Încerc să propun o re-lectură a poeziei lui Vasile Voiculescu, axată pe valorificarea şi identificarea unui model poetic-sursă şi a variantelor derivate din acesta, fapt care este deseori consemnat în critica de specialitate, deşi puţin elucidat. Or, modelarea poetică se realizează în baza unui principiu metaforic, transfer semantic structurat, complex, implicând studiul imagistic al sursei, al receptorului şi al interpretatorului, precum şi al textului literar propriu-zis, potrivit tendinţelor  contemporane de cercetare literară.
          Originalitatea poeziei lui Vasile Voiculescu este ilustrată îndeosebi prin poezia de factură religioasă. Din lectura poemului Călătorie spre locul inimii se poate observa faptul că opoziţia dintre autenticitate şi artificiu este rezultatul  unei estetizări a existenţei. Realitatea este transferată în imaginaţie. Avem în vedere şi corespondenţele ontologice şi epistemologice ale metaforei ,,Viaţa este o călătorie”, unde punctul pe plecare este reprezentat de călătorie, în timp ce ţinta ia ,,forma” vieţii, deseori drumul fiind dificil, adesea fatal.  Astfel, Vasile Voiculescu   deschide o  atitudine de iniţiere a lectorului în interiorul structurii artistice, reuşind să îl ,,manipuleze” pe lector în sensul în care aceştia îl doresc, prin tehnici şi metode de ambiguizare, obligându-l pe lectorul virtual la o lectură personalizată şi productivă.
           În opera lirică a lui Vasile Voiculescu notăm faptul că acesta dezvoltă o religiozitate aparte, amplificată de fiorul existenţial al folclorului. Îngerii lui Vasile Voiculescu, deşi au o prezenţă fizică şi îndeplinesc chiar adesea munci agricole, rămân simboluri morale, un înger putând fi considerată chiar şi Bice a lui Dante. La Voiculescu iau chipuri angelice: durerea, regretul, căinţa, mila, iubirea, imboldurile sufleteşti în stare să-l elibereze pe om de răutate.  Revelarea lirică a relevat mai multe straturi: un fond erotic, mai ales pasional, agitat şi viguros, peste care se suprapune o lirică a seninătăţii  metafizice, de nuanţă platoniciană şi, paralel, o alta, neconceptualizată, a senectuţii, dar infuzată de varii intuiţii metafizice; în consecinţă, iubirea ar sta alături de eterna artă şi suverana moarte: ,,Ea nu sta-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,/ Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă; Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă,/ Ramâi o biata urnă cu zgurile durerii” (CLXXIII). Din cele de mai sus pot afirma că recunosc anumite reflecţii ale viziunii totale asupra lumii şi a lui Dumnezeu, cât şi din caracterul limitat şi aproximativ al iubirii din Vita Nuova. Tema, informaţia dată, are un sens închis şi autonom, lumea supusă factorilor externi, vulnerabilă la receptări nespecifice care îi pot inocula o lectură lineară, iar rema, informaţia nouă, face ambiguă funcţia referenţială, limbajul poetic comunicându-se pe sine. Lumea lui Voiculescu este una în care predomină priveliştile lumii exterioare, se vine cu confirmarea unui pronunţat instinct al realului care va anexa, treptat, un substrat sufletesc dramatic. Odată cu accentuarea elementului vizual şi în genere a observaţiei realiste (e.g. Icoane de toamnă), într-un grad  cel puţin egal se pune în evidenţă procuparea de materializare a unui complex ideatic, peisajele, tablourile, icoanele, adesea deplin satisfăcătoare ca simple roade ale contemplării, îndeplinind  funcţia de ample simboluri, alegorii: ,,Aşa ard codrii…până stă soarele să pice/  Cules ca o năramză de Seara cea bălaie…/ Atunci s-adună Umbra pe-a văilor copaie,/ Şi nimeni nu mai cearcă muţenia să-i strice./ Furişă pleacă Seara şi spre apus se duce,/ Dar Noaptea-i ţine calea păndind-o la răscruce/ O namilă flămândă, greoaie ca un urs…” (Icoane de toamnă).
Apariţia îngerului, cu sau fără nume, presupune maturizarea omului pe de o parte şi, pe de altă parte presupune acoperirea golului, umple de prezenţă angelică lumea lui Dante, a lui Arghezi, a lui Voiculescu, silind-o să-şi îmblânzească simţitor înfăţişarea sălbatică. O lumină mângâietoare coboară arsura ei, scăldând-o şi dăruindu-i sclipiri de icoană.
Tot cu un fundal rustic, dar domesticit, Voiculescu pictează tablouri în maniera lui Fra Angelico, în stilul în care Dante a descris Paradisul. Dumnezeu apare la Voiculescu zugrăvit într-o reprezentare naivă, infantilă: ,,Vedeam aievea parcă un coteţ/ Vopsit albastru învelit cu fier/ Şi plin de porumbei fâlfitori,/ În timp ce un bătrân boier/ Cu barbă albă, gras şi cam pitic,/ Ieşea din casa-i mare cât un palat,/ Scoţând nori de fum din pipă,/ Îmbrăcat într-un halat/ Cu mâneca largă cât o aripă,/ Şi zvârlea spre albi porumbei/ Boabe aurii de mei…” (Dumnezeul copilăresc).
