TIFON
Tifon, fiul Gheei, mai puternic decât toţi giganţii laolaltă a continuat lupta contra zeilor. Văzându-l de frică zeii s-au preschimbat în animale şi au fugit în Egipt. Singurul care a rămas în Olimp şi s-a luptat cu Tifon a fost Zeus. Invins  Tifon a fugit în Siria, aici Zeus s-a luptat corp la corp cu acesta.In cursul luptei  Tifon reuşeşte să-I smulgă secera de diamant şi cu aceasta să-I reteze muşchii şi nervii pe care îi ascunde în pielea unui urs vânăt  şi ascunde su b bolovanii unui râu; pe Zeus îl aruncă într-o peşteră.Hermes revenindu-şi din frică caută  şi  găseşte  peştera în care se afla Zeus, apoi preschimbat
în cântăreţ îl păcăleşte pe Tifon   şi află unde acesta îşi  ascunsese muşchii şi nervii , după care prefăcându-se în vultur 
zboară până la peşteră şi-i lipeşte lui Zeus muşchii şi nervii. Lupta reîncepe.  Ajung  cu lupta până în munţii numiţi azi Balcani (în trecut Hemus ;hema = sânge ), după atâtea lovituri trupul lui Tifon săngerează, învins el fuge în Sicilia. Prinzându-l , Zeus  îl trânteşte pe Tifon la pământ şi răstoarnă deasupra lui muntele Etna (legenda spune că atunci când Tifon se întoarce sub povară Etna azvârle lava clocotită ).

Gigantul Tifon s-a căsătorit cu uriaşa Echidna,jumătate viperă,jumătate femeie,şi au avut patru copii:
-Hidra din Lerna;
-Cerber,paznicul Infernului;
-Ortos,câine cu două capete;
-Himera.

Cele nouă muze erau fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei, zeiţa memoriei:
-Caliope,muza poeziei epice;       -Euterpe, muza muzicii;       -Melpomene, muza tragediei;
-Talia,muza comediei;                 -Terpsihore, muza dansului; -Clio, muza istoriei;
-Erato, muza poeziei de dragoste; -Urania, muza astronomiei; -Polimnia ,muza imnurilor de slavă.        

Prometeu 
Prometeu (=prevăzătorul,în vechea greacă) era fiul lui Iapet care îi avea ca părinţi pe Gheea şi Uranus. Iapet a avut patru fii: Atlas, osândit de Zeus să poarte veşsnic pe umăr bolta cerească, Meneleu aruncat în Tartar, pe Prometeu şi pe Epimeteu (neprevăzătorul). De mic Prometeu s-a dovedit a fi isteţ, ajuns bărbat în toată firea el ia în pumnii săi ţărâna ,o udă cu apă proaspătă şi rece şi creează după chipul şi asemănarea zeilor primul bărbat, la rugămintea lui Atena suflă peste omul făcut din lut dăruindu-i înţelepciune.Lui Zeus  omul peste omul făcut din lut dăruindu-i înţelepciune .Lui Zeus omul nu I-a fost pe plac şi a hotărât ca acesta să-I fie supus, şi omul  întotdeauna să-l slăvească pe Zeus. Zeus prin Hermes I-a anunţat pe oameni să se adune la Mecona să le spună ce îndatoriri au aceştia faţă de zei. In ziua stabilită ei au plecat spre Mecona cu un taur aşa cum le poruncise Zeus, pentru a-l tăia şi pune în două grămezi :una pentru sacrificii, alta pentru oameni. Prometeu puse deoparte bucăţile cele mai bune de carne, le înveli cu piele şi aşeză  deasupra maţele, fierea şi stomacul, iar în alta ciolanele goale de carne, tigva cu coarne răsucite, copitele şi le înveli într-un strat galben de grăsime. Zeus plin de lăcomie alese grămada cea mai mare, dar surpriză, acesta spre dezamăgirea lui  a nimerit numai ciolane, copite, coarne răsucite fără nici un pic de carne spre hazul tuturor zeilor şi al oamenilor. Prometeu ceruse în repetate rânduri lui  Zeus focul spre a-l da oamenilor,dar mai ales după întâmplarea de la Mecona, Zeus îl refuza. Într-o noapte Prometeu s-a furişat în fierăria lui Hefaistos , acesta dormea,  şi a pus  într-o plantă de soc scobită un bob de jar. Noaptea era  adâncă. Prometeu a fugit până a ajuns în văi şi I-a chemat pe oameni dându-le focul. Văzând focul arzând Hermes l-a anunţat pe Zeus de fapta lui Prometeu.  Zeus dorind să se răzbune  loveşte întâi pe oameni, apoi pe Prometeu. Din porunca lui Zeus, Hefaistos  făureşte prima fată, de-o rară  frumuseţe, c-un chip dulce de fecioară, şi aşa  apare prima muritoare. Ceilalţi, zei I-au dat fetei cele mai alese daruri. Hefaistos a făcut o cutie pe care I-a dat-o fetei, în ea Zeus a pus mai multe daruri, şi ia pus numele Pandora, iar Hermes a condus-o pe pământ. Prometeu era prevăzător, de aceea I-a sfătuit pe oameni să aibă grijă cu darurile trimise de Zeus. Toţi l-au ascultat, mai puţin Epimeteu, fratele lui. Acesta o ia de soţie pe Pandora şi bucuros deschide cutia crezând că sunt daruri preţioase,dar   deschizând cutia acesta eliberează toate nenorocirile şi relele, când s-a dezmeticit a fost mult prea târziu. Când a închis cutia în ea nu mai se găsea decât firava speranţa. Doar ea speranţa stă lângă oameni în ceasuri de restrişte. Aşa se răzbunase Zeus pe oameni, acum urma Prometeu. Din porunca lui Zeus, Hermes, Hefaistos, Forţa şi cu Violenţa  l-au legat pe Prometeu pe Elbrus (vârful cel mai înalt al munţilor Caucaz), i-au vârât şi pironul în piept, îar Zeus îşi trimitea vulturul în fiecare zi să îi mănânce ficatul.

CĂLĂTORIA LUI ZEUS PE PĂMANT
După ce l-a  pedepsit pe Prometeu  s-a gândit ca oamenii să-I ridice multe temple, în acest scop a trimis-o pe Dodona, o porumbiţă fermecată pentru a le transmite oamenilor mesajul. După discuţia cu Hermes, care i-a spus că oamenii râd de el Zeus a luat faţa unui om sărac şi a început să umble prin lume.L-a pedepsit pe regele Licaon al Arcadiei, transformându-l în lup pentru că acesta nu a vrut să-şi bată joc de un biet om care a cerut adăpost în numele lui Zeus.Şi în Frigia, Zeus şi Hermes, sub figura unor oameni sărmani nu sunt primiţi bine. Dar doi bătrâni, Filemon şi Baucius îi primesc în casa lor sărăcăciosă şi le oferă de mâncare, de băut şi un loc de dormit. Zeus a transformat satul într-un loc negru drept pedeapsă, iar pe cei doi bătrâni i-a pus să locuiască  în templul ce s-a ridicat pe loc (un fel de insulă). Zeus i-a întrebat ce vor: aur, argint îar ei au spus că vor să moară în acelaşi timp. După ce au murit, bătrânul s-a transformat în stejar, iar soţia lui în tei.

POTOPUL
După lunga călătorie pe pământ, Zeus a revenit în Olimp furios pe oameni. Hermes îi îndeplineşte porunca şi îi cheamă pe ceilalţi zei, după ce aceştia s-au adunat Zeus le-a spus căare de gând să-i înece pe oameni, drept pedeapsă pentru nesupunere. Î-a cerut să-l anunţe pe Hades că în curând vor sosi urme cu duiumul, iar zeilor Ares şi Apollo le-a poruncit să-I ţină bine pe zeii care pot risipi norii de ploaie.Eol, zeul vânturilor, I-a porincit Notului, vântul care aduce nori şi ploi să înece pământul (porunca lui Zeus). În acest timp, Iris, zeiţa curcubeu sugea apa din mări şi lacuri şi umplea norii. Zeus a poruncit fratelui său Poseidon, zeul mărilor să îl ajute, Poseidon a cerut tuturor zeilor apelor, râurilor, lacurilor să lase apele să curgă liber. Şi astfel omenirea pierii, cu excepţia lui Deucalion, fiul lui Prometeu şi a Pirei, fiica lui Epimeteu şi
a Pandorei. Cei doi soti, la sfatul lui Prometeu au construit o barcă şî astfel s-au salvat. După ce zeiţa Temis, (împărţitoarea de dreptate ), i-a zărit , s-a dus la Zeus şi l-a rugat să-I lase pe cei doi în viaţă pentru că şi-a  făcut dreptate,
iar Hades nu mai ştie ce să facă cu atâtea umbre. Zeus s-a îmblânzit şi după 9 zile şi 9 nopţi, în a 10 a zi a făcut semn. Eol i-a dat drumul lui Boreu care a alungat norii, iar Poseidon i-a cerut fiului său, Triton să sune înapoierea apelor, fluviilor, mărilor. Deucalion şi Pira au curăţat zidul de muşchi, au aprins focul pe altar pentru ca zeiţa Temis să se simtă mulţumită de felul în care arată templul ei. Noaptea, cei doi soţi s-au culcat în templu, iar Deucalion a visat-o pe Temis  care I-a spus să părăsească templul, să meargă unde văd cu ochii şi să meargă de-a lungul fluviilor şi să azvârle oasele stăbunilor în urmă şi astfel vor apărea oamenii. A doua zi I-a povestit totul soţiei lui şi astfel au început să arunce cu pietre în urma lor. Din pietrele aruncate de Deucalion ieşeau nişte bărbaţi puternici, iar din pietrele aruncate de Pira ieşeau nişte fete mândre. Căldura soarelui făcea seminţele să încolţească.  Din ele s-au născut pe urmă vieţuitoarele, plantele, păsările. Primul fiu al lui Deucalion cu Pira s-a numit Elen., de aici denumirea vechilor greci de elini.
  #  Titaniada era soţia lui Iapet, deci mama lui Prometeu, de aceea a intervenit pentru nepotul său Deucalion.
- Sfânta Vineri este Venera sau Venus = Afrodita.
- Sfânta Miercuri este zeul Mercur sau Hermes.
- Marţi vine de la zeul Marte sau Ares.
- Joi de la Joe, Jupiter sau Zeus.

