Dar ce este un modul? Modulul este considerat o unitate structurală de sine stătătoare, fie program, fie subprogram, fie o unitate de program. Un modul poate conţine sau poate fi conţinut într-alt modul. Un modul poate fi format din mai multe submodule. Astfel, în Pseudocod fiecare SUBPROGRAM şi algoritmul principal sunt considerate module. În limbajele de programare cu structură de bloc UNIT-urile pot fi considerate module. La compilarea separată un grup de subprograme compilate
deodată constituie un modul, dar acest modul poate fi considerat ca o mulţime de submodule din care este compus.

Este însă important ca fiecare modul să-şi aibă rolul său bine precizat, să realizeze o funcţie în cadrul întregului program. El apare în mod natural în descompunerea top-down.

Indiferent că privim modulul ca un singur SUBPROGRAM, un grup de SUBPROGRAMi, sau un algoritm de sine stătător ce apelează alţi SUBPROGRAMi, considerăm modulele relativ independente, dar cu posibilităţi de comunicare între ele. Astfel, un modul nu trebuie să fie influenţat de maniera în care se lucrează în interiorul altui modul. Orice modificare ulterioară în structura unui program, dacă funcţia pe care o realizează un modul M încă este necesară, acest modul trebuie să fie util şi folosit în continuare fără modificări.

Rezultă că programarea modulară se bazează pe descompunerea problemei în subprobleme şi proiectarea şi programarea separată a SUBPROGRAMilor corespunzători. De altfel, considerăm că într-o programare serioasă nu se poate ajunge la implementare fără a avea în prealabil algoritmii descrişi într-un limbaj de descriere (la noi Pseudocod). Deci programarea modulară se referă în primul rând la proiectarea modulară a algoritmilor şi apoi la traducerea lor în limbajul de programare ales, ţinând seama de specificul acestui limbaj. Programarea modulară este strâns legată de programarea ascendentă şi de programarea descendentă, ambele presupunând folosirea SUBPROGRAMilor pentru toate subproblemele întâlnite.

Avantajele programării modulare sunt multiple. Menţionăm în cele ce urmează câteva dintre ele. Descompunerea unei probleme complexe în subprobleme este un mijloc convenabil şi eficient de a reduce complexitatea (Principiul Divide et impera acţionează şi în programare). Este evident că probabilitatea apariţiei erorilor în conceperea unui program creşte cu mărimea programului, lucru confirmat şi de experienţa practică. De asemenea, rezolvând o problemă mai simplă, testarea unui modul se poate face mult mai uşor decât testarea întregului algoritm.

Apoi, faptul că trebuiesc proiectate mai multe subprograme pentru subproblemele întâlnite, permite munca mai multor programatori. S-a ajuns astfel la munca în echipă, modalitate prin care se ajunge la scurtarea termenului de realizare a produsului program.

Modulele se pot refolosi ori de câte ori avem nevoie de ele. Astfel, s-a ajuns la compilarea separată a subprogramelor şi la păstrarea subprogramelor obţinute în biblioteci de subprograme, de unde ele se pot refolosi la nevoie. Sunt cunoscute astăzi multe astfel de biblioteci de subprograme. Reutilizabilitatea acestor subprograme este o proprietate foarte importantă în activitatea de programare. Ea duce la mărirea productivităţii în programare, dar şi la creşterea siguranţei în realizarea unui produs corect.

Uneori, în timpul proiectării algoritmului sau a implementării lui, se ajunge la concluzia că proiectarea a fost incompletă sau că unele module sunt ineficiente. şi în această situaţie programarea modulară este avantajoasă, ea permiţând înlocuirea modulului în cauză cu altul mai performant.

Una din activităţile importante în realizarea unui program este verificarea corectitudinii acestuia. Experienţa a arătat că modulele se pot verifica cu atât mai uşor cu cât sunt mai mici. Abilitatea omului de a înţelege şi analiza corectitudinea unui SUBPROGRAM este mult mai mare pentru texte scurte. În unele cărţi chiar se recomandă a nu se folosi SUBPROGRAMi mai mari decât 50 de propoziţii. Sigur că o astfel de limită nu există, dar se recomandă descompunerea unui SUBPROGRAM în alţi SUBPROGRAMi oricând acest lucru este posibil în mod natural, deci aceşti noi SUBPROGRAMi rezolvă subprobleme de sine stătătoare, sau realizează funcţii bine definite.