Se poate observa că, în ,,Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară” Vasile Voiculescu realizează un adevărat studiu dedicat paradisului şi infernului iubirii, regăsim o faţă a iubirii pure care depăşeşte cadrul instinctualităţii, o iubire spiritualizată.
Îngerii lui Vasile Voiculescu, aşa cum am afirmat mai devreme, deşi au o prezenţă fizică şi îndeplinesc chiar adesea munci agricole (culeg spicele căzute din snopi, mână boii la păşune, curăţă codrul de uscături), rămân simboluri morale. Ei sunt reprezentări alegorice ale unor sentimente care duc spre credinţă sau au calitatea de a o întări, atunci când ea există. Întâlnirile cu îngerii constituie pentru Voiculescu momente de răscruce sufletească; mult mai frecvent decât o seninătate serafică, angelizarea universului instaurează în lirica autorului un peisaj dramatic, care a fost sau va deveni teatrul anumitor evenimente capitale.
Dramatismul cunoaşterii iubirii, în poezia lui Vasile Voiculescu, nu se pune în simplitatea lui pură, pentru a ţâşni direct din vălmăşagul  gândurilor în forme expresive inedite. Instanţa lirică operează cu câteva date fundamentale, se înscrie în canonul aristocratic prin intermediul portretului dual om- iubire, portret al iubirii construit în jurul a două izotopii: iubirea- perfectă şi iubirea- absolută, iubirea perfectă fiind de fapt imperfectă în perfectivitatea ei prin însăşi natura sa de absolutism - spre a nu spune dogme, acceptarea de mai înainte, adună metafore şi cuvinte rare, satisfăcând, transformând discursul liric intr-un fel de ergotare frumoasă mai puţin dramatică. ,,Iisus nu este contestat, dimpotrivă”. Iubirea este, în acelaşi timp, o invincibilă văpaie purificatoare, iar aici un platonism renascentist vine să salveze necontenit dragostea din noroiul instinctualităţii, spiritualizându-o. O adevărată metafizică a iubirii însoţeşte astfel peste tot teluricul tumult pasional. ,,A te afla oriunde înseamnă a te afla pretutindeni”, lucru care  la Voiculescu înseamnă să ,,Nu credeţi în zodii, sunt curse:/ Prin naltele stele sclipind/ Trec ghearele marilor urse/ Şi săgetorii ochind...” (Veghe).
             În volumul Clepsidra, de Vasile Voiculescu ceasornicul iubirii, trece spre orizontul expresivităţii artistice, a poeziei suficiente sieşi, „instrumentul” provocându-şi prin adecvare o altă finalitate. Sfârşirea conştiinţei care nu mai crede în capacitatea sa de autosusţinere traduce fragilitatea omului; creatorul, însă, aplecat numai asupra sa, se poate strânge, între graniţele artisticului, înlăturând tribulaţiile acelei părţi a spiritului ce-i controlează materialitatea. Clepsidra nu reprezintă nicidecum fragmente din laboratorul poetic a lui Voiculescu, nici variante mai mult sau mai puţin reuşite ale versurilor capodoperei sale lirice. Deopotrivă, ele alcătuiesc un volum în sensul deplin al cuvântului. Viaţa e adevărată, iubirea este eternă, se măsoară prin timpul interior, el sigur fiind etern, iar nu ,,nisipul sterp”, care se vântură ,,dintr-un gol în altul”. Esenţa cuprinde materie şi formă, lucruri pe care le întâlnim, cu preponderenţă, în Infern, mai puţin în Purgatoriu şi aproape deloc în Paradis pentru că  „Din pârga roadelor mele, Părinte,/ Pe masa înţelegătorului Tău Jertfelnic/ N-am alte daruri să-Ţi pun înainte/ Decât aceste versuri, prinos sfielnic...” (Ale Tale dintru ale Tale).
Pe de o parte, Mircea Vulcănescu a subliniat diferenţele dintre perceperea relaţiei dintre dragoste şi cunoaştere în metafizica apuseană şi răsăriteană, vorbeşte, pe de o parte,  despre tipul răsăritean care se regăseşte sub forma unui suspin universal al firii după mântuire, sub forma unei nevoi de plinătate căreia îi răspunde darul de sine al lui Dumnezeu: întruparea, dragostea părându-i întotdeauna senzuală, iar, pe de altă parte, tipul apusean apare ca fiind o cale de depăşire a inteligenţei, ca fiind un mijloc de simţire a unor realităţi, la care se poate ajunge doar trecându-se peste gând.
