Utilizare
Cursuri: 870
Publicare RED: 20
Publicare articole în reviste: 80
Servicii AI: 80
PLACIDE DESEILLE Nostalgia Ortodoxiei – Problema Răului
1. Introducere. Scurtă biografie Placide Deseille.
Ce este răul? Răul se pare a fi un mister pentru lume. La o lansare de carte părintele George Remete ne spune că a fi rău nu înseamnă numai a face rău, ci și a nu vedea binele, a vedea numai partea goală a paharului, a nu vedea sfârșitul răului. Iar a fi cu adevărat bun nu înseamnă numai a nu face rău, a nu vedea răul, ci mai ales a nu-l putea vedea, a vedea numai binele, a vedea o șansă în bine pentru toți.
Sfinții Părinți ne spun că răul nu are ființă și este binele pe dos. Cu toate acestea să vedem cum analizează Părintele Placide Deseille problema răului în cartea „Nostalgia Ortodoxiei”, dar înainte de asta am să prezint câteva date biografice despre autor.
Părintele Arhimandrit Placide Deseille este un teolog și părinte duhovnicesc francez. A fost călugăr catolic, profesor la Institutul Catolic, dar acolo nu-și găsește liniștea sufleteacă. La cunoscut pe Vladmir Losky, pe părintele profesor Ciprian Kern și după convertirea sa pe Arhimandritul Paise la Muntele Athos , îi cunoaște la Mănăstirea Sihăstria, pe părintele Cleopa Ilie și pe părintele Petroniu Tănase, precum și pe părintele Teofil Pârâian, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Viețuitor în Mănăstirea Simonopetra, apoi în metocurile acesteia din Franța (Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare și Mănăstirea Solan) pe care le păstorește, face și numeroase vizite în România. Cunoaște Ortodoxia prin cercetarea scrierilor Sfinților Părinți. El afirmă că: "În Ortodoxie găsim plinătatea credinței creștine." Ajunge profesor de Patristica, la Institutul Teologic Ortodox "Saint Serge", din Paris.
„Placide Deseille este autorul a numeroase opere despre istoria monahismului si despre spiritualitatea ortodoxă, dintre care amintim: "Am văzut Lumina cea adevărată" , "Evanghelia deșertului", "Spiritualitatea ortodoxă și Filocalia". De asemenea, el a tradus in limba franceză și o serie de scrieri valoroase, precum: "Scara" Sfântului Ioan Scărarul, "Omiliile" Sfântului Macarie și "Psaltirea", după textul Septuagintei.”
2. Problema răului în viziunea Părintelui Placide Deseille și a Sfinților Părinți.
De multe ori ne putem întrebarea de ce există răul, dacă El a creat toate bune foarte (Facere 1, 31). Dacă există rău înseamnă că Dumnezeu este și rău și bun? Dacă Dumnezeu este și bun și rău nu înseamnă că El este Atotputernic? Dintru început este clar că trebuie să apelăm la sfinții Părinți pentru a primi un răspuns acestei nelămuriri. Din omilia Sfântului Vasilie cel Mare aflăm că Dumnezeu nu este creatorul răului. Răul este înstrăinare de Dumnezeu.
Așa cum ne spunea și părintele Vasile Răducă la cursul de Morală: „Răul este rău pentru că este perceput ca suferință.” Problema fundamentală a răului este de ordin moral, nu ontologic.
Placide Deseille dă următorul citat al scriitorului creștin Lactanțiu: „Ori Dumnezeu vrea să suprime răul, dar nu poate. Ori poate, dar nu vrea. Ori nici nu poate și nici nu vrea. Dacă vrea și poate, este neputicios, ceea ce e contrar naturii Sale. Dacă nici nu vrea și nici nu poate, este deopotrivă rău și slab, prin urmare, nu este Dumnezeu. Dar dacă vrea și poate, ceea ce de fapt se potrivește cu ceea ce este El, de unde vine răul și de ce nu îl suprimă.” În continuare, Placide Deseille scoate în evidență două argumente pentru a da un răspuns. Lucrurile sunt foarte clare și autorul ne spune că Dumnezeu nu este autorul răului: „Și nu este pentru simplu motiv că răul nu există ca o realitate independentă.” Nu este una dintre creațiile lui Dumnezeu. În al doilea rând, ne dă un alt răspuns rațional și ne spune că Dumnezeu îngăduie răul fizic, suferința omului și toate catastrofele lumii deoarece trăiesc într-un univers creat. „Alcătuit din ființe multiple al cărui bine propriu nu poate să coincidă întotdeauna cu binele celorlalți.”
Răul nu are ființă proprie, el lucrează cu forța binelui și toată puterea lui provine din consistența ființială cu care a fost creată ființa de către Dumnezeu, el nu este decât binele pe dos.