ÎNŞELĂCIUNILE LUI ZEUS
Zeus i-a spus lui Hermes că el o să  încalce legile cereşti chiar dacă au fost orânduite de el şi o să se căsătorească şi cu altele. Astfel, a început să caute prin lume. Zeul Asops, zeu al unui fluviu avea 20 de fete, dar Zeus a îndrăgit-o pe Egina, cea mai mică dintre ele şî a răpit-o. Aspot a început să-şi caute fiica, şi în drumul lui  a dat peste un ţinut secat şi i s-a  făcut milă de oameni, din puterea lui a făcut să iasă  apă dintr-un izvor secat. Regele Corinutlui, Sisif, drept mulţumire i-a  spus unde Zeus îi ţine ascunsă fata, şi că aceasta a născut un băiat, pe Eac. Zeus a transformat-o pe Egina într-o insulă de teamă să nu păţească ceva, iar Eac a crescut pe acea insula, iar mai târziu a ajuns rege.
Zeus s-a căsătorit şi cu Antiopa cu care a avut doi gemeni: Zetos şi  Amfion (strămoşi ai regilor din Teba).
Apoi, a pus ochii pe Calisto  (calisto=în elina înseamnă “preafrumoasă”), nimfa care o însoţeşte în cortegiu pe Artemis la vânătoare, chiar dacă ştia că fiica  lui ucide nimfele care nu respectă jurământul de a rămâne ne-ntinate. Zeus a luat înfăţişarea  copilei  sale şi a păcălit-o pe Calisto. Când aceasta  a înţeles înşelăciunea s-a dus la Artemis cea adevărată , care a cerut arcul şi-o săgeată şi a ţintit-o pe Calisto. Zeus  a transformat-o într-o ursoaică, dar săgeata   fiicei  lui  care rar greşea a ucis-o. Înainte de muri a născut un băiat pe nume Arcas. După ce a murit trupul a fost pus pe rug, dar Zeus a azvârlit-o între stele, ivindu-se o nouă constelaţie: Ursa Mare. Fiul său, Arcas, a întemeiat Arcadia. Când a simţit că e timpul să moară i-a cerut tatălui său sa-l ducă lângă mama sa. Aşa a apărut Ursa Mică.
După ce le-a pierdut pe Calisto şi pe Egina, a pus ochii pe Io,  preoteasă  în templul Herei, fiica  unui  zeu  fluviu  Inakos ce uda ţara Argolidei. În zorii unei zile Zeus o privea pe Io cum se scălda, când a reminat cu scăldatul ea dorea să se îndrepte spre ţărm, atunci Zeus “ce o pândea din slava lui, s-a repezit – naintea fetei”.Io s-a speriat. Zeus s-a încruntat şi peste râu s-a lăsat un nor negru, “mai negru decât noaptea”, s-a apropiat de ea şsi a îmbrăţişat-o cu sila.în tot acest timp Hera îl căuta , şi,  văzând că în plină zi Argos este în întuneric a coborât pe un nor de aur în Argolida pentru a poruncii norilor să se împrăştie în văzduh. Zeus între timp o preschimbase în junincă pe Io, şi la dorinţa Herei i-a dat-o în îngrijire. Hera i-o dă monstrului Argus, monstru ce avea tot corpul presărat cu zeci de ochi pătrunzători , care se odihneau pe rând (dar niciodată doi din aceeaşi zonă). Monstrul  a luat de lanţ juninca şi a purtat-o peste munţii , câmpii şi ape. Nu-i dădea voie să pască decât iarbă veştedă, noaptea o ducea să doarmă în locuri umede, îngheţate. Într-o bună zi monstrul o aduce în ţara fluvului Inahos. Bătrânul zeu şi surorile ei vorbeau despre ea, întrebându-se unde ar putea fi, fără a şti  că la căţiva paşi de ei se află preaiubita lor soră şi fiică. Io îi auzea, dar fiind preschimbată în junină nu le putea vorbi.Atunci încearcă să – şi  scrie numele pe ţărmul nisipos al apei. Astfel Inahos şi fetele aflând adevărul îl blesteamă pe Zeus. Auzind blestemul Argus pleacă cu  Io spre nişte păşuni cu iarbă arsă, el preferând să stea la umbra unor arbori. Zeus decide că Io a suferit prea  mult şi de aceea decide să-l cheme pe Hermes pentru a-i porunci să îl ucidă pe monstru .Hermes a zburat până la locul unde se aflau ei .Acolo şi-a dat jos aripile , a lovit cu caduceul într-un tufiş de bozie care s-a transformat în 20 de capre roşii şi  20 de iezi bălţaţi şi un ţap cu părul negru.El a început să-şi mâne turma cântând din nai fermecător.
Argus l-a auzit şi-l cheamă sus, să urce – n munte. La început nu vrea dar apoi urcă. Hermes îi cântă. Argus adoarme şi pentru prima dată nu are nici un ochi deschis. Acum Hermes are prilejul de a-l ucide şi scoate arme (secura cu care Cronos l-a lovit pe Uranus) şi loveşte grumazul gros al monstrului. Capul şi trunchiul se zdrobesc, ochii se desprind şi se risipesc peste tot.Zeul rupe lanţul. Io este liberă. Hermes pleacă la Zeus, dar apare Hera care strânge ochii monstrului.Atunci trerce o pasăre (păun ), şi ea îi prinde ochii pe “coada  cea rotată, ca nişte pietre nestemate” (păunul devenind pasărea preferată a Herei ). Pentru că nu vroia ca Iob să scape , Hara porunceşte unei Furii să se transforme într-o streche şi s-o înţepe pe Io. De durere Io fuge fără nici o ţintă . Prometeu o vede şi-i dă curaj .Din Asia străbate înot mările şi fuge în Egipt, loc în care este transformată la loc de către Zeus. Ei nu-i vine să creadă de bucurie că este iarăşi om. La scurt timp, lângă un râu se naşte fiul lor, Epafos. Regele din Egipt , Osiris, s-a îndrăgostit de ea şi s-au căsătorit.
După moartea lor, preoţii I-au făcut altare, numind-o pe ea Isis , adică zeiţa lunii , iar pe Osiros zeul soare (în mitologia egipteană). A urmat la tron fiul ei, numit după moarte Apis.
Cât timp Io se afla în stăpânirea monstrului, Zeus şi-a căutat o altă iubire pământeană.Şi-a îndreptat privirea spre Europa , fiica lui Agenor, rege al Feniciei. Într-o zi prinţesa se juca împreună cu prietenele sale  pe o pajişte şi aduna flori pentru altarul Afroditei. Zeus se transformă  într-un taur cu păr galben ca aurul şi ochi albaştri. Hermes, la porunca lui Zeus se transformase în pescar şi gonise vitele spre pajiştea unde erau fetele. Fetele sunt uimite de frumuseţea taurului,  Europa îndrăzneşte şi se urcă pe spatele taurului, în acel moment taurul fuge şi înoată în larg cu fata. Fata  plânge şi ţipă deznădăjduită. Corăbiile regelui pornite-n căutarea fetei nu-l ajung. Poseidon îi netezeşte calea lui Zeus. După ce plutiseră pe ape o zi întreagă Zeus îşi duce prada lângă un stejar. Apoi dispare, după puţin timp apare un tânăr cu un chip fermecător (nu era altcinea, decât Zeus), care îi spune Europei că este regele ţinutului, după ce Europa îi povestise cum a ajuns acolo. El îi cere fetei să-i fie soţie, ea neavând nici o scăpare acceptă. A doua zi dimineaţa când se trezeşte îşi dă seama că a fost păcălită. Vrea să-şi pună capăt zilelor. Alege să se arunce de pe o stâncă, şi doar intervenţia Afroditei o salvează. Afrodita îi spune cine a fost în realitate tânărul şi taurul, nimeni altcineva decât stăpânul lumii, îcă numele ei va rămâne nemuritor fiindcă pământul pe care a fost adusă va purta numele ei. Zeiţa a dus-o pe fată într-un oraş pe insulă. Ea i-a născut lui Zeus doi fii: pe Minos, regele Cretei, şi pe Radamante, judecător al umbrelor de sub pământ.

HERA ŞI COPII EI
Hera reprezintă  de fapt cerul. Mânia ei stârnea furtuna, putea să dea porunci stihiilor, când se frămâta în jilţ Olimpul se va cutremura.La nunta ei cu Zeus au fost invitaţi toţi zeii, semizeii, chiar şî genii şi nimfele ce mişunau pe ape şi pe pământ. Toţi au adus daruri de preţ. Doar nimfa Cheloneea (chelone=în limba greacă înseamnă broască ţestoasă), a refuzat invitaţia, iar când a fost din nou invitată a râs de Zeus. Zeus de supărare a pedepsit-o pe nimfă să se transforme în broască ţestoasă (să-şi piardă graiul şi să poatre veşnic casa în spinare). Doar în acea zi Hera a avut voie să meargă în faţa lui Zeus, deoarece urma să-i devină soţie pentru  totdeauna. Sceptrul Herei avea în vârf un cuc  micuţ (cucul vesteşte lumii primăvara, speranţa, dar el mai reprezintă şi altceva…). Zeus s-a căsătorit cu Hera printr-o  înşelătorie. Într-o iarnă friguroasă  acesta s-a transformat în cuc, Hera văzându-l zgribulit  l-a luat la sân, atunci  Zeus  s-a făcut bărbat şi-a cerut-o de soţie. Ca dar de nuntă a primit de la Zeus un izvor Canatos, în care care aceasta avea dreptul să se scalde o dată pe an, scăldându-se în apa clară frumuseţea zeiţei creştea. Hera după scăldat se ungea cu o esenţă, care la cea mai mică adiere se împrăştia în toată lumea, veşmintele erau făcute de cea mai bună ţesătoare Palas-Atena, iar cerceii de Hefaistos. Dacă vreo fată spunea că este mai frumoasă ca ea Hera o pedepsea îngrozitor, pe Antigona, cre se lăudase că are părul mai frumos ca al zeiţei i-a transformat cosiţele lungi în şerpi. Fetele care au spus că au feţele mai albe ca ale ei  şi-au văzut obrajii  mâncaţi  până la os, de lepră. Zeiţa după nuntă  spunea că are o căsnicie fericită, nu putea să spună altfel pentru că era ocrotitoarea familiei, copiilor, fetelor ce se logodeau şi a femeilor măritate, dar toată lumea ştia că Zeus o înşela ori de câte ori avea ocazia cu nimfe, zeiţe sau fete pământene. Odată zeiţa s-a supărat aşa de rău încât şi-a părasit căminul şi a fugit pe un nor de aur tocmai  în insula Eubeea. Ca să o readucă acasă Zeus i-a poruncit lui Hefaistos să-i facă o fată  din lemn, pe care a acoperit-o toată în văluri, a pus-o într-un  car de aur şi se plimba cu ea prin Elada strigând că se însoară cu fata care este alături de el. Hera auzind vestea plină de ură a pândit carul şi s-a repezit la fată smulgându-I veşmintele spre hazul lui Zeus. Aşa s-au împăcat. Zeus îi reproşa zeiţei că o înşela pentru că nu ia dat feciori pe plac şi că el îşi doreşt şi alţi copii. Hera îi amintea că mai are două fete: pe Ilitia, care se îngrijea de  copii care se iveau pe lume, şi pe Hebe, paharnică în cer, dar care era şî zeiţa tinereţii.(despre Hebe se spunea că ar fi fost născută de Hera, fără ca Zeus să-i fi  fost tată; ea se născuse în urma  faptului că Hera mâncase nişte lăptuci, cu care o servise  Apollo la  o masă). Dar, spre marele necaz al Herei, Zeus o înlocuieşte pe Hebe din slujba de paharnică c-un tânăr fiu de rege, cu Ganimede, fiul regelui Troiei. Atât de frumos era acesta încât Zeus s-a preschimbat în vultur şi la răpit în cer făcându-l paharnic. Supărată de atâtea umilinţe Hera împreună cu zeii Poseidon, Atena şi Apollo hotărăsc să-l răstoarne pe Zeus. Dar zeiţa Tetis aflase taina şi l-a chemat pe gigantul cu o sută de braţe  Briareu să-l ajute pe Zeus. Ca răzbunare Zeus I-a gonit din Olimp pe Poseidon şi pe Apollo. Pe Atena a iertat-o, pentru  ea avea o slăbiciune. Pe Hera a înlănţuit-o şi agăţat-o de boltă “cu două nicovale mari prinse de picioare”. Toţi zeii s-au rugat de Zeus să o ierte. Doar după multe rugăminţi, şi-o perioadă îndelungată Zeus ia iertat pe toţi. Vreme de nouă ani, cât se afla la Tetis,  în  adâncimea mării, Hefaistos a făcut nimfelor podoabe minunate. Când s-a întors în Olimp ia adus mamei sale un dar lucrat de dânsul, un jilţ de aur. Încântată Hera a primit darul, când a vrut însă să se ridice nu a mai avut cum, parcă era lipită de el.  Astfel, Hefaistos se răzbunase pe mama lui pentru că îl aruncase în valurile mării. Hera I-a pourncit lui Ares să lupte cu şchipul şi sâ desfacă vraja, dar nici el şi nici alţi zei n-au reuşit. Singurul care a avut succes a fost Dionisos, zeul viţei de vie. El a încărcat cu vin o amforă  de aur şi a bătut la uşa fierarului în Lemnos. Aici ia dat cupă după cupă până ce Hefaistos a ameţit de tot. Apoi Dionisos l-a luat în cer  şi zeii au început care mai de care să-l roage să dezlege vraja. Dar Hefaistos se ţinea tare. El a spus că va spune taina în schimbul unui preţ. Preţul era nimeni alta decât zeiţa frumuseţii, Afrodita. Zeus a consfinţit nunta dintre cel mai urât dintre olimpieni şi dalba Afrodita, altfel Hera ar fi rămas pe veci legată de jilţ. Dar zeiţa Afrodita îl înşela pe Hefaistos cu Ares. Hefaistos a aflat şi a făcut o plasă cu fire nevăzute. S-a făcut că pleacă. Cum a plecat Hefaistos, Ares a venit, a luat-o în braţe pe zeiţă s-o sărute, dar plasa fermecată le-a căzut în spate şi ia prins pe amândoi. Hefaistos i-a chemat pe toţi zeii şi zeiţele să vadă înşelăciunea. Până la urmă el i-a dezlegat spre hazul tuturor.  Zeiţa,  de ruşine a fugit şi s-a ascuns în insula Cipru, iar Ares pentru a scăpa de ocară  a pornit spre Tracia, o ţară rece şi sălbatică.

