Omul începe să viseze prin limbaj (e.g. Alecu, Elise). Astfel, acest text instalează în literatura română un nou tip de epistemă născută dintr-o insolită atitudine faţă de lume. Lumea (re)prezentată este una în care imaginea vieţii, a iubirii irumpe în locul cuvintelor. Spaţiul textului narativ de care ne ocupăm în această analiză poate fi privit ca o lume unidirecţională, un succes al vieţii, un regat al re-creării dinlăuntru a universului uman în care idealurile, plăcerile trupeşti şi banii se potenţează reciproc: ,,Era un tu improvizat, fără de a fi pus în legătură cu vo frază – şi cu toate astea ce tu? Cine n-ar da toate măririle lumeşti pe acest tu? Şi cât de mult onoră el – când vine din gura ei mai întâi – pare o cochetă de care el e mai mândru decât de laurii lui Alecsandru Macedon.”. Textul funcţionează ca un semn sinteză, un palimpsest care activează scriitura artistică prin raportare la scriitură, recuperează şi activează tradiţia.

Pentru lectorul virtual, fiecare personaj vede altceva. Aceasta este experienţa lumii lui Mihai Eminescu, lume care nu poate fi redusă la nişte modele perceptive. Înţelegerea lumii narative din Întâia sărutare presupune un construct care nu există în afara unei construcţii numite ,,lumea, ca în genere”.
Prin textul Întâia sărutare autorul scoate în evidenţă faptul că totul trebuie descoperit şi reconstituit în acelaşi mod în care personajele principale îşi recapătă adevărata viaţă, prin iubire, redescoperindu-se pe sine. Jocul măştilor personajelor este unul dual: unul cotidian şi unul aluziv, având în acelaşi timp de-a face cu o absenţă şi cu prezenţa pierderii identităţii descoperirii propriei unităţi. Jocul este dat de disputa dintre cele două situaţii, dintre cele două identităţi ale personajului: sunt-simt. Pierzându-se o mască se recuperează o alta în momentul redobândirii iubirii.

La nivelul structurii de suprafaţă, observăm construcţia clasică a textului. Totuşi, un lector avizat poate accede şi la un alt tip de citire a textului, într-o manieră structurală, prin re-construirea informaţiei. Accesul la substanţa iubirii, în prezentul text reprezintă scopul ultim al cunoaşterii. Dacă pentru Alecu iubirea este ca o condiţie ,,sine qua non” a existenţei omeneşti, pentru Elise iubirea reprezintă un modus vivendi.
Textul Întâia sărutare poate fi lecturat ca un act de purificare prin iubire, act de purificare al autorului de text prin intermediul actanţilor în a căror reflectare textuală se regăseşte, lucru care reiese şi din tipul de descriere pe care îl întâlnim de-a lungul textului şi care, aşa cum notează şi Ricardou, ,,dă naştere prin ea însăşi unei povestiri, o povestire intra-descriptivă, în definitiv, şi a cărei funcţionare nu se desfăşoară fără anumite caracteristici interesante”.  Iubirea, în raport cu omul efemer, dar strâns legat de motivemul timpului, capătă nuanţe şi contururi, implicând manipularea expresiei: ,,-Să-ţi spun, zise ea, mi-am adus aminte de-un lucru ce nu ţi l-am spus niciodată. Ţi l-oi spune-acuma, dar mai întâi o precuvântare. Tu te superi c-ai pierdut o parte din averea ta – dar tu uiţi un lucru... Că suntem la jumătatea vieţii noastre şi că jumătatea cea mai bogată e îndărătul nostru. Noi nu mai avem pe ce cheltui. E drept că în loc ca averea ta să vie în mâna unor oameni nedrepţi ar fi mai bine s-o ai tu, dar, în urmă, ce importă? De-am fi amândoi în ... în anii primei noastre sărutări.”

