incontestabilă. Sub raportul conţinutului, întreaga omenire-de la opinia publică şi până la factorii de decizie sau forurile internaţionale de colaborare şi cooperare-a dobândit reprezentarea clară asupra poblemelor multiple şi complexe pe care le ridică astăzi raporturile omului cu mediul înconjurător, a importanţei resurselor naturale pentru viaţa şi bunăstarea popoarelor şi a faptului că acestea nu mai sunt inepuizabile. A devenit din ce în ce mai evident faptul că activităţile noastre au profunde repercusiuni asupra naturii şi a bogăţiilor sale, mai ales, în condiţiile în care influenţele omului asupra mediului înconjurător sunt din ce în ce mai mari ca urmare a creşterii populaţiei, a aglomeraţiilor umane şi dezvoltării industriilor şi tehnologiilor.  Această viziune globală asupra planetei a condus la numeroase constatări neliniştitoare şi la atitudini imediate. Astfel, problematica contemporană a mediului, considerând poluarea şi neglijenţa principalele pericole pentru supravieţuirea şi existenţa vieţii pe această planetă reclamă tot mai mult intervenţia eticii în soluţionarea lor. Preocupările şi idealurile conştiinţei contemporane au trebuit să-şi îndrepte atenţia asupra protecţiei naturii astfel: s-au înmulţit asociaţiile de protecţie a mediului; omul contemporan consideră ca datorie superioară să aibă în vedere natura, protecţia mediului devenind un obiectiv prioritar de masă. Se impune o redimensionare a responsabilităţii umane; redescoperirea demnităţii intrinseci a naturii; recunoaşterea valorii în sinea ecosferei, independent de binele omenesc; natura trebuie respectată ca un patrimoniu comun ce trebuie transmis generaţiilor viitoare. Epoca contemporană este încă dominată de  hedonismul ecologic, care menţine dinamica individualistă centrată pe consum. Sensibilitatea ecologică a permis, într-o oarecare măsură, moralizarea proceselor de producere şi de consum, orientând cererea şi oferta către tehnologiile alternative ecologic. Consensul ecologic nu a pus capăt cursei creşterii şi consumului individualist, ci a dat naştere unei eco producţii dublate de o ecologie a consumului. În acest context, se face simţită nevoia de a sprijini morala ecologică, pe care o promovează etica ecologică, atât prin intervenţia factorilor de decizie politică, dar mai ales a celor responsabili de educaţia tinerei generaţii, prin formarea unei conştiinţe şi conduit moral-ecologice care să conducă la ocrotirea vieţii şi a omenirii pe acest pământ. Deşi în ultimul deceniul al secolului trecut în România s-a dezvoltat o întreagă strategie de protejarea mediului înconjurător–adoptarea legislaţiei pentru protecţia mediului înconjurător, derularea unor proiecte de prezervare şi ocrotirea mediului natural cu ajutorul unor fonduri extrabugetare, implementarea unor programe de dezvoltare durabilă, chiar şi proiecte educaţionale etc.  Dar toate s-au realizat fără a se baza pe o etică ecologică autohtonă, ci doar prin valorificarea teoriilor elaborate de filosofii occidentali.

Corect  înţeleasă  şi aplicată, educaţia pentru mediu ar trebui să constituie o parte componentă a procesului de educare pe parcursul întregii vieţi , pentru că numai în acest mod pot avea loc schimbări benefice în acest domeniu. Aceasta ar trebui să pregătească persoanele în vederea unei înţelegeri mai amănunţite asupra problemelor cu care planeta se confruntă în zilele noastre, să dezvolte capacităţi şi abilităţi care să constituie premisele unei vieţi pentru fiecare dintre noi. (Environ mental Protection Agency, http://www.epa.gov/enviroed/eedefined.html)