PALAS- ATENA
În Olimp, demult, a fost o ceartă între zei, un rege Cecrops pusese temelie unui oraş vestit în Atica, şi ei se certau care din ei  anume va fi ocrotitorul acestui nou oraş. Până la urmă a rămas să se aleagă între Poseidon şi Atena. Zeul Poseidon a lovit cu tridentul  o stâncă şi din aceasta s-a ivit un “cal vânăt, cu coamâ lungă şi albă cum e valul”, era un cal sălbatic bun să ducă-n lupte războinicii. A mai lovit o dată cu tridentul “şi-a ţâşnit un izvor cu undele sărate”. Asfel Poseidon le ura supuşilor lui Cecrops  să fie luptători dar şi navigatori. În schimb Atena a îmblânzit calul pentru ca oamenii să-l folosească şi la muncă, nu doar la  război, apoi a îndreptat “lancea cu vârful spre pământ”, acolo a apărut un vlăstar ce a crescut iute, a devenit un copac plin de fructe rotunde, aromate, adică măslinul. Cecrops şi-a strâns supuşii, bărbaţii l-au dorit ca ocrotitor pe Poseidon, dar femeile au câştigar cu un singur vot în plus şi astfel a fost aleasă Atena drept ocrotitoarea cetăţii. Aflând Poseidon de alegerea făcută doreşte să se răzbune, îndreaptă tridentul spre Atica şi ca la un semn  apele  pornesc năvalnic spre noul oraş nimicind  tot ce întâlnesc în cale. Bărbaţii hotărăsc că femeile sunt de vină şi astfel le iau dreptul de a veni la adunări, de a-şi spune cuvântul. Ele nu mai au dreptul să hotărască în treburile privitoare la oraşul  sau ţara în care locuiau. Aflând de pedeapsa dată femeilor zeul Poseidon s-a potolit. Bărbaţii, ca să-l mulţumească pe zeu, i-au ridicat un altar numit “al Uitării” şi îl rugau astfel să-i ierte pe ei şi pe zeiţa Atena. Astfel ei vor fi plugari şi meşteri, dar vor merge şi la lupte şi vor cutreiera apele cum a dorit zeul. Poseidon a retras apele. Oraşul s-a reclădit cu ajutorul zeiţei. Atena  îi învaţă pe atenieni  artele şi meşteşugurile (sculptura, arhitectura, pictura), i-a învăţat să cultive măslinul.A hotărăt ca ramura verde de măslin să fie simbolul păcii. Palas-Atena i-a învăţat să mânuiască roata olarului, mistria, cuţitul de dulgher, să facă corabii cu trei rânduri de vâsle. Zeiţa îi sfătuia să fie viteji dar şî prudenţi. În Lidia trăia un vopsitor de lână, în purpură, Idmon care avea o fată Arahneea a cărei faimă trecuse şi peste hotare. Ea ştia să brodeze pânze ca nimeni alta. La ea veneau regi, zeităţi şi nimfe şi toţi se minunau de ce făcea Arahneea. Nimfele o îndemnau pe fată să-i  mulţumească zeiţei Atena pentru darul său. Dar ea spunea că oricând poate să se întreacă cu zeiţa, ea ţese mult mai frumos decăt aceasta şi că o provoacă la întrecere. Palas-Atena a auzit sfidarea fetei, şi a vrut să se răzbune, să arunce lancea spre ea, dar fiind chibzuită  a hotărât să se răzbune altfel. A luat  înfăţişarea unei bătrâne şi s-a dus la locuinţa fetei. Aceasta ia spus bătrânei tot ceea  ce nimfele îi spuneau. Zeiţă prefăcută-n babă a sfătuit-o pe fată să-I ceară iertare Atenei pentru ofensa adusă. Dar fata nu şi nu. Atunci zeiţa şi-a reluat chipul său olimpian şi-a acceptat întrecerea propusă. Zeiţa coase pe stofa ei gâlceava dintre ea şi Poseidon, dar şi alte întâmplări, în schimb Arahneea  ţese pe stofă  un şir de nedreptăţi săvârşite de zei (răpirea Europei, ademenirea Antiopei, furarea Eginei şi alte fapte săvârşite de Zeus, dar  şi de Poseidon, Apollo, Dionisos şi alţi zei). Tesătura fetei întrecuse cu mult pe aceea a zeiţei. De supărare zeiţa i-a deşirat ţesătura, fata a luat repede un şnur şi a vrut să-şi ia viaţa. Dar zeiţa crezând  că aceasta ar scăpa mult prea uşor a transformat-o în paianjen, cel care–şi  ţese veşnic pânza şi toţi i-o rup.
La romani Atena, adică Minerva, era “zeiţa literaturii, a ştiinţelor şi a tuturor artelor”.

STRĂLUCITORUL APOLLO
Aezii înălţau imnuri lui Apollo “Tu eşti lumina.Tu eşti căldura scumpă muritorilor”. Când Apollo  a păşit în Olimp nemuritorii nu au ştiut ce să admire mai mult la el:înfăţişarea mândră sau cântecul ce îi răsuna din liră. Apollo (Febus), a fost recunoscut de muze drept ocrotitorul lor. Coborând din Olimp zeul şi-a  căutat un loc pentru templu, a ajuns pe muntele Parnsas. Acolo era un şarpe lung cât un munte, care se născuse dintr-o mocirlă verde ce rămăsese din apele vărsate de la potop. Şarpele Piton primise poruncă de le Hera să-l ucidă pe Apollo pentru că Zeus ţinea mai mult la acesta decât la fii ei. Când a ajuns pe munte şarpele a încercat să-l ucidă dar Apollo a tras cu arcul o săgeată şi astfel  în a patra zi din viaţă l-a ucis pe monstru .Chinuit de dureri şarpele a murit , iar trupul i s-a uscat cu timpul sub razele soarelui.De aceste locuri unde a fost răpus şarpele au fost numite Delfi. În Delfi a fost ridicat templul şi un vestit oracol. Răspunsurile la întrebările lor ( oamenii),  le primeau prin preoteasa  Pitia, care stătea pe un trepied de aur învelit în pielea lui Piton, în schimbul unor bogăţii.  După aceea zeul a plecat încă pătat de sânge să-şî purifice trupul în râul Tempe. Cum s-a scăldat şi-a scăpat de sânge Apollo a prins chef de viaţă. El a pus ochii pe o nimfă, Dafne, fiica râului Peneu.  Deşi a fost cerută în căsătorie de mulţi regi şi eroi ea a dorit să rămână necăsătorită. Un prinţ care se îndrăgostise de ea şi-a lăsat părul lung, s-a îmbrăcat în straie  de femeie ca să poată fi lângăeea. Dar Apollo a aflat taina, şi l-a ademenit într-o zi la scăldat astfel încât s-a dat de vileag. Dafne supărată a fugit. Nimfele care oînsoţeau l-au doborât cu lăncile şi l-au aruncat în râu. Apollo a plecat în căutarea fetei, dar aceasta fugea continuu şi se ruga de tatăl ei să deschidă apele s-o înghită. Nici nu termină bine fraza că frumoasa Dafne îşi schimbă înfăţişarea, devineun copac. Dar Apollo hotăreşte ca acesta să fie copacul lui, iar frunzele de laur să îi împodobească pletele şi tolba de săgeţi, tot el hotăreşte ca pentru învingătorii în lupte  semnul de cinste să fie cununa din frunze de laur. Zeul a avut şi alte soţii  dar le-a părăsit pe rând pe toate, fii lor  au întemeiat multe oraşe  în Elada. Zeul a îndrăgit-o pe Castalia, fiica regelui din Delfi. Ea cânta ca nimeni alta. Zeul a cerut-o de soţie, dar ea a refuzat. Fata iubea un păstor, ei îşi juraseră credinţă până la moarte. Zeul ştia  Într-o zi l-a chemat la luptă dar înainte ca băiatul să ridice lancea zeul a tras o săgeată, apoi a chemat un cârd de corbi să-l ciugulească. Castalia s-a dus să ia apă dintr-o fântână, zeul ia spus că acum va fi a lui pentru că l-a omorât pe păstor. Dar fata a sărit în adâncul apei  când el a vut să o ia în braţe. Atunci zeul a spus că acea apă va lua numele ei, şi că Pitia să nu poată ghici viitorul decât dacă se va scălda în acea apă, că poeţii dacă vor dori să spună stihuri măiestrite vor trebui să se adape întâi de aici. Apollo era mândrul, nu era  un alt cântăreţ ca el. Dar într-o zi muzele îl anunţă că-n Frigia tânărul Marsias a făcut o unealtă nouă de cântat, un fault. Cu flautul său Marsias a reuşit să scape ţara de jaf  şi de robie, năvălitorii fiind parcă fermecaţi, apoi luaţi de ape, izbiţi de arbori şi striviţi de pietre. Auzind de acest tânăr zeul plin de supărare ajunge cu carul său în Frigia, şi îl cheamă pe tânăr la întrecere să vadă care instrument cântă mai minunat  flautul sau lira. Marsias primeşte dar vrea judecători pe oameni, nimfe şi satiri, dar zeul ni se învoieşte şi le cheamă pe muze. Primul începe să cânte Apollo, muzele sunt femecate. Urmeză Marsias, şi muzele consideră că flautul întrece lira lui Apollo. Apollo vor să mai cânte o dată, dar acum Apollo cântă cu lira şi cu vocea, şi cântă minunat, (Marsias se împotrivise pentru că lupta fusese iniţia între liră şi flaut). Marsias se întrece pe sine în cântecul duios de flaut. Votul este la egalitate, patru muze de parta lui Apollo, patru de partea băiatului, dar Caliope care-l îndrăgise pe zeu dă votul acestuia şi astfel prin vicleşug acesta câştigă. Zeul îl pedepseşte pe Marsias legându-lde un pin şi jupuindu-l de toată pielea cu mâna lui. Băiatul nu şi-a cerut iertare, ci ia spus zeului că l-a înfrânt în mod viclean, dar nu l-a şi întrecut. Sângele lui s-a prefăcut într-un râu cu unda purpurie, căruia oamenii i-au dat numele de Marsias. Flautul purtat de ape a colindat toată lumea, el cânta singur peste ape. Apollo temându-se ca oamenii să nu înveţe cântecul a luat flautul  şi l-a dus în templul său şi l-a închinat să facă pace cu umbra celui ce pierise.

