,,Graie” înseamnă în limba greacă ,,bătrâne”.
Variante ale legendei despre Perseu în folclorul românesc: Harap-Alb, cerbul este înlocuit de Meduza.
Regele Micenei, Election e fiul eroului Perseu cu Andromeda.Electrion a avut o fiică, Alcmena, care a fost căsătorită cu Amfitrion şi a avut un copil cu Zeus, pe Alcide sau Heracle  sau Hercule, Alcide înseamnă “vigurosul”.Alt copil al Alcmenei a fost Ificle.
Numele continentului Europa s-a dat după numele unei prinţese feniciene răpită de Zeus.
Legenda lui Icar are multe legături cu “Meşterul  Manole”.
Mitologia grecilor este extrem de bogată.Miturile Olimpului au fost create într-o epocă de umanizare a concepţiilor despre natură, de linişte a sufletului grec în faţa forţelor naturii.Zeii erau fiinţe pur imaginare, chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi concrete. Mulţi dintre eroi au trăit in realitate, iar imaginaţia nu a făcut altceva decât să le mărească personalitatea.
Zeus nu a existat.
Ahile, Agamemnon, Menelau, Ulise au luptat sub zidurile Troiei.
Toţi monştrii doborâţi de Tezeu erau socotiţi fii lui Poseidon.
Grecii ziceau că pământul Eladei răsărise din mare.
Tezeu este simbolul poporului, vieţuind între cer şi mare.
Icar reprezintă dorinţa omului de a se depăşi pe sine. Prăbuşirea lui Icar reprezintă acţiunea unor forţe ce vor să împiedice progresul.
 

***

                                                        LEGENDELE   OLIMPULUI, VOL. I: ZEII

Se face introducerea cu ,,Spre ţărmurile Eladei”: ,,Amurgul s-a lăsat pe nesimţite  
                                                                               Abia de se mai cern pe masă                                                                                                                                                                                                   Stropi roşiatici de lumină…”

      Dând semnalul de plecare pe punte au poposit Homer, Hesiod, Pindar, Apolonius, Eschil, Sofocle, Euripide, Vergiliu, Ovidiu împreună cu care vor pleca să colinde: ,,ţărm după ţărm toată Elada”.
      Într-un imn atribuit bătrânului Homer, Gheea era slăvită: ,,Eu voi cânta pământul … străvechea mamă a tuturor, aceea care nutreşte toate fiinţele răspândite în lume. O, te salut pe tine mamă a zeilor, soaţă a lui Uranus, înstelatul .Îndură-te, fii binevoitoare cântecelor mele şi dăruieşte-mi o viaţă fericită!…”
     Vechii greci considerau că din unirea pământului cu cerul s-a născut tot ce se găseşte în univers.
     Homer despre Olimp ,,el nu este niciodată bătut de vânturi, nici de zăpezi; aerul cel mai pur îl împresoară; o lumină albă îl învăluie şi zeii gustă aici o fericire, care va dăinui cât zilele eterne, ce le sunt hărăzite”.
    Engels “orice religie nu este altceva decât oglinda fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau forme subpământeşti.
    Stejarul Dodona stejar prin care Zeus îşi trimitea asprele lui porunci.
Locul lui Noe, la greci, îl ţine Deucalion care a fost sfătuit de tatăl său, Prometeu.  