1.2. Conceptul şi problematica eticii ecologice

Scopul principal al educaţiei ecologice desfăşurate în şcoală este  facilitarea dobândirii unor cunoştinţe care să permită înţelegerea problemelor de mediu în profunzimea şi complexitatea lor, conducând în final la luarea deciziilor pe baza unei conştiinţe ecologice, precum şi la promovarea oportunităţilor de a avea experienţe directe cu mediul natural. În timp ce educaţia formală este asigurată în special de instituţii educaţionale, responsabilitatea educaţiei ecologice a fost asumată, cu precădere, de societatea civilă, încă de la apariţia sa. Avantajul acestui fapt este că facilitează schimbarea de atitudine şi apariţia motivaţiei de a lucra în favoarea soluţionării problemelor de mediu. Latura negativă este  generată de dispariţia educaţiei ecologice din programele şcolare ori existenţa programelor lipsite de acurateţe ştiinţifică, rezultând în final dezinformarea şi apariţia unor concepţii greşite, de multe ori, cu efecte nedorite asupra mediului. Pentru a asigura atingerea scopului educaţiei ecologice, şi anume de a contribui la soluţionarea problemelor de mediu, este important ca în programa şcolară să fie reintrodusă ca disciplină educaţia ecologică. Învăţământul are nevoie de specialişti care să lucreze în strânsă colaborare cu persoane cunoscătoare ale particularităţilor de vârstă ale elevilor ori a comunităţilor cărora se adresează programul respectiv.
Deşi necesitatea sa a fost recunoscută prin lucrări teoretice şi prin activitatea mai multor naturalişti, lucrările care abordează strict problematica educaţiei ecologice au început să apară abia cu câteva decenii în urmă. Una dintre primele definiţii cunoscute este cea formulată de Stapp şi colab. Ei consider că educaţia ecologică „are ca scop formarea de cetăţeni:     (I) informaţi cu privire la mediul lor biofizic şi problemele asociate acestuia;
(II)conştienţi cu privire la posibilităţile lor de a ajuta în rezolvarea acestor probleme;
(III)motivaţi să lucreze la rezolvarea lor” (WilliamB.Stapp,1969).
Am reamintit de William Stapp, deoarece a fost şi unul dintre promotorii unor programe şi întâlniri internaţionale care au condus la recunoaşterea pe plan mondial a necesităţii educaţiei ecologice; a fost directorul primului Program Internaţional de Educaţie Ecologică lansat în 1975 de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură–UNESCO, în colaborare cu Programul Naţiunilor Unite Pentru Mediu–UNEP.
În ordinea istorică a evenimentelor au urmat Declaraţia de la Tbilisi (UNESCO, 1978, p.25), incluzând în Recomandarea1 (3) scopul şi obiectivele educaţiei ecologice: „Scopul de bază al educaţiei ecologice este de a reuşi în a face indivizii şi comunităţile să înţeleagă caracterul complex al mediului natural şi construit  ce rezultă din interacţiunea aspectelor biologice, fizice, sociale, economice şi culturale şi de a dobândi cunoştinţe, valori, atitudini şi deprinderi practice, în vederea  participării  într-un mod responsabil şi eficient la anticiparea şi rezolvarea problemelor de mediu şi la gestionarea calităţii mediului”.Având ca obiectiv atingerea dezvoltării durabile, UNESCO consider că „Educaţia nu este o finalitate în sine. Ea este un instrument cheie pentru a aduce modificările în cunoştinţe, valori, atitudini şi moduri de viaţă necesare dezvoltării durabile şi stabilităţii  şi între state, democraţie, securitate şi pace. Astfel, reorientarea sistemelor educaţionale şi a curriculumului, în această direcţie, trebuie să aibă prioritate.
Educaţia, la toate nivelurile şi în toate formele sale, reprezintă o unealtă vitală pentru abordarea tuturor problemelor globale relevante pentru dezvoltarea  durabilă”(UNESCO, 2002, p.2). Actualitatea şi importanţa educaţiei ecologice reiese şi din iniţiativa UNESCO de a lansa, în 2005, Decada Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Dezvoltare Durabilă, un program care urmăreşte integrarea principiilor, valorilor şi practicilor dezvoltării durabile în toate  aspectele educaţiei şi învăţării, din dorinţa de a aborda problemele sociale, economice, culturale şi de mediu ale acestui      secol.
Rolul esenţial pe care îl poate juca educaţia ecologică în rezolvarea problemelor globale de mediu a fost recunoscut şi pe plan politic-legislativ.Unul dintre cele mai importante documente internaţionale privind aceste probleme este Convenţia privind Diversitatea Biologică, semnată la Rio de Janeiro în 1992 şi ratificată de România prin Legea nr.58 din 13iulie 1994. În Articolele 12 şi 13 ale acestei convenţii sunt formulate obiectivele cu privirela cercetare şi instruire, respectiv educarea şi conştientizarea publicului ca măsuri necesare pentru conservarea diversităţii biologice.