ARTEMIS
Era zeiţa vânătorii, reprezenta lumina palidă a nopţii, era sora lui Apollo. Aezii povesteau că imediat după naştere s-a înfăţişat tatălui său, i-a îmbrăţişat genunchii şi i-a cerut: dreptul de a rămâne fecioară, un arc şi o tolbăcu săgeţi, dreptul de duce în mână o făclie, dreptul de a se înveşmânta într-o tunică ce nu va fi mai lungă de genunchi, a dorit să fie urmată de 60 de fete ale lui Ocean, de 20 de nimfe, iar sub ocrotirea ei să fie doar un oraş, cel pe care îl va alege Zeus. Urmată de cortegiul de fecioare, zeiţa vâna “din zori şi până-n noapte”, tot felul de sălbăticiuni. Îi plăcea să vadă cum animalele  se zbat în chinurile morţii. Se lăuda că–n lumea asta nu este un ţintaş mai priceput ca ea. Din când în când nimfele îi spuneau că un fiu de rege, Acteon, vâna la fel de bine ca dânsa. Nu după mult timp sosi înţinutul cutreierat de zeiţă şi Acteon cu soţii lui şi 50 de ogari. Unii spuneau că el sosise din întâmplare, alţii că zeiţa îl atrăsese acolo. Acteon se simţi cuprins de oboseală, o oboseală neînţeleasă, el le spuse soţilor să plece la palat să-l lase singur, că în curând îl va urma şi el. Rămas singur în pădure Acteon văzu un pârâu bău cu sete, dar parcă fusese vrăjit, mergea acum încet, urmat de ogarii săi de-a lungul văii. Ajuns unde era zeiţa o văzu pe aceasta scăldându-se. Nimfele strigau la el să plece, o lege a lui Cronos spunea că  muritorii ce-i privesc pe zei fără voia lor,  plătesc cumplit. Dar el privea vrăjit.  Nimfele acoperă cu trupurile lor trupul zeiţei ca să-l scape de privirea lui Acteon. Zeiţa supărată a aruncat doi pumni de apă din urnele de  aramă şi Acteon s-a făcut cerb. Dar ca suferinţa să fie mai puternică zeiţa I-a lăsat raţiunea. Astfel, Acteon a văut cum câinii îl urmăreau, el încerca să strige dar fără folos. Câinii însă îl muşcă şi doboară. Astffel zeiţa s-a răzbunat pe Acteon, şi nimeni nu a mai avut curajul să îi ştirbească faima de cea mai iscusită în meşteşugul vânătorii. Zeiţa nu avea timp de dragoste, iar dacă vreo nimfă iubea vreun bărbat Artemis o ucidea pe loc cu arcul. Dar o dată dragostea a pus stăpânire şi pe Artemis. Ea s-a îndrăgostit de Orion, fiul regelui Hireu. Acesta era un uriaş ce iubea vânătoarea, avea un câinefermecat pe Siruis. Poseidon îi dăduse lui Orion harul  de a păşi pe ape la fel ca pe uscat, pentru că o dată Hireu îl ospeţise cu cinste. Orion făcuse multe vitejii. El la rugămintea regelui din Chios alungase toate dihăniile ce-i năpădise insula. În schimbul faptei Orion o ceruse pe fata regelui drepr soţie. Dar regele nevrând să-i dea fata l-a îmbăta şi i-a scos ochii cu cuţitul. Uriaşul s-a trezit în dureri mari şi bâjbâind fără să vadă cu greu a ajuns la Lemnos  unde Hefaistos lucra de zor. Zeul l-a sfătuit pe Orion ca în fiecare dimineaţă, când se iveşte Eos, aurora, să stea cu ochii către răsărit şi o să se vindece cu vremea. În fiecare zori de ziuă lua pe umeri un copil şi ghidat de acesta se îndrepta cu faţa spre răsărit. Zeiţa Eos s-a îndrăgostit de uriaş, a făcut o vrajă şi l-a răpit, la dus în cer. Când l-au văzut zeiţele s-au îndrăgostit şi ele. Dar mai ales Artemis. Văzând că ele se ceartă pe un muritor, Zeus a spus că trebuie să găsească o soluţie. Soluţia a fost găsită de Apollo. Acesta i-a poruncit lui Orion să vâneze păsările ce zburau deasupra mării lui Poseidon, şi să vâneze fiara dintr-un ţărm îndepărtat. Orion şi-a azvârlit pe umeri o blană de leu, şi-a luat măciuca, arcul, tolba şi un paloş şi l-a strigat pe Sirius  şi a plecat la vânătoare. Abia se mai vedea, era un punct mic în zare. Atunci Apollo o cheamă pe sora lui, Artemis, şi-I spune că dacă ea va nimeri acel punct şi palid atunci şi el o recunoaşte drept cea mai pricepută în tragera cu arcul. Ea se învoieşte. Ţinteşte. A tras. Un răcnet groaznic se aude. Orion a căzut. Marea s-a înroşit de sânge. Eos jeleşte “Artemis mi-a ucis iubitul”. Pe-un nor de aur zeiţa Artemis soseşte lângă vânător. La rugăminţile ei Zeus îl urcă între constelaţii pe Orion (se iveşte la începutul verii şî dispare la sosirea iernii), şi ca să nu fie singur pe bolta cerească alături îi stă Sirius, stea sclipitoare, ce se zăreşte bine vara, în constelaţia Câinelui mare. Artemis se răzbuna întotdeauna pe cei care îi greşeau, dar cel mai aspru s-a răzbunat pe Niobeea . Aceasta se lăuda că nu-I nimeni mai fericit ca ea , că are un soţ bun şi vrednic, 7 băieţi  şi 7 fete. De sărbătoarea zeiţei Leto nu i s-a mai închinat şi nici nu i-a mai adus ofrande la altare. Ca atare nici alte femei nu au mai adus daruri la altarele zeiţei , iar ofrandele s-au micşorat. Supărată Leto se plânge lui Apollo şi lui Artemis . Apollo se răzbună ucigându-i toţi  băieţii. De supărare soţul ei îşi înfige paloşul în piept. Apoi Artemis îi ucide rând pe rândtoate fetele.  Ni obeea  de durere se transformă în stână de piatră , pe care o furtună o duce în zbor  până în  ţara ei de baştină, în Lidia. Din ochii ei de piatră ţâşneau lacrimi care se  scurgeau ca un izvor. Stânca a stat mult timp acolo până când ploile şi vântul au măcinat piatra.
     Când se sătura de măceluri se ducea la Deefi, unde dansa cu cele trei Charite sau cânta cu cele nouă muze în cinstea mamei sale Letoşi a puternicului Zeus.

   Hermes
Fiul lui Zeus şi al Maiei ,fiica titanului Atlas, de mic s-a dovedit năzdrăvan . Când s-a născut şi-a dat jos scutecele şi s-a dus în poiană unde a împletit ramuri de mirt şi tamarisc, făcând prima pereche de sandale .  Aşa a apărut încălţămintea.
Văzând pe drum o broască ţestoasă i-a  luat ţestul şi şi-a făcut o liră, din ea a cântat povestea dragostei cu mama sa, gingaşa Maia. Văzând cirezile lui Apollo, pe care acesta le păzea cu grijă, Hermes  le fură şi le ascunde. Apoi se întoarce acasă, făcându-se că doarme-n leagăn. Dar un moş, Batos, l-a văzutşi l-a spus zeului Apollo. Apollo s-a dus la Zeus acuzându-l pe Hermes de furt, dar acesta se apără cu zel.  Din acel moment Zeus a hotărât ca Hermes să fie zeul “născocitorilor de lucruri, al oratorilor, al hoţilor şi al călătorilor. Hermes i-a furat lui Apollo arcul cu tolba de săgeţi, lui Hefaistos cleştele de aramă, lui Poseidon tridentul, Afroditei brâul de aur, a vrut să-i fure lui Zeus fulgerul dar temându-se
de tatăl său până la urmă a renunţat. A luat chipul lui Ares şi a supt de la Hera laptele divin dobândind astfel nemurirrea. Hermes I-a vândut lui Apollo lira şi şi-a cumpărat  caducelul, un băţ vrăjit pe care nu l-a mai dat din mână. Zeus l-a făcut şi curier în ceruri, i-a dat în seamă gimnastica, tinereţea chiar spun unii şi sănătatea. El mătura prin sala de banchete, pregătea cupele pe masă, răspândea poruncile lui Zeus, toată noaptea duceamorţii lui Hades la judecată. Când zeii aveau vreo problemă pe el îl chemau, I-a ajutat char şi pe Perseu, Heracle, Odiseu şi alţii. Hermes s-a îndrăgostit de nimfa Driops, chiar pe meleagul său natal Arcadia, Munţii Cilene. Luând înfăţişarea unui păstor el a amăgit-o pe  nimfă şi aceasta s-a căsătorit cu el. Copilul născut de Driops avea picioarele de ţap, păroase, negre, cu copite, iar pe cap un păr zburlit, coarne şi o barbă, lucru care a îngrozit-o pe nimfă. Aceasta a fugit. Hermes şi-a luat copilul şi l-a învelit în blană de iepure şi l-a dus în Olimp, dar, după aceea Pan, căci aşa se numea s-a întors în Arcadia. Pan se îndrăgosteşte de nimfa Sirinx care fuge de el cum îl vede. Odată, ca să nu fie prinsă de Pan se roagă să dispară şî dintr-o dată se preface într-o plantă verde, Pan se apleacă şi rupe bucăţele nepotrivite ca lungime din trestiile fermecate pe care le lipeşte cu clei şi începe a cânta, astfel apare naiul. După această tragedie, Pan se retrăsese într-o pădure şi îşi cânta suferinţa. Treptat nimfa Pitis se îndrăgosteşte de el şi începe să se apropie de Pan. Şi acesta începe să simtă cum se aprinde flacăra în el, dar când să o ceară de soţie Zeul Boreu ( care râvnea la Pitis), i-a dat brânci lui Pitis. Aceasta moare, în timp ce Pan se roagă la Gheea să aibă grijă de Pitis. În locul în care ea a murit s-a înălţat un pin. Singurul lucru pe care îl mai avea era naiul, cu ajutorul căruia îşi cânta durerea.    NAI=SIRINIX; PIN=PITIS =ÎN LIMBA ELENĂ

AFRODITA
Aprimit de la Zeus în grijă iubirea, frumuseţea şi viaţa. Dintre cei pe care nu I-a tulburat cu flacăra iubirii se numărau Atena (avea înclinare pentru titanul Prometeu), Artemis (înclinare spre Orion), şi Hestia. Afrodita i-a tulburat simţirea lui Zeus, facându-l să alerge dia Olimp preschimbat în taur, vultur, cuc şi de aceea Zeus îi purta pică. Pentru a se răzbuna pe ea, i-a hărăzit dorinţă de a se îndrăgosti de un muritor. Zeiţă s-a îndrăgostit de Anhise, cu care l-a avut pe Enea, cel care va întemeia cetatea Romei. Romanii se făleau că se trag din Afrodita, lucru care nu-I plăcea zeiţei. Ea s-a despărţit de Anhise. Afrodita a avut un băiat cu Ares, pe Eros. Ea îl învăţa când să întindă arcul şi pe cine să lovească cu săgeţile din plumb, cu vârfuri negre, otrăvite. Eros I-a ţintuit pe Zeus, Ares, Afrodita. Ţintind-o pe Afrodita a făcut-o să se îndrăgostească de Adonis, îndrăgostit şi el de Afrodita. Pentru el, Afrodita a părăsit Olimpul. De dragul lui a renunţat la toate brăţările, agrafele, straiele complicate îmbrăcându-se cât mai simplu. Tot timpul îl ruga pe Adonis să fie atent să nu fie ucis, dar el arăta doar nepăsare, spunănd că îi place pericolul. Într-o zi, după ce se despărţise de Afrodita, Adonis vede un mistreţ pe care încerca să-l ucidă, dar va fi ucis. Auzindu-i ţipetele, Afrodita se întoarce şi vede mistreţul ce fuge, care nu era altcineva decât Ares. În fuga ei îşi pierde sandalele de aur, se înţeapă într-o tufă de trandafir sălbatic care era doar alb, dar care devine roşu. Pentru a nu-şi uita soţul, Afrodita a hotărât ca în fiecare an, două zile să fie nişte sărbători numite adonii. Într-un oraş din Cipru  locuia Pigmalion, un sculptor tânăr şi frumos, dar care trăia singur pentru el visa la o fiinţă  pură, lucru de negăsit în acea perioadă. Astfel, începe a sculpta chipul unei fete, a sculptat chipul fiinţei cu care îşi imagina viaţa, numind-o Galateea. Când vin sărbătorile Afroditei, artistul se roagă la zeiţă să-I dea viaţă Galateei. Afroditei i s-a făcut milă şi i-a dat viaţă. Ea le-a ocrotit iubirea toată viaţa. Fiul lor a ajuns rege în Cipru, Pafos căci aşa îl chema, a înălţat un templu fără seamăn zeiţei Afrodita.