CALISTO = PREA FRUMOASA                            SIRINX = NOI                                   PITIS = PIN                         

CHELONE = BROASCA TESTOASA                  HADES = NEVAZUT                         DAFNE = LAUR  

PERSEFONA = CEA PIERDUTA PRIN MOARTE                                                       PAN = TOT

Simbolul prudenţei = şarpele
              înţelepciunii = bufniţa

Deşi analiza propriei vieți nu este o disciplină precisă, uşor cuantificabilă, în ultimul deceniu cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale, pedagogice și beletristice au definit un nou domeniu, a cărui explorare ajută la cunoaşterea mai profundă a sinelui, a operei unui scriitor etc. După o lungă perioadă în care biografia şi corolarul ei autobiografia  au fost termenii-cheie în analiza operei unui scriitor, cuantificarea eficienţei muncii printre scrisori, memorii, amintiri nu a mai fost de ajuns. Scriitorii au înţeles că viața nu poate fi privită în afara calităţii sale fundamentale, aceea de micro-societate, agregată pe termen mai scurt mai lung în atingerea unui scop. Astfel, în anii ’90, a fost lansat în ştiinţa managerială un nou termen, povestirea organizaţională (organizational storytelling). Acesta include atât obiectul, adică naraţiunea reprezentativă pentru un mediu de lucru, cum ar fi, spre exemplu, poveştile angajaţilor sau naraţiunea mediului respectiv, cât şi procesul în sine, anume nararea acestor întâmplări personale sau de grup şi rolul pe care dinamica acestor naraţiuni îl poate avea în îmbunătăţirea eficienţei generale sau în mai buna cunoaştere a personalului. În procesul scrierii prezentei cărți, Titi Damian folosește, cu sau fără știință, acest proces care prevalează asupra muncii repetitive şi mecanizate, specifică etapei scriiturii din perioada românească a industrializării. În această perioadă în care iniţiativa personală şi capacitatea individului sau a echipei de a găsi soluţii rapide şi de a face faţă schimbărilor sunt tot mai necesare, întoarcerea la fundamentele relaţiilor din societatea omenească pare să fie tot mai necesară: Am căutat să surprind aspecte ale vieții comunității din toate laturile existenței sale, conștient că satul va dispărea definitiv, ori va suferi transformări ireversibile. Deja zeci de case sunt golite de locuitorii lor care s-au mutat, pe rând, în prea strâmtul cimitir care înconjoară biserica zidită de inimoșii musceleni doar în doi ani, pe timpul lui Cuza. Mă gândesc câtă fierbere, câtă energie, câtă cheltuială, câtă solidaritate și câtă organizare s-au revărsat atunci dacă acei înaintași, dintre care puțini știau să citească, au reușit să construiască din temlii și să picteze pe scândură de tei acea splendoare arhitectonică în doar doi ani. Povestirea acestui Sisif coborând munte porneşte de la ideea binecunoscută că omul este definit prin capacitatea de a „spune poveşti”, anume de a-şi reprezenta lumea, mediu imediat prin naraţiune, lucru pe care îl explică și Titi Damian: Pentru Mine, Muntele și Câmpia au devenit doi poli ai urcușului și coborâșului lui Sisif. Muntele copilăriei își avea măreția lui. Aceeași măreție o are și acum, când și eu, și Muntele am mai îmbătrânit cu mai bine de o jumătate de secol. Priveam depărtările de pe cel mai înalt vârf sub care se culcușea satul, Vârful Vătraiului, ca să zăresc ce-i dincolo de Vârful Goșii ori Vârful Boșeveiului, unde bănuiam că se găsește Câmpia, dar zăream, într-un amfitreatu în trepte, coborând alene, alte și alte culmi, din ce în ce mai depărtate și mai mici și mai albastre, până ce se uneau cu cerul, unde parcă mă ademenea și mă vrăjea Câmpia care, pe atunci trăia doar în imaginația mea.

Interesul lui Titi Damian pentru spiritul creator individual are în centru principiul lacanian conform căruia omul gândeşte în structuri narative. În construirea acestui volum al memoriei, Titi Damian s-a folosit de un inventar de sintagme formulare, epitete, metafore fixe, dar și de scheme tematice ce au permis explorarea istoriei personale. Acest joc între mit şi basm a condus la crearea in vivo a memoriilor lui Titi Damian: Atunci mă împresura o nostalgie a depărtărilor ...  Mai mult decât atât, prezentul volum repezintă un bun comun, care contribuie la agregarea literaturii memorialistice, la recunoaştere persoanelor amintite cu diverse stagii de apartenenţă la familia Damian, la integrarea noilor membrii sau sunt individuale. Oarecum, cartea lui Titi Damian este un fel de carte de vizită a unui mediu, într-un anumit context.

