În ultima perioadă, luând distanță pentru a revaloriza lumea haiku-ului, am constatat că există două mari stiluri: cel tradițional și cel care vrea să pară tradițional. Astăzi, însă, alegem prima formă de abordare.
Laurei Văceanu, în volumul Vaietele lutului. The clay moans, volum apărut la Editura Interartes Press, Ovidiu, 2012 facilitează contextualitatea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice despre haiku, pe diferite texte ce sunt, fără doar și poate, veridice, concrete: Umbrind pământul/ c-o singură creangă/ bătrânul copac; Ger cumplit/ toate ferestrele au înflorit/ noaptea trecută; Vechi debarcader/ scânduri atârnând peste/ o lotcă nouă. Accentul cade pe golul singurătăţii și, poate, de aceea, este explicabil faptul că îşi închide discursul asupra lui însuşi, căci Timpul este/ ultimul lucru la care/ mă gândesc acum.
Sufletul, tot mai solitar, se găsește într-o continuă, negativă căutate a unei speranţe în altceva, fără a defini acest necunoscut, însă, din păcate, totul se frânge tocmai din lipsa siguranței: Foșnet de frunze-/ doi ochi de șopârlă/ mă privesc curioși; Vânt dinspre luncă-/ mișcă umbrele/ mărului scuturat; Îmbrățișând marea, / de la un țărm la altul/ curcubeul.
Fiecare unitate a discursului liric cunoaște structuri diferite: Primăvară conține 16 haiku-uri, Vară are 24 de haiku-uri, Toamnă doar 10 haiku-uri, iar Iarnă 12 haiku-uri. Toate aceste patru părți întăresc simbolistica stabilității, invocând-o prin intermediul trecerii timpului, element reprezentat de cele patru anotimpuri. Modul de existenţă, de convieţuire cu natura şi cu tot ce presupune cele două lexeme cheie (natură / anotimp și umanitate) este unul foric având loc producerea de sensuri în raport cu celelalte unităţi ale textului, determinând coerenţa internă a discursului liric și permițând conexiuni pluridisciplinare: Plajă la amiază-/ valul aduce la țărm/ o sticlă goală de bere; Firul Ariadnei-/spre întuneciumea muntelui/ o șosea șerpuind; Câmpie goală-/ cârdurile de cocori/ căutând Sudul.
Toate aceste elemente vor fi întărite de izotopiile constante ale textele amintite mai devreme: /+vitalitate/, /+tristețea metafizică/, /+reconcilierea cu mediul înconjurător/, haiku-uri fiind, de fapt, cu poli-izotopii, alt element al pluridisciplinarității. Mai mult, Vaietele lutului. The clay moans constituie un macrounivers care se află sub semnul întoarcerii la natură, a surzeniei existenţiale în faţa urâtului, este volumul actului de a crea zări, stări, sentimente, anotimpuri. Pentru a exprima impresia de stare, sentiment, plenar, natură, linişte, eul liric apelează la efecte de contrar: noapte adâncă / primul cântat al cocoşului / nu-i tulbură pe greieri.
Volumul Vaietele lutului. The clay moans presupne căutarea semnificaţiei estetice a naturii prin intermediul anotimpurilor. În acest volum se operează la nivelul scriiturii conform intențiilor autorului, indirect programând lectura, natură – anotimp – trăire – melancolie –foc – scriere – împlinire – resemnare – seară de iarnă – singurătate – visare etc. Astfel, se construieşte un orizont de așteptare pentru lector căruia i se solicită ceea ce pare a fi o cooperare interpretativă: ploaie de vară /o vrăbiuţă zgribulind /sub o maşină. Lumea este contemplată drept o formă de revendicare a naturii, adică a timpului prin scurgerea inegală a anotimpurilor, de reparaţie în faţa acesteia, eul liric dimțindu-se responsabil pentru trăirile naturii: amiază fierbinte –/ se pierde în norii albi/ cântecul ciocârliei.
Ideea centrală din volumul Vaietele lutului. The clay moans este aceea că timpul nu mai are răbdare. De altfel, aceasta parte marea temă a literaturii românii din ultima perioadă. Astfel, zăbovirea devine o manipulare a timpului tot mai zâmbitor prin a sa lipsă de milă, evidenţiindu-se faptul că există un timp anume pentru fiecare lucru: o lună albă / eclipsând crizantemele/ nevândute căci câmpie goală –/ cârdurile de cocori/ căutând Sudul par a fi o pseudo salvare.