Potrivit lui Sansosti, Powell-Smith și Kincaid (2004), principalul obiectiv al intervențiilor în cazul autismului este îmbunătățirea competențelor sociale și diminuarea frecvenței și a intensității comportamentelor problematice identificate.

În literatura de specialitate, competența socială este definită ca fiind „abilitatea de a manifesta comportamente adecvate și acceptate din punct de vedere social, care au consecințe pozitive asupra persoanelor implicate și permit atingerea unor scopuri” (Catrinel și Kállay, 2007) iar S. Chelcea (1998) descrie competenţa socială ca fiind “un tip de comportament ce conduce la performanţă socială”.

Studiile au arătat că intervenția cu ajutorul poveștilor sociale a fost eficientă în îmbunătățirea comportamentelor sociale (de exemplu, Crozier și Tincani, 2006; Kuoch & Mirenda, 2003; Wright & McCathern, 2012 și modificarea comportamentelor inadaptive (de exemplu, Brownell, 2002; Rust & Smith, 2006). Poveștile sociale pot îmbunătăți semnificativ modul în care copiii cu autism se raportează la ceilalți și totodată îi ajută să învețe ce să facă (și ce să nu facă) atunci când se confruntă cu situații de viață necunoscute. De fapt, intervenția cu ajutorul poveștilor sociale ajută copiii cu TSA prin ilustrare și conducerea unei situații sociale confuze care duce la un comportament inadaptabil (Gray, 2010). Mai exact, ajută copiii cu TSA să-și gestioneze comportamentele, oferind descrieri exacte a ceea ce se întâmplă într-o poveste și de când, cum și de ce au avut loc evenimentele descrise.

Structura intervenției cu ajutorul poveștilor sociale cuprinde trei etape: instructajul, activitatea socială și autoevaluarea.
Pentru a fi eficientă, orice poveste socială ar trebui să aibă un obiectiv specific care să vizeze comportamentul dorit, conținutul să fie relevant și interesant pentru copil, să răspundă la întrebările Unde?, Când?, Cine?, Ce?, Cum? și De ce?, să folosească un limbaj pozitiv, cuvinte simple și încurajatoare.
Povestirile sociale sunt compuse din combinații de propoziție de diferite tipuri. În abordarea lui Gray (1998, 2000, 2004), poveștile sociale conțin următoarele tipuri de propoziții:
a) Propoziții descriptive: apar la începutul poveștilor sociale și descriu ceea ce fac oamenii în anumite situații sociale și definesc clar unde se întâmplă o situație, cine este implicat, ce fac și de ce.
b) Propoziții de perspectivă: prezintă reacțiile celorlalți la o situație, astfel încât persoana cu TSA poate învăța modul în care ceilalți percep diverse evenimente. Acestea descriu stările interne ale oamenilor, gândurile, sentimentele și dispoziția lor.
c) Propoziții directive: prezintă indicii sociale în diverse situații și direcționează o persoană către un răspuns sau un comportament dorit. Având în vedere natura propoziției directive, trebuie să fim atenți ca acestea să fie corect enunțate și să nu limiteze opțiunile persoanei cu TSA. Cu cât numărul propozițiilor directive este mai mare, cu atât sunt mai specifice indiciile privind modul în care subiectul ar trebui să se comporte.
Acestea sunt menționate întotdeauna în termeni pozitivi și sunt enunțuri individualizate ale răspunsurilor dorite. Propozițiile directive urmează adesea propoziții descriptive, împărtășind informații despre ceea ce este de așteptat ca răspuns la un anumit indiciu sau situație.
d) Propoziții de control: sunt adăugate de obicei de către persoana cu TSA după ce a parcurs povestea socială și au ca scop consolidarea informațiile prezentate în poveste.  Totodată, ele sunt importante pentru ca povestea socială să nu se transforme într-o „poveste antisocială” de cereri și comenzi.
e) Propoziții afirmative: pot fi folosite împreună cu propoziții directive, perspective sau descriptive.

Personal, am elaborat o astfel de poveste socială, sugestiv intitulată "Ștefania și prietenii ei", care a avut un real succes în activitatea mea cu elevii cu TSA.