Misterul aventurii existenței oricărei ființe umane începe cu mult înainte de a se naște, cu o competiție, competiția dintre homunculii aceia minusculi cu codiță, țâșniți de undeva dintr-un univers închis, spre a ajunge undeva, într-un univers și mai ascuns pentru exact nouă luni. Acest incipit al cărții induce cititorului ideea conform căreia colectarea poveştilor, ascultarea şi compararea variantelor, examinarea modului în care amintirile sunt construite în jurul unui eveniment anume, examinarea în diacronie a evenimentelor care au declanşat poveşti într-o familie şi a evenimentelor care nu au generat poveşti, toate acestea deschid calea către înţelegerea realităţilor mai profunde ale omului Titi Damian şi a modului în care aceste evenimente sunt percepute şi interpretate de oamenii din jurul scriitorului. Aşadar, cititorul câştigă informaţii reale, nu superficiale, asupra experienţei lui Titi Damian privind viața, societatea. Totodată, cititorul primeşte informaţii relevante cu privire la schimbările sociale, culturale etc. și modul în care scriitorul le redimensionează. Spunând o „poveste”, Titi Damian arată faptul că interesul asupra exactităţii datelor trece pe plan secundar, în favoarea semnificaţiei simbolice a acestora: Pentru prostioarele făcute de noi în timpul zilei, tăticu avea o nuielușă deasupra ușii pe care ne-o arăta dimineața când pleca la treabă.
În cadrul acestui volum, poveştile se definesc diferit. Unele amintiri operează cu un set de discursuri narative articulate, o istorie orală a locului: Iarna, noi, puzderia de copii de pe ulița Dimineștilor, mai mmici și mai mari, aveam cel mai lung și mai agitat derdeluș din sat. Pornea de la nea Mitu Damian, ajungea la noi, o cotea spre lacuri, pe la poarta lui Ion al Riții, fie spre Mărculești, apoi ieșea din sat spre Poartă până Între Izvoare. Îl făceau tot numai cei mai mari.  În cazul altor istorisiri, amintirile capătă funcţia de a spune povestea unei generații: Nimeni nu tăia porcul înainte de Crăciun. Pentru ziua de Crăciun, toți muscelenii tăiau din Ajun câte o pasăre, de obicei un curcan ori un cocoș.

Naraţiunile cu statut de amintire, din prezentul volum, stau sub semnul acţiunii şi al personajelor, declanşând o reacţie emoţională la nivelul naratorului şi cititorului, prin intermediul prelucrării epice a memoriei cu valoare simbolică: Toamna era totuși a noastră, a copiilor, căci se deschidea țarna după coasa fânului, așa că iar pierdeam vitele umblând după alune, pe care le adunam cu sutele. Amintirile la care Titi Damian face trimitere, aceste naraţiuni, pot fi produsul fanteziei sau experienţei, inclusiv o experienţă trecută în producerea de naraţiuni având ca subiect propria familie și, implicit, istoria personală. Acţiunea propriu-zisă a volumului nu implică și existenţa unui conflict, așa cum ne-am  aștepta, ci doar a unor soluţii de rezolvare a unor conflicte implicite, dar neprezentate, date de experienţa personală. De multe ori, amintirile, trăirile și deciziile prezentate în naraţiune se află în contradicţie cu convingerea sau experienţa naratorului, astfel că prin rememorarea acestor contradicţii, cititorul leone poate înţelege modul în care sunt percepute şi interpretate deciziile scriitorului sau poate găsi soluţii pentru chestiuni aparent nerezolvabile. Este evident faptul că, indirect, cititorul descoperă fanteziile, miturile, speranţele omului Titi Damian, baza evoluției socio-morală ulterioară, iubirea față de actul de scriitură etc.
Poveştile din Sisif coborând muntele captează atenţia cititorului incitând imaginaţia, reflecţia și căutarea sinelui.  Prezentarea amintirilor se află, totuși, sub semnul cenzurii autoimpuse privind norme de corectitudine gramaticală, chiar și atunci când se simt influențele unor regiuni istorice cu specificitățile sale lexicale. În plus, utilizarea povestirii ca mod de cunoaştere a profilului real al scriitorului creează o formă de eliberare a naratorului de tensiunile create de atitudinile cititorilor, permiţând transmiterea unor judecăţi de valoare cu ţintă individuală sau generală într-un mod care nu poate fi perceput drept ofensiv sau acuzator: Mă las în mâinile unicului judecător, Măria Sa, Cititorul, care va rosti verdictul dacă am reușit sau nu să urc și să cobor acest Munte al spiritului românesc. Folosirea mecanismelor vocii colective, Când urci, trebuie să duci, odată cu bolovanul, și conștiința faptului că trebuie să mai și cobori ..., dar și a unui set de poveşti ale găștii, Matricea mea sufletească s-a zămislit în Muscel. Am descoperit, cu timpul, că muntenii mei nu ascultă decât de o singură poruncă: ,,Să nu renunți!”. E ca și cum, coborând un munte, trebuie să fii conștient că trebuie să-l urci., contribuie inclusiv la însănătoşirea culturală, morală, etică a satului tradițional românesc, poate și pentru că Am descoperit mai târziu că, pentru mine, teren fertil pentru creație nu exista decât în marea Câmpie a Bărăganului care, cu misterul și imensitatea ei, îmi dădea energie.