EROS ŞI PSIHEEA
Un rege din Creta avea trei fete, iar fiica cea mică, Psiheea era  foarte frumoasă, fiind asemuită cu Afrodita.  Zeiţa s-a supărat şi i-a cerut lui Eros să facă o vrajă prin care oamenii să nu o mai iubească, şi să îi picure în suflet  o iubire  nebună pentru  cineva  osândit de viaţă. Eros a vrăjit-o pe fată, dar nu a tras şi săgeata otrăvită pentru că se îndrăgostise de ea.  Părinţii fetei nu înţelegeau de ce nu se căsătorea, când surorile ei erau căsătorite cu doi regi. Atunci ei întreabară  oracolul  lui Apollo care le spune să o ducă în vârful unui munte şi să o lase acolo. Vântul de apus, Zefirul o luase pe copilă  pe aripile lui şi o duse într-un loc  neştiut de oameni. O fiinţă nevăzută, soţu; ei îî spune că tot ce vede este al ei. Psiheea era soţia  unuia căruia nu ştia cine este, ce este, cum este. Ea îl roagă pe soţul ei să le dea voie surorilor ei să vină la ea pentru a vorbi cu ele. Acesta într-un final acceptă şi Zefirul le aduce pe cele două surori în palat. Surorile Psiheei, la început bucuroase că o revedeau, devin invidioase şi astfel o sfătuiesc să-şi încalce jurământul de a nu îi vedea faţa soţului ei. Noaptea, ea încearcă să îi vadă faţa, ea îi atinge arcul şi o săgeată o zgârâie la deget. Se îngrăgosteşte de Eros, soţul ei. Dar acesta se trezeşte şi zboară, pleacă pentru totdeauna. Palatele, grădinile, totul dispare. Se întoarce în Olimp. Aici îl aştepta Afrodita care îi cere socoteală pentru că ia nesocotit poruncile. Îi cere arcul, tolba, făclia şi aripile. Din zeu devine sclav. Afrodita îl închide în casă. Psiheea pleacă în lume să-şi caute soţul. Se duce la tempul Herei să-i ceară ajutor, dar aceasta refuză. Atunci se duce la templul  Afroditei (care o ura). Zeiţa pune două sclave: Grija şi Intristarea să o biciuiască. Apoi  îi dă tot felul de munci grele de făcut (mai ales că era însărcinată): să aleagă boabele de mazăre, fasole, linte, orez care erau amestecate, să aducă lâna de aur de la nişte oi turbate, nişte balsam de la Persefona, soţia lui Hades. Persefona îi spune să nu deschidă capacul, dar ea s-a gândit că poate dacă se va da cu balsam, Eros va reveni la ea, şi deschide cutia. Afrodita a pus în cutie aburul negru ce aduce somnul cel fără de sfârşit. Eros descoperă locul unde mama lui îi ascunse însemnele puterii, le ia şi pleacă spre Psiheea. Aici, el adună aburii grei ai morţii şi fata se trezeşte. Apoi el se duce la Zeus cerându-i ajutorul. Zeus îi dă fetei să soarbă din cupa lui de aur esenţele divine: ambrozie şî nectar. Astfel, Psiheea devine zeiţă şi se poate căsători cu Eros.

POSEIDON ŞI AMFITRIA
Poseidon când o vede pe Amfitria, se îndrăgosteşte imediat de ea. Ea era fiica zeului Nereu şi a nimfei Doris. Amfitria nu vroia să se căsătorească cu el şi de aceea s-a ascuns într-o peşteră albă unde veneau vietăţi marine pe care ea le proteja. De frica lui Poseidon, cineva a spus unde ea se ascundea. Delfinii i-au spus zeului mării vestea şi el a pornit într-acolo. Amfitria aflând  că Poseidon vine spre ea, fuge. Dar delfinii o găsesc şi o peţesc pe Amfitria, care într-un final acceptă să se căsătorească cu el. Drept răsplată, Poseidon a azvârlit pe cer pe cei doi delfini. Astfel, pentru ajutorul  dat, a apărut constelaţia celor doi delfini. Cu Amfitria l-a avut pe Triton, cu păr verde şi de la mijloc în jos era ca un balaur. Triton era un fel de Hermes pentru Poseidon. Poseidon nu a rămas fidel Amfitriei; cu nu nimfa Toora el l-a avut pe uriaşul Poliferm care era îndrăgostit de Galateea, sora Amfitriei. Dar Galateea era îndrăgostită de păstorul Acis care va fi ucis de Poliferm, acesta va arunca o stâncă peste Acis. Nimfa Galateea se rugă la zei să aibe milă de Acis. Din acesta a ieşit un râu în jurul căruia au  crescut trestii. Acest izvor a fost numit Acis, în amintirea dragostei pierdute.

HADES ŞI PERSEFONA
Hades era zeul morţii, al umbrelor muncite în neguri, sub pământ. El era cel mai posac şi mai nesuferit din rândul zeilor.
Cei ce-i supărau pe zei plecau în Tartar, iar ceilalţi spre Insulele  fericirii, ale norocului şi păcii numite şi Câmpiile Elizee. Hades avea o cască fermecată cu ajutorul căreia se făcea nevăzut. El era ajutat de genii şi de zeiţe întunecate. Geniile îi căutau pe cei lipsiţi de omenie, le insufla patimi ce-i împingeau către pieire. Atunci se ivea Tanatos care purta o mantie ca smoala pe umeri două aripi negre şi o sabie în mâna dreaptă. Tanatos era moartea care smulgea umbra celui dus, umbră luată de Hermes care i-o ducea lui Hades. Drumul către tărâmul morţii trecea prin peşteri negre şi mlaştini verzi, drum plin de genii ce-i biciuiau pe călători. Tărâmul întunecat era înconjurat de râul Stix, de nouă ori ca într-un ghem. În drum către Hades se mai trecea şi peste râul Aheron. Umbrele treceau doar dacă îi dădeau un ban luntraşului Charon, pe care îl ţinea în gură. Lângă porţile palatului se afla Cerber, câinele cu trei capete (pe capete se foiau şerpi), care lăsa pe toţi să intre şi pe nimeni să iasă. Regele Tanatal se afla în Infern, fiind pedepsit că a luat merindele cereşti şi le dusese pe pământ să le dea muritorilor, dezvăluind chiar şi unele secrete ale lui Zeus. A fost vârât într-un lac şi era înconjurat de pomi fructiferi. Dar când voia să bea apă sau să mănânce acestea dispăreau. Un rege din  Tesalia, Ixion i-a spus Herei că o iubeşte şi acesta a fost pedepsit. În Infern era ţintuit pe o roată de aramă, încinsă bine în flăcări, legându-l în lanţuri. Nişte şerpi îi muşcau trupul. Sisif, regele din Corint a fost pedepsit să urce o stâncă pe un munte înalt (o lua mereu de la capăt) pentru că i-a  spus lui Asops fapta lui Zeus (i-a răpit fiica, pe Egina). Hades a anunţat că vrea să se însoare, dar nimeni nu dorea să se căsătorească cu el, şi atunci a decis să-şi fure mireasa. Şi-a trimis slugile să cerceteze ce zeiţă a rămas nemăritată. Acestea i-au spus că sora mijlocie a lui Zeus, Demetra (zeiţa holdelor), avea o fiică Cora, cuminte, frumoasă şi înţeleaptă. Hades s-a dus la tatăl Corei, Zeus cerându-i mâna ei. Zeus i-a spus că că i-o dă dacă poate să o ia deoarece Demetra nu o să fie de acord şi o veghează ca tigroaică. Hades a răpit-o pe Cora printr-un vicleşug. Într-o livadă în care şi Cora apăru un narcis cu o sută de tulpine frumos mirositoare. Când Cora a vrut să-l rupă Pământul s-a desfăcut în două, apărând caii lui Hades în fruntea unui car mâreţ de aur. Hades a prins-o pe Cora şi a dispărutîn adâncuri. Demetra, când a auzit că Cora a fost răpită, a început să o caute, dar nimeni nu îi zicea nimic, nici chiar Zeus. Atunci s-a mâniat atât de tare, încât a pustiit totul. Zeus i-a cerut lui Hermes să îi spună lui Hades să îi dea drumul Corei. Hades i-a dat Corei înainte de a pleca să guste din jumătatea unei rodii pentru a se reîntoarce la el. Demetra înţelegând şiretlicul s-a mâniat, dar Zeus i-a spus că Cora va sta două treimi din an cu ea şi restul că Hades. Cora  stătea cu Demetra din primăvară până toamna, iar iarna cu Hades. Ei s-au căsătorit. Demetra i-a mai dat un nume: Persefona, iar lui Hades, Pluto, zeul cel bogat.
Pe râul Stix se jurau zeii. Cine îşi încălca jurământul trebuia să stea un an într-o stare asemenea morţilor, iar nouă ani nu putea participa la consilii, ospeţe, nu se amesteca cu ceilalţi zei. (chiar şi Zeus trebuia să se supună).
Cele trei  râuri ale Infernului: Aheronul sau râul spaimelor, Piriflegetonul sau râul  de foc şi Cocitul sau râul plânsetelor..
Demetra se numea la romani Ceres, zeiţa holdelor şi a bogăţiei de cereale.
Cora era  zeiţa încolţeşte şi dă roade.

  HESTIA ŞI DEMETRA
Hestia i-a cerut lui Zeus dreptul de a rămâne veşnic  fecioară, farmecele Afroditei neatingând-o niciodată.Era zeiţa focului şi era slăvită în fiecare casă. Când doi tineri se căsătoreau, feciorul lua din vatra părintească scântei cu care aprindea focul pe vatra lui abia zidită.
Pe vremea când îşi căuta fiica, Demetra îşi schimbase faţa, părând o bătrână. Îl întâlneşte pe Celeu şi pe fiica acestuia. Aceasta îi spune Demetrei să vină la ei acasă să se odihnească. Demetra le povesteşte, fără să le spună cine este, că un zeu i-a răpit fiica, iar bătrânul îi spune că fiul lui, Triptolem, va muri. Ajungând acasă (Tripton era lângă mama lui Metanisa care nu ştia ce să facă), când îl vade căt suferă, Demetra îl ajută şi băiatul îşi revine. Noaptea ea îl afundă  sub jarul ce licărea roşu pe vatră pentru a-l face nemuritor, dar este oprit de mama băiatului care o opreşte. Atunci ea îşi ia faţa de zeiţă şi îî spune bătrânului să îi zidească pe colină un templu. Ea îî va da sfaturi despre pământ. După ce Triptolen a crescut el a plecat în lume ca să îî înveţe pe oameni agricultură. Ajuns în Sciţia, regele Lincor a vrut să-l omoare şi să îi ia carul şi plugul, dar zeiţa l-a pedepsit transformându-l în linx. Drept mulţumire băiatul a pus la cale sărbătorile eleusiene dedicate zeiţei care ocrotea agricultura. Regele Tesaliei o înfruntă pe Demetra tăind un stejar drag ei în care trăia o nimfă. Drept pedeapsă Demetra a chemat Foamea ce se afla în Sciţia pentru a-l pedepsi pe Erisihton, regele Tesaliei. Atunci el a început să mănânce până a sărăcit ţara. A decis să-şi vândă fiica, pe Metra ca sclavă. Ea s-a dus la Poseidon şi i-a ceruta jutorul. El i-a dat puterea de a se transforma în orice vrea. Ea s-a transformat în cal. Regele l-a vândut. Apoi în câine. La fel. Într-un final, de foame, a început să se taie pe sine însuşi. Aceasta a fost pedeapsa Demetei.