Comuna Sălciua face parte din Mocănimea Munților Apuseni din punct de vedere etnografic. Este important sa facem deosebirea  între mocan și moț; „trăsăturile de personalitate, portul și obiceiurile îl diferențiază pe mocan de moț (țop): «Mocanul este mai vioi la petrecere și mai puțin crâncen ca moțul, mai deschis la suflet și mai sincer». Satul Sălciua de Sus este de tipul sat adunat, gospodărille fiind întinse de-a lungul DN 75.
Ocupațiile sălciuanilor nu s-au schimbat prea multe de-a lungul timpului. Agricultura cu cele două ramuri, cultura plantelor și creșterea animalelor, este o ocupație străveche pe teritoriul comunei. Acesteia i se adaugă până în zilele noastre și alte ocupații secundare: vânătoarea, albinăritul, lucrul la pădure, culesul din natură (fructe sălbatice).
Portul popular este asemănător cu al celorlalți mocani. Atât în portul femeiesc, cât și în cel bărbătesc, cusăturile și detaliile de pe cămașă apar în culorile roșu, negru sau albastru. Tricolorul nu lipsește nici el din portul sălciuănesc.
Tradițiile sunt diverse și numeroase în comuna Sălciua. „Ceva mai deosebit s-a moștenit de la cultura grâului, extins pe suprafețe mari, în vechime (în aceea vreme, Sălciua era numită Grânarul Apusenilor), seceratul în clacă amintind de claca medievală (muncă neplătită). În legătură cu această muncă s-au păstrat mai multe creații populare, din care amintim Cântecul cununii, în variante specifice în funcție de sat.
Atestarea scrisă legată de existența unei școli la Sălciua se leagă de anul 1782, în ajunul marii răscoale populare din Transilvania, condusă de Horia, Cloșca și Crișan.. Se vorbește de construirea a 7 noi școli în Munții Apuseni, dascălii care urmau să predea în aceste locuri fiind răsplătiți cu 120 de florini pe an. La 1 noiembrie 1942 s-a inaugurat un nou local de școală în Sălciua de Sus pentru clasele I-VIII. Acesta se compunea din 2 săli de clasă, 4 camere mici, beci și magazie pentru locuința învățătorului. În perioada 1 septembrie 1955 – 1 septembrie 1961 s-a construit o altă clădire de școală, în «locul târgului». Clădirea de lângă târg s-a dat în folosință în anul 1962, fiind folosită de către elevii claselor V-VIII. După 1962, clădirea construită în 1942 se folosește numai pentru clasele I-IV și grădiniță. Numele școlii din Sălciua de Sus se leagă de o mare personalitate a satului: Simion Pantea.
Târgul care se organizează lunar în Sălciua de Sus are o istorie de 104 ani. În 1907, Mihail Gaja, Vasile Cioara, Matei Popa Duma, Ioan Popa Gligan, Vasile Groza, Dumitru Duma, Vasile Moisă și Vasile Baciu au fost cei care au luptat pentru câștigarea dreptului de a organiza târguri de animale în Sălciua. „Acești oameni sunt aceia care au câștigat primele târguri din Sălciua, fiind în Deputație la Budapesta și mult trudindu-se.” „Deputațiunea” a fost la Budapesta pentru a obține dreptul de a ține târguri în 20 octombrie (târgul oilor) și în 4 aprilie (târgul mieilor); pe urmă, numărul târgurilor a crescut la 6 pe an, în prezent desfășurându-se câte unul în fiecare lună a anului. Faptul că Sălciua are „un potențial agricol ce rivalizează cu multe localități de câmpie este dovedit și acum de târgurile de țară lunare de aici, în care se adună animale mai multe decât în târgurile celorlalte așezări din lungul văii Arieșului.”
      Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în valea în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, primenire a trupului şi sufletului, stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. Căci în serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau fierbe o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povestesc întâmplări şi se discută diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”. Era totdeauna acolo cineva care avea voce bună, ştia bine colindele şi care trebuia să înceapă, de obicei o femeie ce purta harul cântecului sau un moş din casă, care ziceau una sau două colinde, după care colinda întreaga obşte prezentă. Colindatul, evocarea naşterii Pruncului Prealuminat, crea o atmosferă magică cuceritoare, de însufleţire şi evlavie, uneori colinda căpătând valenţe de rugăciune. Mi-aduc aminte primii fiori ai copilului ce eram pe când începusem să desluşesc sensurile lucrurilor mai ales în cazul unor colinde care evocau nu doar naşterea, ci şi pătimirile lui Iisus pe când din coasta lui „sfânt sânge şi ap-au curs”. Dacă această atmosferă sacră se petrecea într-o şezătoare a torsului, unde munca se prelungea până spre zori, în fiecare familie se colinda, cei mici fiind iniţiaţi în cântecul sacru de către cei mari.
Biografie:
Dan Ghinea,Enciclopedia geografica a Romaniei, Editura Enciclopedica,Bucuresti, 2000
Marculet I> , Culoarul Muresului intre Aries si Strei, Studiul geomorphologic, Editura Samuel, Medias, 2013