Dar ce este un modul? Modulul este considerat o unitate structurală de sine stătătoare, fie program, fie subprogram, fie o unitate de program. Un modul poate conţine sau poate fi conţinut într-alt modul. Un modul poate fi format din mai multe submodule. Astfel, în Pseudocod fiecare SUBPROGRAM şi algoritmul principal sunt considerate module. În limbajele de programare cu structură de bloc UNIT-urile pot fi considerate module. La compilarea separată un grup de subprograme compilate
deodată constituie un modul, dar acest modul poate fi considerat ca o mulţime de submodule din care este compus.

Este însă important ca fiecare modul să-şi aibă rolul său bine precizat, să realizeze o funcţie în cadrul întregului program. El apare în mod natural în descompunerea top-down.

Indiferent că privim modulul ca un singur SUBPROGRAM, un grup de SUBPROGRAMi, sau un algoritm de sine stătător ce apelează alţi SUBPROGRAMi, considerăm modulele relativ independente, dar cu posibilităţi de comunicare între ele. Astfel, un modul nu trebuie să fie influenţat de maniera în care se lucrează în interiorul altui modul. Orice modificare ulterioară în structura unui program, dacă funcţia pe care o realizează un modul M încă este necesară, acest modul trebuie să fie util şi folosit în continuare fără modificări.

Rezultă că programarea modulară se bazează pe descompunerea problemei în subprobleme şi proiectarea şi programarea separată a SUBPROGRAMilor corespunzători. De altfel, considerăm că într-o programare serioasă nu se poate ajunge la implementare fără a avea în prealabil algoritmii descrişi într-un limbaj de descriere (la noi Pseudocod). Deci programarea modulară se referă în primul rând la proiectarea modulară a algoritmilor şi apoi la traducerea lor în limbajul de programare ales, ţinând seama de specificul acestui limbaj. Programarea modulară este strâns legată de programarea ascendentă şi de programarea descendentă, ambele presupunând folosirea SUBPROGRAMilor pentru toate subproblemele întâlnite.

Avantajele programării modulare sunt multiple. Menţionăm în cele ce urmează câteva dintre ele. Descompunerea unei probleme complexe în subprobleme este un mijloc convenabil şi eficient de a reduce complexitatea (Principiul Divide et impera acţionează şi în programare). Este evident că probabilitatea apariţiei erorilor în conceperea unui program creşte cu mărimea programului, lucru confirmat şi de experienţa practică. De asemenea, rezolvând o problemă mai simplă, testarea unui modul se poate face mult mai uşor decât testarea întregului algoritm.

Apoi, faptul că trebuiesc proiectate mai multe subprograme pentru subproblemele întâlnite, permite munca mai multor programatori. S-a ajuns astfel la munca în echipă, modalitate prin care se ajunge la scurtarea termenului de realizare a produsului program.

Modulele se pot refolosi ori de câte ori avem nevoie de ele. Astfel, s-a ajuns la compilarea separată a subprogramelor şi la păstrarea subprogramelor obţinute în biblioteci de subprograme, de unde ele se pot refolosi la nevoie. Sunt cunoscute astăzi multe astfel de biblioteci de subprograme. Reutilizabilitatea acestor subprograme este o proprietate foarte importantă în activitatea de programare. Ea duce la mărirea productivităţii în programare, dar şi la creşterea siguranţei în realizarea unui produs corect.

Uneori, în timpul proiectării algoritmului sau a implementării lui, se ajunge la concluzia că proiectarea a fost incompletă sau că unele module sunt ineficiente. şi în această situaţie programarea modulară este avantajoasă, ea permiţând înlocuirea modulului în cauză cu altul mai performant.

Una din activităţile importante în realizarea unui program este verificarea corectitudinii acestuia. Experienţa a arătat că modulele se pot verifica cu atât mai uşor cu cât sunt mai mici. Abilitatea omului de a înţelege şi analiza corectitudinea unui SUBPROGRAM este mult mai mare pentru texte scurte. În unele cărţi chiar se recomandă a nu se folosi SUBPROGRAMi mai mari decât 50 de propoziţii. Sigur că o astfel de limită nu există, dar se recomandă descompunerea unui SUBPROGRAM în alţi SUBPROGRAMi oricând acest lucru este posibil în mod natural, deci aceşti noi SUBPROGRAMi rezolvă subprobleme de sine stătătoare, sau realizează funcţii bine definite.