VESELUL DIONISOS
Zeus s-a căsătorit cu Semele, copila regelui din Teba, Cadmos. Hera s-a înfuriat şi s-a răzbunat.Ea a luat înfăţişarea doicei lui Semele şi a dojenit-o, sfătuind-o să-i ceară să i se  arate  în veşmântul şi cu puterea lui cerească. Atunci ea îl roagă pe Zeus să îi îndeplinească o dorinţă. El jură  pe Stix că îi va îndeplini orice dorinţă. Atunci ea îi ceru să îi arate adevărata faţă. Pentru că a jurat pe Stix el se supune. Totul ia foc. Gheea a făcut să crească perdele verzi de iederă  care vor şterge focul. Semele arde, dar fiul ei şi al lui Zeus e salvat de Gheea. Zeus îl ia şi îl închide în coapsa lui. La vremea când Semele trebuia să nască, Zeus l-a scos şi ia cerut lui Hermes să-l ducă la Teba, la Atamas şi soţia lui Ino, sora lui Semele,

Zeus a avut cu Hera doi băieţi: unul urât dar iscusit în meşteşugul fierăriei, pe Hefaistos, iar altul frumos la chip dar cam neghiob, pe Ares.Hera spunea că Hefaistos a rămas beteag pentru că odată când era copil  l-a scăpat din mâini şi acesta s-a lovit rău, dar în realitate când ll-a născut şi a văzut ce urât era l-a aruncat în apa mării, dar Tetis, cea cu picioare de argint,soţia lui Ocean, l-a prins în braţe pe copil, şi l-a crescut într-o peşteră sub mări. Când s-a ridicat la Olimp încercând să aplaneze o ceartă între părinţii săi Zeus l-a luat de un picior şi l-a aruncat, acum era şi mai şchiop.In locul unde a căzut,în Lemnos, şi-a făcut o fierărie, a luat un pitic drept ajutor , pe Chedalion, a făcut lucruri care   I-a  uimit până şi pe zei. Zeus l-a pus săă fie faur în Olimp şi zeu peste meşteşugari.

 Ares era tot timpul pus pe ceartă, nu-şi  ţinea promisiunile, se simţea în largul lui  doar în lupte şi războaie. Zeus l-a numit zeul războiului nedrept.    Zeus l-a avut pe Hermes cu zeiţa Maia  din Arcadia. De mic, Hermes era viclean, hoţ, mincinos, dar şi isteţ, născocitor. Zeus l-a ales pe Hermes drept curier în ceruri, zeu al negoţului, hoţiei,  călătoriilor pe mare şi uscat,al născocitorilor,   Zeus a mai avut copii cu zeiţa nopţii, Leto. Hera a aflat de la Uranos că Zeus îi va iubi mai mult pe aceşti copii decât pe ai ei, şi atunci ea a cerut ajutorul Gheei  să nu-I dea  voie zeiţei Leto să  nască pe pământ. Leto rătăcea pe pământ căutând vreun colţişor în care  să aducă pe lume copii, aceasta fiind urmărită  şi de Piton, balaurul trimis de Hera. Hera a ascuns-o pe Ilitia,  zeiţa naşterii într-un nor ce îi întuneca privirea. Leto a ajuns  în insula  Ortigia (insula de piatră) şi după mari rugăminţi ea a fost primită aici să nască, dar nu putea pentru că Ilitia nu era. Celelalte zeităţi s-au rugat de  Ilitia să o ajute, în schimbul  unei salbe mari de aur, zeiţa s-a preschimbat în porumbiţă şi a zburat în insulă. Leto a născut-o pe Artemis cea castă şi apoi pe Apolo. Când Apolo  s-a născut insula a  înverzit,el ia schimbat  numele în Delos (insula cea luminoasă), şi  aici  I-a fost ridicat  templul. Zeus l-a numit pe Apolo zeu al luminii soarelui şi al cântărilor alese, când el intra în Olimp toţi  zeii trebuiau să se ridice mai puţin Leto  şi Hera. Pe  Artemis, Zeus  a numit-o zeiţa vânătorii, şi tot ea avea în grijă lumina palidă a nopţii.

Când Cronos l-a lovit pe Uranus sângele I s-a scurs în ţărână, acolo s-au născut giganţii, picături din sucul vieţii s-au prelins şi-n apa mării, ele s-au prefăcut în spumă. Din  spumă  a apărut divina Afrodita ce a plutit pe apa mării până-n  Cipru. Fiica zeului Uranus ia uimit pe zei prin gingăşia, graţia şi frumuseţea sa. Zeus a desemnat-o drept zeiţa dragostei. Moira a hotărât ca cea mai frumoasă dintre zeiţe, Afrodita, să se căsătorească cu cel mai urât dintre olimpieni, Hefaistos.

Dorinţa lui Zeus  de a fi doisprezece se împlinse, dar acum nu mai era mulţumit, dorea o curte mai mare decât o avuse Cronos. A poruncit să se adune în preajma sa şi  alţi zei :Helios(soare), Selena(luna), Eos(aurora), Leto(zeiţa cea tăcută),Temis(fiica lui Uranus, zeiţa ordinii delpine şi a dreptăţii-n legiuiri), Dionisioscel vesel , zeul podgoriei( fiul dăruit de o pământeancă de la Teba), Hebe(ocroteşte tinereţea, paharnică în Olimp), horele(ocroteau anotimpurile, aveau grijă ca norii să nu se vadă în Olimp), charitele(dansau când muzele pe olimpieni îi desfătau), mai existau şi alţi zei ce populau Olimpul.
                           
                 NUMELE ROMANE ALE PRINCIPALILOR ZEI GRECI SUNT:
      ZEUS-JUPITER                                         HESTIA-VESTA                              ATENA-MINERVA
      HADES-PLUTON                                      DEMETRA-CERES                        HEFAISTOS-VULCAN
      POSEIDON-NEPTUN                                HERA-JUNONA                             ARES-MARTE
      APOLLO-APOLLO                                    ARTEMIS-DIANA                         HERMES-MERCUR
      AFRODITA-VENUS;fiica lui Uranus         DIONISOS-BACHUS.
                                
 

În Creta, în peştera muntelui Ida, copilul a crescut. Gheea ia chemat pe cureţi, semizei războinici, care făceau gălăgie astfel încât plânsetele copilului sâ nu se audă, a chemat două nimfe: Ida şi Adrasteea şi o capră fermecată Amalteea, care îl hrănea cu lapte. Jucându-se Zeus cu Amalteea o dată a rămas în mâini cu unul din coarne. Amalteea a hotărât ca acest corn (cornul abundenţei –simbolul belşugului) să fie veşnic plin cu fructe. Zeus se înălţa într-un an câţi alţii în 25 de ani. Pe când era copil, Zeus, un cârd de albe porumbiţe zilnic îi aduceau ambrozie (hrană pentru zei), iar vultur nectar. Când Zeus a ajuns stăpân pe vultur l-a pus lângă tronul lui, iar pe porumbiţe le-a hărăzit să fie simbol  al  iubirii şi blândeţei şi să tragă carul din petale de flori albe de trandafiri al Afroditei. Pe Amalteea după moarte a pus-o pe bolta cerească, este constelaţia Caprei, din pielea ei zeiţa Atena şi-a făcut pavăza care îi apără trupul.
Cronos era sprijinit de titani, de aceea Zeus a trebuit să-şi caute un aliat în lupta sa de înlăturare a lui Cronos. Aliatul şi l-a găsit în zeiţa Metis, fiica lui Ocean. Prefăcându-se îndrăgostit, spunându-I că o să o ia de soţie Metis ia preparat o licoare prin care Cronos ia dat afară din gâtlejul uriaş pe Hestia, Demetra, Hera, Hades şi Poseidon. Zeus cu ajutorul fraţilor îi eliberează din Tartar pe ciclopi şi hecantohiri care jură să fie credincioşi noilor zei. Ciclopii i-au făurit lui Zeus fulgere, tunete, trăsnet; lui Poseidon o furcă cu trei dinţi, dacă zeul izbea pământul cu furca acesta se cutremura şi apele ieşeau din văi, lui Hades o cască pe cască pe care atunci când şi-o punea  pe cap devenea nevăzut. Zeii îşi aleg ca loc de luptă muntele Olimp, pe creasta cea mai îndrăzneaţă. Zeus cere să i se facă palat.

Lupta dintre  zei şi titani a durat zece ani, şi s-a încheiat cu victoria zeilor şi închiderea în Tartar a titanilor, poarta de strajă fiind puşi hecatonhirii.

***
MOIRA - fiica haosului şi a nopţii reprezenta destinul dinainte stabilit al fiecărei fiinţe.                                                                                                                Elinii credeau că la naştere soarta era împărţită de trei surori ursitoare, parce: CLOTO: desfăşura firul vieţii; LAHESIS: împărţea bucuriile şi nenorocirile; ATROPOS: tăia firul vieţii cu un foarfece.

Din dragostea zeiţei cu cel dintâi bărbat Uranus, care era cerul, au venit pe lume titanii (6 băieţi şi 6 fete), primul s-a născut Oceanul (Ocheanos, acesta înconjura cu un brâu de ape scânteietor întregul pământ), iar ultimul Cronos (cel mai şiret, dibaci dintre titani).

Zeiţa a născut apoi trei ciclopi (aveau câte un ochi aşezat în mijlocul frunţii), trei hecatonhirii (trupurile lor uriaşe  aveau câte o sută de braţe lungi şi monstruoase),dar a mai născut şi alţi prunci cu forme îngrozitoare.

Zeul Uranus avea darul de a putea citi în viitor, aşa a aflat că într-o zi va fi răsturnat de unul din fii săi, din această cauză  dragostea lui pentru Gheea pălea mereu. Şi-a aruncat copii în Tartar. Rugăminţile zeiţei de a-şi salva copii rămân fără rezultat. Prin farmece doar de ea  ştiute Gheea  a scos din sânul ei un diamant pe care l-a transformat într-o armă ca o seceră, a pătruns în Tartar  şi ia dat arma lui Cronos, deoarece acesta a fost singurul care s-a arătat interesat să-l înfrunte pe Uranus.

Gheea l-a ascuns după nişte stânci, de aici putea vedea fără să fie văzut. Cronos l-a  lovit pe Uranus în pântec, plin de sânge acesta l-a blestemat să aibă aceeaşi soartă pe care a avut-o şi el. Cronos şi-a eliberat fraţii, a devenit stăpânitor peste cer şi pământ, şi l-a luat sfeşnic pe Ocean.Cronos s-a însurat cu Reea, cea mai frumoasă dintre titanide. În acest timp zeiţa Nix, noaptea cea întunecată ivită din haos,s-a hotorât să-l răzbune pe Uranus, dând naştere unor odrasle monstruoase ce aveau să aducă  nenorocirea pe pământ: Eris-discordia, Hipnos-somnul plin de vise şi fantasme întunecate, Nemesis-răzbunarea, Apate-avea puterea de a amăgi şi de a-I înşela pe oammeni şi pe zei, Ker-nimicire,Tanatos-zeul morţii.

Zeul Cronos îşi începea domnia sub blestemele lui Uranus şi uneltirile  zeiţei Nix.