În loc de concluzii, menționăm faptul că înţelegerea lumii narative din Sisif coborând muntele presupune decelarea acestui univers în experienţe şi roluri diferite, cu sensuri clar definite, unde limbajului multiplu concurează cu discursul narativ , amintirile aflându-se sub semnul recuperării propriei identități. Așadar, naraţiunea este autodiegetică, numele personajului =  numele autorului cu pact = 0, respective, narator = autor = personaj = pact autobiografic.

Bibliografie

Bibliografia operei
Damian, Titi, 2017, Sisif coborând muntele, Buzău: Editura Edigraph.

Bibliografie critică şi teoretică
Adam, Jean-Michel, Revaz, Francoise, 1999, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu, Iaşi:  Editura Institutul European.
Boyce, M.E., 1995, Collective centring and collective sense-making in the stories and storytelling of one organization, în Organization Studies, vol. 16,  pp.107-137 (http://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/017084069501600106).
D’Intino, Franco, 1989, L’autobiografia moderna, Roma: Carucci Editore. 
Eco, Umberto, 1991, Lector in fabula, traducere de Mariana Spalas, București: Editura Univers.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1991, Naraţiune şi dialog în proza românească: Elemente de pragmatică a textului literar, București: Editura Academiei Române.
Lejeune, Philippe, 19862 [19751], Il patto autobiografico, traduzione di Franca Santini, Bologna: Il Mulino.
Lintvelt, Jaap, 1985,  Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, București: Editura Univers.
Marchese, Angelo, 2008 [19831], L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano: Oscar Mondadori.
Yiannis, Gabriel, 2000, Storytelling in Organizations: Facts, fictions, and fantasies. London: Oxford University Press.

Omul începe să viseze prin limbaj (e.g. Alecu, Elise). Astfel, acest text instalează în literatura română un nou tip de epistemă născută dintr-o insolită atitudine faţă de lume. Lumea (re)prezentată este una în care imaginea vieţii, a iubirii irumpe în locul cuvintelor. Spaţiul textului narativ de care ne ocupăm în această analiză poate fi privit ca o lume unidirecţională, un succes al vieţii, un regat al re-creării dinlăuntru a universului uman în care idealurile, plăcerile trupeşti şi banii se potenţează reciproc: ,,Era un tu improvizat, fără de a fi pus în legătură cu vo frază – şi cu toate astea ce tu? Cine n-ar da toate măririle lumeşti pe acest tu? Şi cât de mult onoră el – când vine din gura ei mai întâi – pare o cochetă de care el e mai mândru decât de laurii lui Alecsandru Macedon.”. Textul funcţionează ca un semn sinteză, un palimpsest care activează scriitura artistică prin raportare la scriitură, recuperează şi activează tradiţia.

Pentru lectorul virtual, fiecare personaj vede altceva. Aceasta este experienţa lumii lui Mihai Eminescu, lume care nu poate fi redusă la nişte modele perceptive. Înţelegerea lumii narative din Întâia sărutare presupune un construct care nu există în afara unei construcţii numite ,,lumea, ca în genere”.
Prin textul Întâia sărutare autorul scoate în evidenţă faptul că totul trebuie descoperit şi reconstituit în acelaşi mod în care personajele principale îşi recapătă adevărata viaţă, prin iubire, redescoperindu-se pe sine. Jocul măştilor personajelor este unul dual: unul cotidian şi unul aluziv, având în acelaşi timp de-a face cu o absenţă şi cu prezenţa pierderii identităţii descoperirii propriei unităţi. Jocul este dat de disputa dintre cele două situaţii, dintre cele două identităţi ale personajului: sunt-simt. Pierzându-se o mască se recuperează o alta în momentul redobândirii iubirii.