Pe de altă parte, acelaşi Mircea Vulcănescu, consideră că ortodoxul Voiculescu a perceput Erosul într-un mod diferit de anglicanul Shakespeare, și că, astfel, temele, motivele, imaginile artistice, deşi aceleaşi cu cele shakespeareene, capătă alte conotaţii, care se regăsesc şi în poeziile din volumul Clepsidra sau Călătorie spre locul inimii, fără a ignora modul în care văzut conceptul de iubire.
         Voiculescu deschide un dialog cu un prieten vorbind despre strămoşii proprii. Încă din primele versuri răsare ambiguitatea: ,,Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul”. Cel căruia se adresează este mai mult decât un prieten, este ,,stăpânul, alesul, de-a pururi domnitor”, pe care vine să-l încununeze cu „azur şi raze şi roze” (simbolurile se regăsesc numite direct sau doar sugerate şi în primul sonet shakespearean: „ochii tăi strălucitori”, „flacăra lumii tale”, „frumuseţea rozei”)”.
             În „Sonete” cuvintele se supun în întregime ideii, culoarea lor scade, reliefurile îşi estompează agresiunea formală, poezia se abstractizează. Tema este, acum, iubirea văzută ca un concept deschis despre semnificaţiile universului. Modul acesta de a trata un sentiment este vechi, de la Dante încoace literatura ne-a obişnuit cu ideea ca prin dragoste ni se deschide o poarta spre cosmos şi Dumnezeu. Voiculescu reia această retorică înserând în versuri solemne şi reci neliniştea omului modern provenită din conştiinta blestemului şi a izbăvirii prin artă.
Într-un amplu poem cu caracter alegoric, intitulat O trilogie, Vasile Voiculescu defineşte vârstele omului, metaforic, drept Zori, Amiază şi Amurg, Zorii reprezentând Infernul, Amiaza Purgatoriul iar Amurgul Paradisul. Întreaga existenţă este văzută ca o luptă neobosită, ca năzuinţă permanentă spre ideal. Chiar din primul vers poetul îşi declină identitatea: ,,sunt un ostaş”. Asemeni unei făpturi prometeice, poetul îşi doreşte să transforme lumea, dar această dorinţă nu se naşte dintr-un impuls egoist, ci din dragoste pentru oameni. O serie de sintagme sau versuri sugerează o conotaţie religioasă a idealului văzut ca biruinţă a binelui şi adevărului absolut, ,,pornind spre răsărit, privesc spre cer, eu ridica-voi de pe lume orice păcat şi-orice blestem”.  Eul liric se transpune în ipostaze preluate din mitologia creştină: ,,Voi fi Alesul, Aşteptatul, semeţul sol al mântuirii, îmi simt puterea ca de Arhanghel”. Animat de gândul că luptă pentru visul, dorul şi patima întregii firi, respinge gândul înfrângerii sau al morţii. Cel care iubeşte are un ţel mai sus de simţuri, idealul lui este desăvârşirea, în preajma sentimentului aflându-se totdeauna, ca factor amplificator şi ordonator, raţiunea („puterea gânditoare”). Iubirea este în aceasta viziune un uragan disciplinat, înmărmurit - expresia este a lui Paul Valery), care înalţă, nu striveşte fiinţa umană: „ Alături de lumina creată-n Empireu;/ Iubirea fu o nouă lumină pentru lume,/ De-atunci fiecare-n opăitu-i de hume/ O poate-aprinde singur, el sieşi Dumnezeu./ În inima mea arde acest lăuntric soare/ Din haosul vieţii-mi te-a dezvăluit/ Pe tine frumuseţe atotcotropitoare/ Vast cosmos, ce-n orbite-ţi m-ai prins, biet satelit;/ Şi-n juru-ţi cu alaiul de aştri mă avânt,/ Pe muzica din sfere de-a pururi să te cânt”.
         Vasile Voiculescu asociază, în chip frecvent, idei magice. Astfel, motivul luminii sau acela al esenţei, prezintă întotdeauna o semnificaţie. Iubirea este o cunoaştere de sine şi, în acelaşi timp, o deschidere spre tainele universului, printr-o pasiune trăită raţional ajungându-se la esenţă. Prin urmare, iubirea este o lumină şi chiar o esenţă a luminii care îngăduie ascensiunea spre tiparele perfecte şi eterne, este un arhetip. Lumina reprezintă o metaforă a intensităţii, iar dragostea se constituie în focul care arde în permanenţă, în Infernul plin de flăcări care luminează Paradisul, care înnobilează simţurile şi care dă efemerităţii, clipei, întâmplătorului dimensiunea eternităţii: „A l’alta fantasia qui mancò possa;/ ma già volgeva il mio disio e’l velle,/ şi come rota ch’igualmente è mossa,/ l’amor che move il sole e l’altre stelle” sau  ,,Transfiguraţi de-un fulger de viţii, dăm lumina,/ Şi dintr-o curtezană croim uşor o sfânta;/ Iubirea-i scurtă noapte în care totul cânta.”