,,Graie” înseamnă în limba greacă ,,bătrâne”.
Variante ale legendei despre Perseu în folclorul românesc: Harap-Alb, cerbul este înlocuit de Meduza.
Regele Micenei, Election e fiul eroului Perseu cu Andromeda.Electrion a avut o fiică, Alcmena, care a fost căsătorită cu Amfitrion şi a avut un copil cu Zeus, pe Alcide sau Heracle  sau Hercule, Alcide înseamnă “vigurosul”.Alt copil al Alcmenei a fost Ificle.
Numele continentului Europa s-a dat după numele unei prinţese feniciene răpită de Zeus.
Legenda lui Icar are multe legături cu “Meşterul  Manole”.
Mitologia grecilor este extrem de bogată.Miturile Olimpului au fost create într-o epocă de umanizare a concepţiilor despre natură, de linişte a sufletului grec în faţa forţelor naturii.Zeii erau fiinţe pur imaginare, chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi concrete. Mulţi dintre eroi au trăit in realitate, iar imaginaţia nu a făcut altceva decât să le mărească personalitatea.
Zeus nu a existat.
Ahile, Agamemnon, Menelau, Ulise au luptat sub zidurile Troiei.
Toţi monştrii doborâţi de Tezeu erau socotiţi fii lui Poseidon.
Grecii ziceau că pământul Eladei răsărise din mare.
Tezeu este simbolul poporului, vieţuind între cer şi mare.
Icar reprezintă dorinţa omului de a se depăşi pe sine. Prăbuşirea lui Icar reprezintă acţiunea unor forţe ce vor să împiedice progresul.
 

***

                                                        LEGENDELE   OLIMPULUI, VOL. I: ZEII

Se face introducerea cu ,,Spre ţărmurile Eladei”: ,,Amurgul s-a lăsat pe nesimţite  
                                                                               Abia de se mai cern pe masă                                                                                                                                                                                                   Stropi roşiatici de lumină…”

      Dând semnalul de plecare pe punte au poposit Homer, Hesiod, Pindar, Apolonius, Eschil, Sofocle, Euripide, Vergiliu, Ovidiu împreună cu care vor pleca să colinde: ,,ţărm după ţărm toată Elada”.
      Într-un imn atribuit bătrânului Homer, Gheea era slăvită: ,,Eu voi cânta pământul … străvechea mamă a tuturor, aceea care nutreşte toate fiinţele răspândite în lume. O, te salut pe tine mamă a zeilor, soaţă a lui Uranus, înstelatul .Îndură-te, fii binevoitoare cântecelor mele şi dăruieşte-mi o viaţă fericită!…”
     Vechii greci considerau că din unirea pământului cu cerul s-a născut tot ce se găseşte în univers.
     Homer despre Olimp ,,el nu este niciodată bătut de vânturi, nici de zăpezi; aerul cel mai pur îl împresoară; o lumină albă îl învăluie şi zeii gustă aici o fericire, care va dăinui cât zilele eterne, ce le sunt hărăzite”.
    Engels “orice religie nu este altceva decât oglinda fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau forme subpământeşti.
    Stejarul Dodona stejar prin care Zeus îşi trimitea asprele lui porunci.
Locul lui Noe, la greci, îl ţine Deucalion care a fost sfătuit de tatăl său, Prometeu.  

CALISTO = PREA FRUMOASA                            SIRINX = NOI                                   PITIS = PIN                         

CHELONE = BROASCA TESTOASA                  HADES = NEVAZUT                         DAFNE = LAUR  

PERSEFONA = CEA PIERDUTA PRIN MOARTE                                                       PAN = TOT

Simbolul prudenţei = şarpele
              înţelepciunii = bufniţa

Deşi analiza propriei vieți nu este o disciplină precisă, uşor cuantificabilă, în ultimul deceniu cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale, pedagogice și beletristice au definit un nou domeniu, a cărui explorare ajută la cunoaşterea mai profundă a sinelui, a operei unui scriitor etc. După o lungă perioadă în care biografia şi corolarul ei autobiografia  au fost termenii-cheie în analiza operei unui scriitor, cuantificarea eficienţei muncii printre scrisori, memorii, amintiri nu a mai fost de ajuns. Scriitorii au înţeles că viața nu poate fi privită în afara calităţii sale fundamentale, aceea de micro-societate, agregată pe termen mai scurt mai lung în atingerea unui scop. Astfel, în anii ’90, a fost lansat în ştiinţa managerială un nou termen, povestirea organizaţională (organizational storytelling). Acesta include atât obiectul, adică naraţiunea reprezentativă pentru un mediu de lucru, cum ar fi, spre exemplu, poveştile angajaţilor sau naraţiunea mediului respectiv, cât şi procesul în sine, anume nararea acestor întâmplări personale sau de grup şi rolul pe care dinamica acestor naraţiuni îl poate avea în îmbunătăţirea eficienţei generale sau în mai buna cunoaştere a personalului. În procesul scrierii prezentei cărți, Titi Damian folosește, cu sau fără știință, acest proces care prevalează asupra muncii repetitive şi mecanizate, specifică etapei scriiturii din perioada românească a industrializării. În această perioadă în care iniţiativa personală şi capacitatea individului sau a echipei de a găsi soluţii rapide şi de a face faţă schimbărilor sunt tot mai necesare, întoarcerea la fundamentele relaţiilor din societatea omenească pare să fie tot mai necesară: Am căutat să surprind aspecte ale vieții comunității din toate laturile existenței sale, conștient că satul va dispărea definitiv, ori va suferi transformări ireversibile. Deja zeci de case sunt golite de locuitorii lor care s-au mutat, pe rând, în prea strâmtul cimitir care înconjoară biserica zidită de inimoșii musceleni doar în doi ani, pe timpul lui Cuza. Mă gândesc câtă fierbere, câtă energie, câtă cheltuială, câtă solidaritate și câtă organizare s-au revărsat atunci dacă acei înaintași, dintre care puțini știau să citească, au reușit să construiască din temlii și să picteze pe scândură de tei acea splendoare arhitectonică în doar doi ani. Povestirea acestui Sisif coborând munte porneşte de la ideea binecunoscută că omul este definit prin capacitatea de a „spune poveşti”, anume de a-şi reprezenta lumea, mediu imediat prin naraţiune, lucru pe care îl explică și Titi Damian: Pentru Mine, Muntele și Câmpia au devenit doi poli ai urcușului și coborâșului lui Sisif. Muntele copilăriei își avea măreția lui. Aceeași măreție o are și acum, când și eu, și Muntele am mai îmbătrânit cu mai bine de o jumătate de secol. Priveam depărtările de pe cel mai înalt vârf sub care se culcușea satul, Vârful Vătraiului, ca să zăresc ce-i dincolo de Vârful Goșii ori Vârful Boșeveiului, unde bănuiam că se găsește Câmpia, dar zăream, într-un amfitreatu în trepte, coborând alene, alte și alte culmi, din ce în ce mai depărtate și mai mici și mai albastre, până ce se uneau cu cerul, unde parcă mă ademenea și mă vrăjea Câmpia care, pe atunci trăia doar în imaginația mea.

Interesul lui Titi Damian pentru spiritul creator individual are în centru principiul lacanian conform căruia omul gândeşte în structuri narative. În construirea acestui volum al memoriei, Titi Damian s-a folosit de un inventar de sintagme formulare, epitete, metafore fixe, dar și de scheme tematice ce au permis explorarea istoriei personale. Acest joc între mit şi basm a condus la crearea in vivo a memoriilor lui Titi Damian: Atunci mă împresura o nostalgie a depărtărilor ...  Mai mult decât atât, prezentul volum repezintă un bun comun, care contribuie la agregarea literaturii memorialistice, la recunoaştere persoanelor amintite cu diverse stagii de apartenenţă la familia Damian, la integrarea noilor membrii sau sunt individuale. Oarecum, cartea lui Titi Damian este un fel de carte de vizită a unui mediu, într-un anumit context.

Misterul aventurii existenței oricărei ființe umane începe cu mult înainte de a se naște, cu o competiție, competiția dintre homunculii aceia minusculi cu codiță, țâșniți de undeva dintr-un univers închis, spre a ajunge undeva, într-un univers și mai ascuns pentru exact nouă luni. Acest incipit al cărții induce cititorului ideea conform căreia colectarea poveştilor, ascultarea şi compararea variantelor, examinarea modului în care amintirile sunt construite în jurul unui eveniment anume, examinarea în diacronie a evenimentelor care au declanşat poveşti într-o familie şi a evenimentelor care nu au generat poveşti, toate acestea deschid calea către înţelegerea realităţilor mai profunde ale omului Titi Damian şi a modului în care aceste evenimente sunt percepute şi interpretate de oamenii din jurul scriitorului. Aşadar, cititorul câştigă informaţii reale, nu superficiale, asupra experienţei lui Titi Damian privind viața, societatea. Totodată, cititorul primeşte informaţii relevante cu privire la schimbările sociale, culturale etc. și modul în care scriitorul le redimensionează. Spunând o „poveste”, Titi Damian arată faptul că interesul asupra exactităţii datelor trece pe plan secundar, în favoarea semnificaţiei simbolice a acestora: Pentru prostioarele făcute de noi în timpul zilei, tăticu avea o nuielușă deasupra ușii pe care ne-o arăta dimineața când pleca la treabă.
În cadrul acestui volum, poveştile se definesc diferit. Unele amintiri operează cu un set de discursuri narative articulate, o istorie orală a locului: Iarna, noi, puzderia de copii de pe ulița Dimineștilor, mai mmici și mai mari, aveam cel mai lung și mai agitat derdeluș din sat. Pornea de la nea Mitu Damian, ajungea la noi, o cotea spre lacuri, pe la poarta lui Ion al Riții, fie spre Mărculești, apoi ieșea din sat spre Poartă până Între Izvoare. Îl făceau tot numai cei mai mari.  În cazul altor istorisiri, amintirile capătă funcţia de a spune povestea unei generații: Nimeni nu tăia porcul înainte de Crăciun. Pentru ziua de Crăciun, toți muscelenii tăiau din Ajun câte o pasăre, de obicei un curcan ori un cocoș.

Naraţiunile cu statut de amintire, din prezentul volum, stau sub semnul acţiunii şi al personajelor, declanşând o reacţie emoţională la nivelul naratorului şi cititorului, prin intermediul prelucrării epice a memoriei cu valoare simbolică: Toamna era totuși a noastră, a copiilor, căci se deschidea țarna după coasa fânului, așa că iar pierdeam vitele umblând după alune, pe care le adunam cu sutele. Amintirile la care Titi Damian face trimitere, aceste naraţiuni, pot fi produsul fanteziei sau experienţei, inclusiv o experienţă trecută în producerea de naraţiuni având ca subiect propria familie și, implicit, istoria personală. Acţiunea propriu-zisă a volumului nu implică și existenţa unui conflict, așa cum ne-am  aștepta, ci doar a unor soluţii de rezolvare a unor conflicte implicite, dar neprezentate, date de experienţa personală. De multe ori, amintirile, trăirile și deciziile prezentate în naraţiune se află în contradicţie cu convingerea sau experienţa naratorului, astfel că prin rememorarea acestor contradicţii, cititorul leone poate înţelege modul în care sunt percepute şi interpretate deciziile scriitorului sau poate găsi soluţii pentru chestiuni aparent nerezolvabile. Este evident faptul că, indirect, cititorul descoperă fanteziile, miturile, speranţele omului Titi Damian, baza evoluției socio-morală ulterioară, iubirea față de actul de scriitură etc.
Poveştile din Sisif coborând muntele captează atenţia cititorului incitând imaginaţia, reflecţia și căutarea sinelui.  Prezentarea amintirilor se află, totuși, sub semnul cenzurii autoimpuse privind norme de corectitudine gramaticală, chiar și atunci când se simt influențele unor regiuni istorice cu specificitățile sale lexicale. În plus, utilizarea povestirii ca mod de cunoaştere a profilului real al scriitorului creează o formă de eliberare a naratorului de tensiunile create de atitudinile cititorilor, permiţând transmiterea unor judecăţi de valoare cu ţintă individuală sau generală într-un mod care nu poate fi perceput drept ofensiv sau acuzator: Mă las în mâinile unicului judecător, Măria Sa, Cititorul, care va rosti verdictul dacă am reușit sau nu să urc și să cobor acest Munte al spiritului românesc. Folosirea mecanismelor vocii colective, Când urci, trebuie să duci, odată cu bolovanul, și conștiința faptului că trebuie să mai și cobori ..., dar și a unui set de poveşti ale găștii, Matricea mea sufletească s-a zămislit în Muscel. Am descoperit, cu timpul, că muntenii mei nu ascultă decât de o singură poruncă: ,,Să nu renunți!”. E ca și cum, coborând un munte, trebuie să fii conștient că trebuie să-l urci., contribuie inclusiv la însănătoşirea culturală, morală, etică a satului tradițional românesc, poate și pentru că Am descoperit mai târziu că, pentru mine, teren fertil pentru creație nu exista decât în marea Câmpie a Bărăganului care, cu misterul și imensitatea ei, îmi dădea energie.

