Educaţia fizică şi activităţile sportive sunt preocupări constante pentru toţi factorii responsabili de educaţia generaţiilor în formare, de sănătatea şi capacitatea biomotrică a populaţiei.
În toate perioadele de dezvoltare a societăţii, educaţiei fizice i-a fost recunoscută contribuţia la formarea personalităţii tinerei generaţii, fiind latură constitutivă a procesului de instruire şi formare a acesteia. În acelaşi timp, educaţia fizică a fost considerată ca fiind unul dintre principalii factori de călire şi fortificare a organismului.
Pe parcursul anilor, educaţia fizică a cunoscut perioade de înflorire, dar şi momente de declin. De la lumea antică, care a acordat multă atenţie şi a apreciat, preţuind nespus mişcarea, am păstrat cunoscutele percepte: „Kalos kai agatos” (Frumos şi bun) şi „Mens sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos). În conţinutul acestor percepte, sunt sintetizate idei valoroase despre idealul educativ, relevându-se unitatea strânsă dintre fizic şi psihic, multipla şi complexa lor intercondiţionare.
După perioade obscure, în care educaţia fizică şi sportul erau considerate, în multe ţări, preocupări minore şi neserioase („desuete”), dexterităţi ale planurilor de învăţământ, acestea revin în prezent pe prim plan, cunoscând o nouă perioadă de înflorire. Concepţiile retrograde, în virtutea cărora educaţia fizică şi sportul erau menţinute la periferia preocupărilor instructiv – educative a activităţilor de interes social, au fost abandonate treptat. Sunt reconsiderate rolul şi contribuţia educaţiei fizice şi sportului în realizarea obiectivelor urmărite de societate în legătură cu formarea tinerei generaţii şi cu complexa preocupare a conservării sănătăţii şi capacităţii de muncă a populaţiei. Acum, este tot mai mult acceptată ideea că, educaţia fizică şi activităţile sportive constituie modalităţi eficiente de educare multilaterală a tineretului, de fortificare, compensare şi reconfortare, motive pentru care sunt tot mai pregnant integrate în procesul instructiv – educativ, în viaţa şi comportamentul omului contemporan. Putem constata că, preocupările societăţii pentru realizarea unui echilibru raţional în solicitarea organismului, capabil să asigure dezvoltarea corectă şi multilaterală a personalităţii, să conserve starea de sănătate şi capacitatea de muncă, să combată fenomenele degenerative, cauzate de limitarea efortului şi a mişcării, sporesc considerabil.
Activităţile pronunţat unilaterale, sedentarismul, alimentaţia considerabil îmbunătăţită şi abundentă, stresul, limitarea efortului, ridică tot mai acut, problema folosirii pe o scară tot mai largă a activităţilor de educaţie fizică şi sport, ca mijloace preventive şi compensatorii, de destindere şi agrement, capabile să protejeze fiinţa umană în faţa acestor fenomene nocive, să o potenţeze şi să-i asigure prelungirea vieţii active.
În legătură cu preocupările de a valorifica educaţia fizică în direcţia educării unor trăsături şi comportamente pozitive – având în vedere avantajele pe care le prezintă caracterul practic – activ al procesului de educaţie fizică – lucrările lui J. Piaget „Motricitate, percepţie şi inteligenţă” – „Activităţile practice la copii”, sugestive prin titlurile lor, avansează idei valoroase privind rolul motricităţii în „dezvoltarea mecanismelor cognitive” la copii, privind valorificarea pedagogiei active, prezentă în procesul de educaţie fizică, în formarea comportamentelor.
Idei ca: „unitatea fundamentală a acţiunii şi inteligenţei sub aspectul său operaţional”; „toate mecanismele cognitive se bazează pe motricitate”; „cunoaşterea este mai întâi o acţiune asupra obiectului şi în felul acesta ea implică în însăşi rădăcinile sale o dimensiune motrică permanentă, reprezentată şi la nivelele cele mai înalte de cunoaştere2 – Pierre Parlebas în lucrarea „Educaţia fizică şi inteligenţa motrică” – invită la reconsiderarea rolului şi funcţiilor educaţiei fizice în cadrul procesului instructiv – educativ, subliniind implicarea ei în dezvoltarea proceselor cognitive. Totodată, J. Piaget, exponent de seamă al pedagogiei experimentale, atenţionează şi asupra faptului că educaţia fizică şi sportul, utilizând o pedagogie activă (a comportamentelor) care conferă elevilor responsabilităţi, independenţă, obligându-i la acţiune şi iniţiative, creează premisele necesare dobândirii experienţei de muncă şi viaţă, exersării comportamentelor.
Nu există limită inferioară de vârstă pentru începerea dezvoltării calităţilor motrice. Există doar metode şi mijloace adecvate acesteia, perioade de dezvoltare mai intensă şi de relativă stagnare. În cadrul jocurilor şi activităţilor alese, o parte din vreme este destinată jocurilor de mişcare, precum şi altor activităţi legate de educaţia fizică: plimbări, exerciţii distractive cu caracter de mişcare – cu trotinete, cu triciclete, cu role, cu săniuţe.
Prin aceste jocuri se urmăreşte dezvoltarea armonioasă a fizicului copiilor, precum şi o serie de deprinderi şi calităţi morale ca: sentimentul de solidaritate cu interesele echipei din care face parte, răspunderea pentru faptele proprii şi ale coechipierilor, voinţa, tenacitatea, stăpânirea de sine, înfrânarea pornirilor egoiste şi brutale.