La nivelul structurii de suprafaţă, observăm construcţia clasică a textului. Totuşi, un lector avizat poate accede şi la un alt tip de citire a textului, într-o manieră structurală, prin re-construirea informaţiei. Accesul la substanţa iubirii, în prezentul text reprezintă scopul ultim al cunoaşterii. Dacă pentru Alecu iubirea este ca o condiţie ,,sine qua non” a existenţei omeneşti, pentru Elise iubirea reprezintă un modus vivendi.
Textul Întâia sărutare poate fi lecturat ca un act de purificare prin iubire, act de purificare al autorului de text prin intermediul actanţilor în a căror reflectare textuală se regăseşte, lucru care reiese şi din tipul de descriere pe care îl întâlnim de-a lungul textului şi care, aşa cum notează şi Ricardou, ,,dă naştere prin ea însăşi unei povestiri, o povestire intra-descriptivă, în definitiv, şi a cărei funcţionare nu se desfăşoară fără anumite caracteristici interesante”.  Iubirea, în raport cu omul efemer, dar strâns legat de motivemul timpului, capătă nuanţe şi contururi, implicând manipularea expresiei: ,,-Să-ţi spun, zise ea, mi-am adus aminte de-un lucru ce nu ţi l-am spus niciodată. Ţi l-oi spune-acuma, dar mai întâi o precuvântare. Tu te superi c-ai pierdut o parte din averea ta – dar tu uiţi un lucru... Că suntem la jumătatea vieţii noastre şi că jumătatea cea mai bogată e îndărătul nostru. Noi nu mai avem pe ce cheltui. E drept că în loc ca averea ta să vie în mâna unor oameni nedrepţi ar fi mai bine s-o ai tu, dar, în urmă, ce importă? De-am fi amândoi în ... în anii primei noastre sărutări.”

Tributar teoriei lui Italo Calvino, Angelo Marchese consideră că textul (non)literar reprezintă o valoare teoretic comunicabilă prin intermediul cuvântului, un joc care oferă posibilitatea lectorului de a reconsidera, analitic, privirea globală care furnizează o lume posibilă . Plecând de la aceste consideraţii  putem afirma că Întâia sărutare de Mihai Eminescu trimite la următoarele verbe cheie: a fi – a iubi – a simţi, verbe care permit menţinerea unei structuri unitare, închise în care sunt fixate evenimentele vieţii. Clipa de iubire impune textului un caracter static, meditativ, reflecţie asupra existenţei umane: ,,Cine nu-şi aduce aminte de juneţa sa – şi fiecare-a avut una – de acele angajamente de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe ale copilei, ca să nu-i spuie oe nume, să n-o tutuiască, să n-o sărute – celelalte ar fi cum ar fi, dar încai guriţă, cum pustia!”
Sensul textului reprezintă sensul pe care autorul îl doreşte a-l da. Interferenţa în spaţiul intenţiilor se verifică prin raportul dintre imaginea autorului şi imaginea superalterego-ului. Instanţa narativă este acea instanţă care oferă stimul discursului, criterii care îndrumă modalităţile de scriere şi, totodată, finalitatea scriiturii: ,,«ce frumuşelu-i ş-aşa, când spune prostii! Îmi place ş-aşa», gândi tot ea. Apoi nu mai gândi nimic, sau Dumnezeu ştie;”
Există, aparent, impresia că scriitorul conferă povestirii o notă de fabulaţie naivă, romantică, evenimentele narate păstrându-şi, în esenţă, veridicitatea. Evocarea primeşte aspectul celei mai desăvârşite spontaneităţi: ,,Ea se roşi. El începu să râdă, căci era învins... să întrebăm franc: sînt multe femei care se roşesc de-o amintire dulce?”

