În această perioadă, problemele limbii cunosc în ţara noastră o atenţie şi un interes deosebit. Ca urmare a acestui fapt, lucrarea de faţă nu prezintă o descriere a timpurilor verbale utilizate în articolul “Trampa şi ecranul”, apărut în “Academia Caţavencu”, numărul 11/22-28 martie 2006, ci prezintă o încercare de interpretare a unui articol jurnalistic; interpretare ce a impus o selecţie riguroasă a instrumentelor de analiză şi / sau cercetare.
În analiza celor treisprezece fragmente nu se urmăreşte ilustrarea timpurilor în detaliu, ci per ansamblu.
Pentru a discuta strict elementele care ne interesează, trebuie să avem în vedere şi: 
- câteva observaţii legate de ortografie şi fonetică
(atent la forma îngrijită a cuvintelor sale, autorul a plecat de la utilizarea corectă a normelor ortografice, chiar dacă utilizarea acestora oscilează de-a lungul articolului, de exemplu: “Aşa ar fi normal, după o viaţă  petrecută împreună în sufrajărie”; în legătură cu ortografia, trebuie menţionat faptul că autorul articolului foloseşte o punctuaţie care se evidenţiază prin tentaţia de reducere la stictul necesar);
- observaţii lexicale
(vocabularul se caracterizează prin bogăţie şi varietate; observăm că predomină lexemele legate într-un fel sau altul de structura de suprafaţă a verbelor – de exemplu verbele didactice de tipul “am observat”, “am auzit” etc. / autorul de text se foloseşte şi de o altă sferă semantică, cea care ţine de utilizarea cuvintelor la sensul figurat pentru a spori dublul înţeles al textului: vezi cel de-al doilea fragment);
- observaţii gramaticale
(autorul cunoaşte în profunzime structura limbii române, de aici şi caracteristicile fundamentale ale textului de faţă: accesibilitatea şi coerenţa).
Din punctul de vedere al enunţării, textele de faţă par a fi concluziile unui dialog la care noi nu avem acces. Enunţarea presupune mai multe categorii de indici:
- indici de persoană ( raportul eu-individual care produce enunţarea şi tu-individual, prezent în ea ca alocutor);
-  formele numite tradiţional pronume personale,  pronume demonstrative apar ca o clasa de indivizi lingvistici, de forme ce trimit exclusiv la “indivizi” (persoane, momente, locuri etc.); aceşti indizi lingvistici sunt produşi de acest eveniment individual, pe care-l numim “semel nativ” (sunt generaţi de fiecare dată când e preferată o enunţare);
- întreaga paradigmă a formelor temporale, determinante faţă de Ego, centru al enunţării (“timpurile” verbale a căror formă axială “prezentul” coincide cu momentul enunţării), prezentul este sursa timpului; prezentul formal explicitează prezentul inerent enunţării .
Benveniste afirmă că posedăm o experienţă pură a timpului, procurată doar de către limbaj. Experienţa lingvistică a timpului este fragilă, instituind o temporalitate privată.
În primul rând rând, avem distincţia timp cronic, timp fizic şi timp lingvistic; distincţie care devine relevantă prin considerarea celor trei timpuri împreună:

TIMP CRONIC                                                 TIMP FIZIC                                TIMP LINGVISTIC

                                                                                                                    reprezintă experienţa obiectivă             

                                                                                                                 datorită experienţei comune avute de

                                                                                                                         interlocutori a timpului cronic

Formulele temporale sunt determinate de raportul faţă de centrul de enunţare, în acest caz imaginar. Ăşa cum se afirmă mai sus, prezentul este sursa timpului: “Poate / te / întrebi şi tu, Berti, de ce în ultimele zece zile  /mă / tot vezi seara pe la câte o televiziune…” deoarece omul nu dispune de nici un alt mijolc de a trăi “prezentul” şi de a-l actualiza.
În al doilea rând, emiţătorul de text (autorul) se serveşte de limbă pentru a influenţa cumva comportamentul alocutorului (lectorilor), pentru acest lucru emiţătorul servindu-se de un aparat de funcţii enunţate mai devreme.
Orice enunţ se caracterizează prin accentuarea relaţiei discursive cu partenerul care poate fi real, imaginar, individual şi/ saau colectiv (în acest caz imaginar-colectiv).

Tipuri de enunţuri:
                                              ENUNŢURI
 

     CONSTATATIVE                                                       PERFORMATIVE 

             Explicite                                                                        Implicite
Verbe performative                                                                          
(a declara, a permite, a ordona)                                            sunt reuşite/ nereuşite                       

Conform tipologiei lui Austin, enunţurile constative sunt cele care domină deoarece acestea descriu nişte evenimente reale (aproape toate) fiind deci susceptibile de a primi o valoare de adevăr; de exemplu: n-am făcut armata, n-am învăţat limbajul Morse, ştiu doar/ să cer.
Enunţurile performative implică realizarea practică a acţiunii exprimate prin verbe  din propoziţia regentă. Nu au caracter descriptiv, neputând fi calificate drept adevărate sau false, ci doar reuşite/ nereuşite: “ Trebuie doar să promită că nu mai comentează în viaţa lui un meci de fotbal.”