În loc de concluzii, menționăm faptul că înţelegerea lumii narative din Sisif coborând muntele presupune decelarea acestui univers în experienţe şi roluri diferite, cu sensuri clar definite, unde limbajului multiplu concurează cu discursul narativ , amintirile aflându-se sub semnul recuperării propriei identități. Așadar, naraţiunea este autodiegetică, numele personajului =  numele autorului cu pact = 0, respective, narator = autor = personaj = pact autobiografic.

Bibliografie

Bibliografia operei
Damian, Titi, 2017, Sisif coborând muntele, Buzău: Editura Edigraph.

Bibliografie critică şi teoretică
Adam, Jean-Michel, Revaz, Francoise, 1999, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu, Iaşi:  Editura Institutul European.
Boyce, M.E., 1995, Collective centring and collective sense-making in the stories and storytelling of one organization, în Organization Studies, vol. 16,  pp.107-137 (http://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/017084069501600106).
D’Intino, Franco, 1989, L’autobiografia moderna, Roma: Carucci Editore. 
Eco, Umberto, 1991, Lector in fabula, traducere de Mariana Spalas, București: Editura Univers.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1991, Naraţiune şi dialog în proza românească: Elemente de pragmatică a textului literar, București: Editura Academiei Române.
Lejeune, Philippe, 19862 [19751], Il patto autobiografico, traduzione di Franca Santini, Bologna: Il Mulino.
Lintvelt, Jaap, 1985,  Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, București: Editura Univers.
Marchese, Angelo, 2008 [19831], L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano: Oscar Mondadori.
Yiannis, Gabriel, 2000, Storytelling in Organizations: Facts, fictions, and fantasies. London: Oxford University Press.

Omul începe să viseze prin limbaj (e.g. Alecu, Elise). Astfel, acest text instalează în literatura română un nou tip de epistemă născută dintr-o insolită atitudine faţă de lume. Lumea (re)prezentată este una în care imaginea vieţii, a iubirii irumpe în locul cuvintelor. Spaţiul textului narativ de care ne ocupăm în această analiză poate fi privit ca o lume unidirecţională, un succes al vieţii, un regat al re-creării dinlăuntru a universului uman în care idealurile, plăcerile trupeşti şi banii se potenţează reciproc: ,,Era un tu improvizat, fără de a fi pus în legătură cu vo frază – şi cu toate astea ce tu? Cine n-ar da toate măririle lumeşti pe acest tu? Şi cât de mult onoră el – când vine din gura ei mai întâi – pare o cochetă de care el e mai mândru decât de laurii lui Alecsandru Macedon.”. Textul funcţionează ca un semn sinteză, un palimpsest care activează scriitura artistică prin raportare la scriitură, recuperează şi activează tradiţia.

Pentru lectorul virtual, fiecare personaj vede altceva. Aceasta este experienţa lumii lui Mihai Eminescu, lume care nu poate fi redusă la nişte modele perceptive. Înţelegerea lumii narative din Întâia sărutare presupune un construct care nu există în afara unei construcţii numite ,,lumea, ca în genere”.
Prin textul Întâia sărutare autorul scoate în evidenţă faptul că totul trebuie descoperit şi reconstituit în acelaşi mod în care personajele principale îşi recapătă adevărata viaţă, prin iubire, redescoperindu-se pe sine. Jocul măştilor personajelor este unul dual: unul cotidian şi unul aluziv, având în acelaşi timp de-a face cu o absenţă şi cu prezenţa pierderii identităţii descoperirii propriei unităţi. Jocul este dat de disputa dintre cele două situaţii, dintre cele două identităţi ale personajului: sunt-simt. Pierzându-se o mască se recuperează o alta în momentul redobândirii iubirii.

La nivelul structurii de suprafaţă, observăm construcţia clasică a textului. Totuşi, un lector avizat poate accede şi la un alt tip de citire a textului, într-o manieră structurală, prin re-construirea informaţiei. Accesul la substanţa iubirii, în prezentul text reprezintă scopul ultim al cunoaşterii. Dacă pentru Alecu iubirea este ca o condiţie ,,sine qua non” a existenţei omeneşti, pentru Elise iubirea reprezintă un modus vivendi.
Textul Întâia sărutare poate fi lecturat ca un act de purificare prin iubire, act de purificare al autorului de text prin intermediul actanţilor în a căror reflectare textuală se regăseşte, lucru care reiese şi din tipul de descriere pe care îl întâlnim de-a lungul textului şi care, aşa cum notează şi Ricardou, ,,dă naştere prin ea însăşi unei povestiri, o povestire intra-descriptivă, în definitiv, şi a cărei funcţionare nu se desfăşoară fără anumite caracteristici interesante”.  Iubirea, în raport cu omul efemer, dar strâns legat de motivemul timpului, capătă nuanţe şi contururi, implicând manipularea expresiei: ,,-Să-ţi spun, zise ea, mi-am adus aminte de-un lucru ce nu ţi l-am spus niciodată. Ţi l-oi spune-acuma, dar mai întâi o precuvântare. Tu te superi c-ai pierdut o parte din averea ta – dar tu uiţi un lucru... Că suntem la jumătatea vieţii noastre şi că jumătatea cea mai bogată e îndărătul nostru. Noi nu mai avem pe ce cheltui. E drept că în loc ca averea ta să vie în mâna unor oameni nedrepţi ar fi mai bine s-o ai tu, dar, în urmă, ce importă? De-am fi amândoi în ... în anii primei noastre sărutări.”

Tributar teoriei lui Italo Calvino, Angelo Marchese consideră că textul (non)literar reprezintă o valoare teoretic comunicabilă prin intermediul cuvântului, un joc care oferă posibilitatea lectorului de a reconsidera, analitic, privirea globală care furnizează o lume posibilă . Plecând de la aceste consideraţii  putem afirma că Întâia sărutare de Mihai Eminescu trimite la următoarele verbe cheie: a fi – a iubi – a simţi, verbe care permit menţinerea unei structuri unitare, închise în care sunt fixate evenimentele vieţii. Clipa de iubire impune textului un caracter static, meditativ, reflecţie asupra existenţei umane: ,,Cine nu-şi aduce aminte de juneţa sa – şi fiecare-a avut una – de acele angajamente de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe ale copilei, ca să nu-i spuie oe nume, să n-o tutuiască, să n-o sărute – celelalte ar fi cum ar fi, dar încai guriţă, cum pustia!”
Sensul textului reprezintă sensul pe care autorul îl doreşte a-l da. Interferenţa în spaţiul intenţiilor se verifică prin raportul dintre imaginea autorului şi imaginea superalterego-ului. Instanţa narativă este acea instanţă care oferă stimul discursului, criterii care îndrumă modalităţile de scriere şi, totodată, finalitatea scriiturii: ,,«ce frumuşelu-i ş-aşa, când spune prostii! Îmi place ş-aşa», gândi tot ea. Apoi nu mai gândi nimic, sau Dumnezeu ştie;”
Există, aparent, impresia că scriitorul conferă povestirii o notă de fabulaţie naivă, romantică, evenimentele narate păstrându-şi, în esenţă, veridicitatea. Evocarea primeşte aspectul celei mai desăvârşite spontaneităţi: ,,Ea se roşi. El începu să râdă, căci era învins... să întrebăm franc: sînt multe femei care se roşesc de-o amintire dulce?”

Lumea personajelor este una ,,trucată” în care masca, suferinţa, speranţa se amestecă confundându-se într-un spectacol fascinant în care totuşi se poate găsi o portiţă de ieşire, pozitivă sau negativă nu contează este, totuşi, o cale de evadare. În paginile textului identificăm o versiune, o viziune proprie a creatorului asupra sensurilor existenţei, uneori aflate în contradictoriu. Jocul personajelor trebuie privit ca o structură guvernată de legi fixe, legi cu rol de a modela lumea textului, creându-se astfel mimarea unei atmosfere de real.
Povestea lor de dragoste se mută în planul superior. Fluctuaţia mărturisirilor şi a reticenţelor, diversitatea stadiilor de relevare de sine şi de disimulare, posibilitatea simplificării existenţei şi viaţa interioară oferă un joc psihologic pe care doar personajele eminesciene este capabil de a-l descifra prin interiorizarea conceptului de viaţă interioară. De aici şi caracterul profund autentic al omului eminescian, dar şi al naratorului care propune provocarea:

,,Scriitorul acestor şire ar mai avé de adaogat ceva – nu morala istoriei, căci ea-i vădită – ci o întrebare: Oare esistă fericire fără amor? Poate – dar nu cred.” Mihai Eminescu este un fin regizor care se folosește de niște actori imobili, cuvintele, pentru a descrie decorurile, situaţiile şi atitudinile care constituie adevăratul lui mijloc de comunicare.
Opoziţia între real şi estetic, între autenticitate şi artificiu în romanul Întâia sărutare de Mihai Eminescu este efectul unei estetizări a existenţei. Realitatea pare a fi mutată în imaginaţie, în ficţiune. Mihai Eminescu sancţionează absurditatea existenţei în faţa logicii realităţii. Prin intermediul iubirii absolute, pentru personajele lui Mihai Eminescu triumfă libertatea: ,,Treizeci de ani au trăit fără să aibă copii. Într-al treizeci şi unulea an al căsătoriei ea a născut un băiat sănătos, care din ce creştea, din ce se făcea mai frumos. El a fost cuminte ca tată-său – spiritual ca mumă-sa, frumos ca tată-său, cochet şi delicat ca mumă-sa – avea părul negru al tătini-său şi ochii albaştri a mumei sale. El a înfrumuseţat bătrâneţea părinţilor – cari amândoi era înamoraţi în el – deşi într-un mod raţional şi fără să-l strice.”

Bibliografie selectivă
Adam, Jean-Michel, Revaz, Francoise, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu, Iaşi, Editura Institutul European, 1999.
Eminescu, Mihai, Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987.
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1985.
Marchese, Angelo, L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano, Oscar Mondadori, 2008 [19831].
Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, traducere de L. şi V. Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers,  1988.

 *** ,,Povestirea apare fragmentar în «Adevărul literar şi artistic», an XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 2. E tipărit în volum prima dată de către D. Murăraşu în M. Eminescu, Scrieri literare, Craiova, Ed. Scrisul românesc, [1935], pp. 265-271. Se află în manuscrisul miscelaneu 2255, 184 r.v., 185 (cca. 1871-1872)”, în Mihai Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 312.
  Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, traducere de Liliana şi Valentin Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers,  1988, p. 41.
  Angelo Marchese, L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano, Oscar Mondadori, 2008 [19831], pp. 81- 89.