Lumea personajelor este una ,,trucată” în care masca, suferinţa, speranţa se amestecă confundându-se într-un spectacol fascinant în care totuşi se poate găsi o portiţă de ieşire, pozitivă sau negativă nu contează este, totuşi, o cale de evadare. În paginile textului identificăm o versiune, o viziune proprie a creatorului asupra sensurilor existenţei, uneori aflate în contradictoriu. Jocul personajelor trebuie privit ca o structură guvernată de legi fixe, legi cu rol de a modela lumea textului, creându-se astfel mimarea unei atmosfere de real.
Povestea lor de dragoste se mută în planul superior. Fluctuaţia mărturisirilor şi a reticenţelor, diversitatea stadiilor de relevare de sine şi de disimulare, posibilitatea simplificării existenţei şi viaţa interioară oferă un joc psihologic pe care doar personajele eminesciene este capabil de a-l descifra prin interiorizarea conceptului de viaţă interioară. De aici şi caracterul profund autentic al omului eminescian, dar şi al naratorului care propune provocarea:

,,Scriitorul acestor şire ar mai avé de adaogat ceva – nu morala istoriei, căci ea-i vădită – ci o întrebare: Oare esistă fericire fără amor? Poate – dar nu cred.” Mihai Eminescu este un fin regizor care se folosește de niște actori imobili, cuvintele, pentru a descrie decorurile, situaţiile şi atitudinile care constituie adevăratul lui mijloc de comunicare.
Opoziţia între real şi estetic, între autenticitate şi artificiu în romanul Întâia sărutare de Mihai Eminescu este efectul unei estetizări a existenţei. Realitatea pare a fi mutată în imaginaţie, în ficţiune. Mihai Eminescu sancţionează absurditatea existenţei în faţa logicii realităţii. Prin intermediul iubirii absolute, pentru personajele lui Mihai Eminescu triumfă libertatea: ,,Treizeci de ani au trăit fără să aibă copii. Într-al treizeci şi unulea an al căsătoriei ea a născut un băiat sănătos, care din ce creştea, din ce se făcea mai frumos. El a fost cuminte ca tată-său – spiritual ca mumă-sa, frumos ca tată-său, cochet şi delicat ca mumă-sa – avea părul negru al tătini-său şi ochii albaştri a mumei sale. El a înfrumuseţat bătrâneţea părinţilor – cari amândoi era înamoraţi în el – deşi într-un mod raţional şi fără să-l strice.”

Bibliografie selectivă
Adam, Jean-Michel, Revaz, Francoise, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu, Iaşi, Editura Institutul European, 1999.
Eminescu, Mihai, Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987.
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1985.
Marchese, Angelo, L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano, Oscar Mondadori, 2008 [19831].
Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, traducere de L. şi V. Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers,  1988.

 *** ,,Povestirea apare fragmentar în «Adevărul literar şi artistic», an XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 2. E tipărit în volum prima dată de către D. Murăraşu în M. Eminescu, Scrieri literare, Craiova, Ed. Scrisul românesc, [1935], pp. 265-271. Se află în manuscrisul miscelaneu 2255, 184 r.v., 185 (cca. 1871-1872)”, în Mihai Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, referinţe critice şi bibliografie selectivă de I. Cheie-Pantea, Timişoara, Editura Facla, 1987, p. 312.
  Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, traducere de Liliana şi Valentin Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers,  1988, p. 41.
  Angelo Marchese, L’officina del racconto. Semiotica della narratività, Milano, Oscar Mondadori, 2008 [19831], pp. 81- 89.

PROIECT DE ACTIVITATE

Numele şi prenumele profesorului / profesorului - diriginte: ………………………………

Clasa: …………………………

Data: …………………………

Structura proiectului de activitate:

Modulul: ………………………..

Submodulul (conţinutul): :……………………………

Tema: :…………………………………………………

Obiective operaţionale:
1.
2.
3.

Strategii de realizare:
• metode :
• mijloace :

Colaborări/parteneriate: …………………………..

Desfăşurare (scenariu):

a) organizarea clasei
b) anunţarea temei
c) sarcinile de lucru
d) evaluarea/feed-backul-ul
e) anunţarea activităţii următoare (temă, sarcini de lucru)