                          ACTE NEREUŞITE

            INSUCCES                               ABUZ
Ce efort inutil: de ce au folosit           Slobodan Miloşevici va fi
calculatorul când mult mai simplu     înmormântat fără familie
 era să le demachieze?
“Au folosit” arată că acţiunea s-a întâmplat într-un timp trecut, nedeterminat, existând posibilitatea ca efectele acţiunii să mai dureze încă, dar numai în teorie, pe când “va fi Inmormântat” arată o acţiune care se va întâmpla în viitor, alături, înainte sau după o acţiune viitoare, în acest caz avem de-a face cu exprimarea unei posibilităţ (fără familie), ceea ce este caracteristic prezumtivului.
Timpul reprezintă o categorie gramaticală universală; caracterizată, ca şi persoana, verbul în toate limbile care cunosc această clasă lexico-gramaticală. Conţinutul să categorial are natură deictică şi sintactică; îşi are originea în raportul dintre temporalitatea procesului de comunicare lingvistică şi temporalitatea acţiunii: verb- obiect al comunicării.
Timpul gramatical este expresia lingvistică a timpului noţional.
Dubla natura a timpului gramatical se reflectă în dezvoltarea a două categorii de timpuri, sub aspect semantic:
Timpuri absolute                 /vs./                               Timpuri relative

Prezent                  
(ştiu)   perfect     viitor simplu                   mai mult ca perfect          viitor anterior
                                  ----                                  ----                              (va fi înmormântat)
compus           simplu
(n-am făcut)        ---

raportarea directă a acţiunii verbului               raportarea la un alt timp verbal din
la momentul vorbirii (n-am făcut…               structura sintactică a enunţului (ar trebui să              
n-am învăţat)                                                     se îngroape)
Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfăşurare în timp a acţiunii verbale în interiorul raportului enunţ-enunţare . Identificăm în textul abordat că, pe de o parte “acţiunea” este reprezentată ca încheiată (perfectivă-am auzit, am văzut, m-am gândit…), şi pe de altă parte fără raportare la durata enunţării (imperfect- scăpărau, ascultam, era…).
Dacă luăm ca exemplu un verb aflat la gerunziu (de exemplu: “fugind”), acesta exprimă o acţiune întâmplată în trecut, acţiune care se îndeplineşte în strânsă relaţie cu o altă acţiune exprimată de un verb la mod finit arătându-se modul în care se îndeplineşte acţiunea, mijlocul prin care acţiunea vine îndeplinită şi circumstanţa acţiunii.
În textul de faţă gerunziul se combină cu irealitatea, lectorul neavând certitudinea realizării/ nonrealizării ei: “fugind de-I scăpărau flecurile”, “I-am văzut trasmiţând… prin glonţi”. Verbele la gerunziu pot avea şi rol de a provoca, de a crea un scenariu pentru ceilalţi (“fugind de-i scăpărau flecurile…” cu explicaţia “vâjiind un tinerel”).
În continuare urmează o difereţiere a timpurilor indicativ şi conjunctiv.
Indicativul reprezintă certitudinea şi realitatea, detaşarea obiectivă, în timp ce conjunctivul ne oferă ipoteze şi prezumţii, deci irealitaea, vorbitorul neavând certitudinea realizării/ nonrealizării acţiunii: “ştiu doar să cer ospătarului mai mult sos.”.
Acţiunea de a şti, de fi conştient de faptul că tu ştii nu presupune cererea sau faptul că eu ştiu nu presupune îndeplinirea cererii.
Informaţiile din aceste fragmente sunt prezentate ca nişte presupoziţii; eu presupun că voi sunteţi de acord (“era mai uşor să le demachieze”). Folosirea indicativului în general, a indicativului prezent în particular, marchează obişnuinţa introducându-ne într-un univers obişnuit, real, cert şi obiectiv, în timp ce conjunctivul marchează cuplul posibilitate/ imposibilitate, prin dubii, nesiguranţă sau ipoteze.

Aşa cum eroul din basme are nevoie de adjuvanţi, aşa şi timpul are nevoie de “ajuvanţi”: subiectiveme , deixis  şi modalizatori. La nivelul textului avem trei axe: una a discursului ca text (fapt de limbaj), una a diegezei (lumea creată prin limbaj) şi a actului de a produce textul (a nara= a enunţa). Cele trei axe oferă coerenţă temporală atât pentru semnificat (histoire), cât şi pentru semnificant (recite), dar şi pentru actul narării (narrare/ narration). Din perspectiva coerenţei temporale timpul nu respectă ordinea cronologică a evenimentelor, avem un singur narator/ autor de text şi o singură perspectivă. Pentru punerea în relief se foloseşte imperfectul, iar pentru retrospecţie perfectul compus, în timp ce pentru prospecţie se preferă condiţionalul, prezentul menţinându-ne pe axa discursului.

Bibliografie generală

1. Adam, Jean-Michel, Le style dans la langue, PUF, 1994
2. Benveniste Èmile,  Probleme de lingvistică generală, două volume,Ed. Universitas, Bucureşti, 2000
3. Bidu- Vrânceanu, Angele, Călăraşi, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed. Nemira, f.l., 2001
4. Ionescu, Emil, Manual de lingvistică generală, Ediţia a treia, Ed. All, Bucureşti, 1999
5. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească. Elemente de pragmatică a textului literar, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991
6. Moeschler, Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Ed. Echinox, Cluj, 1999
7. Gramatica Limbii Române, Enunţul, volumul al doilea, Ed. Academiei, Bucureşti, 2006