Tributar teoriei lui Italo Calvino, Angelo Marchese consideră că textul (non)literar reprezintă o valoare teoretic comunicabilă prin intermediul cuvântului, un joc care oferă posibilitatea lectorului de a reconsidera, analitic, privirea globală care furnizează o lume posibilă . Plecând de la aceste consideraţii  putem afirma că Întâia sărutare de Mihai Eminescu trimite la următoarele verbe cheie: a fi – a iubi – a simţi, verbe care permit menţinerea unei structuri unitare, închise în care sunt fixate evenimentele vieţii. Clipa de iubire impune textului un caracter static, meditativ, reflecţie asupra existenţei umane: ,,Cine nu-şi aduce aminte de juneţa sa – şi fiecare-a avut una – de acele angajamente de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe ale copilei, ca să nu-i spuie oe nume, să n-o tutuiască, să n-o sărute – celelalte ar fi cum ar fi, dar încai guriţă, cum pustia!”
Sensul textului reprezintă sensul pe care autorul îl doreşte a-l da. Interferenţa în spaţiul intenţiilor se verifică prin raportul dintre imaginea autorului şi imaginea superalterego-ului. Instanţa narativă este acea instanţă care oferă stimul discursului, criterii care îndrumă modalităţile de scriere şi, totodată, finalitatea scriiturii: ,,«ce frumuşelu-i ş-aşa, când spune prostii! Îmi place ş-aşa», gândi tot ea. Apoi nu mai gândi nimic, sau Dumnezeu ştie;”
Există, aparent, impresia că scriitorul conferă povestirii o notă de fabulaţie naivă, romantică, evenimentele narate păstrându-şi, în esenţă, veridicitatea. Evocarea primeşte aspectul celei mai desăvârşite spontaneităţi: ,,Ea se roşi. El începu să râdă, căci era învins... să întrebăm franc: sînt multe femei care se roşesc de-o amintire dulce?”

Lumea personajelor este una ,,trucată” în care masca, suferinţa, speranţa se amestecă confundându-se într-un spectacol fascinant în care totuşi se poate găsi o portiţă de ieşire, pozitivă sau negativă nu contează este, totuşi, o cale de evadare. În paginile textului identificăm o versiune, o viziune proprie a creatorului asupra sensurilor existenţei, uneori aflate în contradictoriu. Jocul personajelor trebuie privit ca o structură guvernată de legi fixe, legi cu rol de a modela lumea textului, creându-se astfel mimarea unei atmosfere de real.
Povestea lor de dragoste se mută în planul superior. Fluctuaţia mărturisirilor şi a reticenţelor, diversitatea stadiilor de relevare de sine şi de disimulare, posibilitatea simplificării existenţei şi viaţa interioară oferă un joc psihologic pe care doar personajele eminesciene este capabil de a-l descifra prin interiorizarea conceptului de viaţă interioară. De aici şi caracterul profund autentic al omului eminescian, dar şi al naratorului care propune provocarea:

,,Scriitorul acestor şire ar mai avé de adaogat ceva – nu morala istoriei, căci ea-i vădită – ci o întrebare: Oare esistă fericire fără amor? Poate – dar nu cred.” Mihai Eminescu este un fin regizor care se folosește de niște actori imobili, cuvintele, pentru a descrie decorurile, situaţiile şi atitudinile care constituie adevăratul lui mijloc de comunicare.
Opoziţia între real şi estetic, între autenticitate şi artificiu în romanul Întâia sărutare de Mihai Eminescu este efectul unei estetizări a existenţei. Realitatea pare a fi mutată în imaginaţie, în ficţiune. Mihai Eminescu sancţionează absurditatea existenţei în faţa logicii realităţii. Prin intermediul iubirii absolute, pentru personajele lui Mihai Eminescu triumfă libertatea: ,,Treizeci de ani au trăit fără să aibă copii. Într-al treizeci şi unulea an al căsătoriei ea a născut un băiat sănătos, care din ce creştea, din ce se făcea mai frumos. El a fost cuminte ca tată-său – spiritual ca mumă-sa, frumos ca tată-său, cochet şi delicat ca mumă-sa – avea părul negru al tătini-său şi ochii albaştri a mumei sale. El a înfrumuseţat bătrâneţea părinţilor – cari amândoi era înamoraţi în el – deşi într-un mod raţional şi fără să-l strice.”

Bibliografie selectivă
Adam, Jean-Michel, Revaz, Francoise, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu, Iaşi, Editura Institutul European, 1999.
Eminescu, Mihai, Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987.
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1985.
Marchese, Angelo, L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano, Oscar Mondadori, 2008 [19831].
Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, traducere de L. şi V. Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers,  1988.

 *** ,,Povestirea apare fragmentar în «Adevărul literar şi artistic», an XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 2. E tipărit în volum prima dată de către D. Murăraşu în M. Eminescu, Scrieri literare, Craiova, Ed. Scrisul românesc, [1935], pp. 265-271. Se află în manuscrisul miscelaneu 2255, 184 r.v., 185 (cca. 1871-1872)”, în Mihai Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 312.
  Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, traducere de Liliana şi Valentin Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers,  1988, p. 41.
  Angelo Marchese, L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano, Oscar Mondadori, 2008 [19831], pp. 81- 89.