Răul ne afectează pe toți oameni nu prin acțiunea sa fizică, ci făcând să apară noi stări de tristețe, de suferință reală. Cu toții simțim prezența răului și am putea spune că vorbim despre rău în situația în care nu simțim asupra noastră prezența acestuia. Binele este înaintea răului (înstrăinarea de Dumnezeu), ceea ce arată că maniheii au greșit când au afirmat că binele și răul sunt două principii eterne.
Astfel, Placide Deseille ridică problema răului la obiectivul final al planului lui Dumnezeu cu noi oameni atunci când spune că: „Scopul acțiunii creatoare a lui Dumnezeu este o lume trasfigurată, în care nu vor mai fi nici calamități, nici suferință și nici moarte în care Dumnezeu va fi totul în toți.” Așa cum ne arată și textul cărții Apocalipsei: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și mare nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Și am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Însuși Dumnezeu va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut. Și cel ce ședea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Și a zis: Scrie fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate.” (Apocalipsă 21, 1-5)
Și totuși ne punem întrebarea de ce nu a creat de la început lumea fără nici o formă de rău? Pentru că omul este înzestrat cu voință liberă și e nevoie de un răspuns al nostru ca îndumnezeirea firii să se înfăptuiască. Și să fie o adevărată comuniunea personală în iubire reciprocă. Ideea este că suferim acum, dar mai târziu o să ne fie bine pentru că starea actuală este temporară. Cu alte cuvinte acesta este o întărire pentru oamenii care se află în suferință.
Știm de la Sfinții Părinți că omul se află într-o stare de stricăciune. „Pe de altă parte, unii îngeri, după exemplul lui Lucifer, și toți oamenii, ispitiți de diavol și după exemplul lui Adam, primul lor părinte, și-au folosit rău libertatea și au păcătuit, despărțindu-se astfel, în mod voit, de Dumnezeu, izvorul vieții?” Mai putem spune că Dumnezeu îngăduie să fim ispitiți pentru ca să încerce credința noastră. Indiferent de ce se întâmplă nu trebuie să uităm de Dumnezeu, chiar dacă uneori ni se pare că nu ne aude, cum spune și psalmistul David: „Până când Doamne mă vei uita în sfârșit.” Cu toate acestea tot psalmistul David ne spune: „Când Te-am chemat m-ai auzit Dumnezeul dreptății mele.”
Despre căderea în păcat a primilor oameni ne spune și Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.” (Romani 5, 12) În acest sens ne spune și Solomon în Cartea Înțelepciunii: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lumea și cei ce sunt în partea lui vor ajunge să o cunoască.” (Cartea înțelepciunii 2, 23-24).
Prin urmare starea de stricăciune este o consecință a păcatului. Astfel, Placide Desseile pe parcursul acestui capitol despre rău dă mai multe citate ale sfinților Părinți sau altor scriitori în acest sens. Unul dintre ele este al Sfântul Irineu de Lyon: „Comuniunea cu Dumnezeu este viața, lumina și bucuria binefacerilor care vin de la El. Însă tuturor acelora care se despart de bunăvoie de El, Dumnezeu le dă drept pedeapsă despărțirea pe care ei înșiși și-au ales-o. Or, despărțirea de Dumnezeu înseamnă moarte; despărțirea de lumină înseamnă întuneric; despărțirea de Dumnezeu înseamnă pierderea tuturor binefacerilor venite de la El. Așadar, cei care prin apostazie au pierdut ceea ce am spus, fiind lipsiți de toate binefacerile, sunt abandonați tuturor pedepselor: nu pentru că Dumnezeu ar intenționa să-i pedepsească El primul, ci pentru că pedeapsa îi urmărește tocmai datorită faptului că sunt lipsiți de toate binefacerile.”
Înstrăinarea de Dumnezeu este cea care aduce răul peste noi. Așa cum am mai spus relele pe care le suferim noi oameni sunt consecințe ale păcatului. Și autorul ne spune că Dumnezeu nu poată să facă să dispară răul decât a anula exercițiul libertății noastre de a alege, care este bunul nostru cel mai de preț și cel mai important, condiția îndumnezeirii noastre. Dumnezeu nu a vrut aceste rele care se petrec în lume, dar ele au limită pentru că omul nu v-a fi cuprins de o ispită mai mare decât o poate duce, așa cum spune și Sfântul Apostol Pavel corintenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur dă două semnificații răului, dar mai important dă și un sens. În primul rând ne spune că adevăratul rău este desfrânarea, adulterul, zgârcenia și alte păcate. Pe de altă parte, avem moartea, boala și tot așa. Aici Sfântul Ioan Gură de Aur ne luminează pe noi, spunând, că doar noi le numin rele, dar nu sunt rele. Acestea ne aduc atât de mult bine pentru că: „știu să ne scadă din trufie, să ne scuture de indiferență, ne dau forță, ne întăresc atenția și râvna. Prin urmare, este vorba aici despre răul care îndreaptă, care ne face în același timp mai curați și mai râvnitori, care ne învață să filosofia cea dumnezeiască, și nu despre răul care merită blamat și condamnat.” În acest sens putem vedea suferințele venind de la Creatorul nostru, ca niște medicamente dureroase pentru boala noastră, dar cu folos. Pentru că El este doctorul cel adevărat care aduce vindecare sufletelor și trupurilor noastre. Iată cât de minunat este lucrul acesta, ca aflându-ne în păcat Dumnezeu permite orice suferință numai să ne eliberăm de necazul care ne macină. „Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că tot ceea ce este îngăduit de Dumnezeu este spre binele omului, reprezentând ca un fel de taină a iubirii Sale fără margini.”
În Sfânta Scriptură Mântuitorul ne spune: „Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34), adică amărăciunea ei. Dumnezeu a creat toate bune, fără de păcat, dar prin libertatea sa omul a creat răul.
Pe parcursul lecturii am aflat că totuși nu trebuie să ne punem așa mult întrebări, pentru că mintea noastră nu poate să înțeleagă de ce Creatorul permite unele lucruri. Părintele arhimandrit Placide Deseille citează în continuare pe Sfântul Ioan Gură de Aur care se întreabă: De ce a îngăduit Dumnezeu în lumea aceasta faptele oamenilor răi și ale demonilor? Și ne recomandă să ne încredem în înțelepciunea lui Dumnezeu, pe care noi nu o înțelegem pentru că dacă ne punem prea multe întrebări depășim limita. Adică trebuie să avem mai multă încredere în planul lui Dumnezeu. Pentru că scopul final al oamenilor este mântuirea, Dumnezeu a făcut ca suferințele să fie spre folosul nostru.
„Dumnezeu Tatăl ni L-a trimis nouă pe Fiul Său, pentru a-Și asuma firea noastră omenească, cu toate consecințele păcatului, cu suferința și cu moartea. Fiind Dumnezeu și om, Domnul nostru Iisus Hristos a putut, asumându-Și-le, să le schimbe în profunzime sensul. Suferința și moartea erau efectele și semnele despărțirii omului de Dumnezeu prin păcat. Acceptate de El, pentru împlinirea vreri Tatălui și din dragostea față de oameni, inclusiv pentru prigonitori Săi, ele au devenit semnul și expresia iubirii Sale fiești față de Tatăl și de filantropia Sa dumnezeiască. Iar prin aceasta, le-a și biruit. Și trimițându-Și Duhul Său cel Sfânt în inimile noastre, ne-a dat puterea de a tansforma și noi suferința și moartea noastră în mijloace privelegiate ale renunțării la orice formă de egoism, ale iubirii lui Dumnezeu și de oameni, ale iertării vrăjmașilor și celor potrivnici.” Iată deci că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit pe pământ pentru a înlătura răul, ci este cel care dă sens suferinței.
Părintele Nicolae Steinhardt se întreabă de ce îi este omul foame, adică cei lipsește omului, și ne răspunde: „de iubire și de sens”. Iată că Placide Deseille datorită înțelepciunii sale și cu ajutorul Harului dumnezeiesc dă sens suferinței. Se inspiră din sursele de bază necesare fiecărui creștin: Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți care au trat și ei problema răului.
În final, atinge cel mai important punct, acceptarea Crucii ca instrument de mântuire care este singura cale spre Înviere. „Într-o convorbire cu Sfântul Grigorie Sinaitul, relatată în Filocalie, Sfântul Maxim Capsocalivitul spune că atunci când Duhul pune stăpânire pe duhul unui om, îl face să vadă lucrurile într-o manieră cu totul diferită de modul său obișnuit de a le vedea.”
Așa trebuie să privim și noi lucrurile în adevăratul lor sens. Și ce este crucea pentru noi? Crucea semnifică pentru creștini, suprema iubire a unuia pentru altul și suprema iubire a fiilor pentru neamul lor. Crucea presupune să mergi până la moarte, de bunăvoie, pentru ceilalți. Domnul nostru Iisus Hristos, prin cruce, a mers de bunăvoie până la moarte pentru noi, ca să învingă moartea. Numai primind crucea de bunăvoie, nu silit, ci din iubirea pentru celălalt, numai așa ai parte și tu de viață veșnică și te înalți spre desăvârșire, prin unirea cu Hristos, ajutându-i și pe ceilalți să facă aceasta. Crucea este semnul iubirii dintre noi si semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi. „Creștinul nu este, oare, prin excelență, un om care, luminat de Duhul Sfânt, vede în suferință, în moarte și în toate formele pe care le îmbracă pentru noi crucea, cu totul altceva decât ceea ce vede în ea omul obișnuit, și anume slava Învierii?”
Ministerul Educaţiei