iTeach: Blog-urile colegilor

METODE INTERACTIVE CENTRATE PE ELEV ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PROFESIONAL ŞI TEHNIC - Metoda cubului - studiu de caz -

Tamara-Veronica Japalela — Thu, 22 Apr 2021 11:56:06 +0300

Pentru învățământul modern metodele interactive constituie un instrument de organizare și conducere a activității de predare-învățare, astfel că elevii asimilează cunoștințele teoretice și practice într-un timp scurt pentru timp îndelungat, fiind activi și motivați să coreleze ceea ce au învățat cu ceea ce întâlnesc în viața reală. Folosirea metodelor interactive centrate pe necesitățile elevilor în lecțiile de specialitate din învăţământul profesional şi tehnic, constituie într-adevăr o cale de atragere a elevilor către performanță școlară, dând un caracter formativ, dinamic și deschis pentru dezvoltarea diferitelor abilități teoretice și practice la elevi.

       În învăţământul profesional şi tehnic elevii aplică cunoștințele teoretice în practică, ceea ce sistematizează formarea de competențe. Coordonarea dirijării pedagogice şi a activităţii independente a elevului, fiind abordate complex, pot fi implementate şi transpuse cu uşurinţă în metodele interactive. Eficienţa realizării obiectivelor pedagogice prin intermediul metodelor interactive vine din mijloacele utilizate la ore, imagini, videouri didactice, soft-uri educaționale, PPT-uri, precum și interacțiunii elev-profesor, profesor-elev, elev-elev, elev-grup, grup-elev, grup-grup.
        Predarea/învăţarea în vederea obținerii unor rezultate constructive din partea elevilor presupune cunoaşterea şi utilizarea unui sistem de strategii, metode, procedee şi tehnici didactice. Abordarea metodelor active în învăţământul profesional tehnic îşi demonstrează valoarea şi eficienţa prin feedback, ce reflectă un climat psihologic favorabil și grad sporit de asimilare a informației noi în cadrul orelor, unde rolul profesorului este asigurarea funcționalității optime a procesului instructiv-educativ. Opţiunea pentru o anumită metodă de învăţare este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt: obiectivele orei, categoria de elevi, conținutul materialului predat, mijloacele de învățământ disponibile.
       Cubul –este o metodă folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui subiect, a unei situaţii din mai multe perspective, atât pentru fixarea şi consolidarea cunoştinţelor cât şi în evaluare.
Studiu de caz:
Modulul II: REPREZENTAREA ÎN DESEN A PRODUSELOR SIMPLE DE MOBILIER
Unitatea de învățare: Mijloace şi reguli generale de reprezentare a produselor din mobilier
Titlul lecţiei: Reprezentarea vederilor
PROFESOR : JAPALELA VERONICA
Clasa:IX învâţâmânt profesional şi tehnic

METODA CUBULUI
Aruncaţi cubul şi răspundeţi la întrebarea de pe faţa aşezată la partea superioară. Din această metodă veţi reuşi să vă consolidaţi mai bine cunoştinţele legate de modul de reprezentare a vederilor .

CUBUL 1
Faţa 1.
1. Câte vederi de reprezentare cunoaşteţi?
Pentru orice produs de mobilier sunt 6 vederi de reprezentare
Faţa 2.
2. Care sunt vederile de reprezentare?
Vederile de reprezentare sunt: din faţă, de sus, de jos, laterală stânga, laterală drepta şi din spate
Faţa 3
3. Care vedere se realizează prima?
Prima dată realizăm vederea din faţă.
Faţa 4.
4. Unde se aşează vederea laterală stânga?
Vederea laterală stânga se aşează în partea dreaptă a vederii din faţă.
Faţa 5.
5. Unde se aşează vederea laterală dreapta?
Vederea laterală stânga se aşează în partea stângă a vederii din faţă.
Faţa 6.
6. Unde se aşează vederea de sus?
Vederea de sus se aşează în partea de jos a vederii din faţă.

CUBUL 2
Faţa 1.
1. Unde se aşează vederea de jos?
Vederea de jos se aşează în partea de sus a vederii din faţă?
Faţa 2.
2. Ce fel de linii se folosesc la realizarea vederilor?
La realizarea vederilor se folosesc linii continue groase.
Faţa 3
3. Ce fel de linii se folosesc între vederi ?
Între vederi se folosesc linii continue subţiri?
Faţa 4.
4. Ce desen realizăm înainte de relizarea vederilor?
Desenul de perspectivă.
Faţa 5.
5. Ce vedem în desenul de perspectivă?
Vedem 3 feţe ale produsului?
Faţa 6.
6. Care este scopul de realizare a vederilor?
Scopul de realizare a vederilor este de a identifica toate reperele produsului.

Prin folosirea acestei metode în cadrul orelor de specialitate în învăţământul profesional şi tehnic am constat o serie de avantaje:
- Elevii şi-au dezvoltat capacităţile de analiză, sinteză, aplicare, transfer şi argumentare;
- Elevii şi-au format o imagine globală asupra problemei abordate;
- Elevii au înţeles mai bine problema abordată, având în vedere cele şase perspective luate în calcul;
- Elevii au fost mai motivaţi pentru participarea la activitate;
- Elevii au fost mai activi;
- Elevii şi-au dezvoltat capacităţile de comunicare.

Metodele de predare-învăţare-evaluare interactive centrate pe elev contribuie eficient la formarea personalităţi creative, inovatoare, uşor adaptabile la condiţiile în continuă schimbare a societăţii.

Bibliografie:
1. CĂRTĂLEANU, T., COSOVAN, O. Formarea de competențe prin strategii didactice interactive. Chişinău: Pro Didactica, 2008.
2.CERGHIT, I. Metode de învăţământ. Iaşi: Editura „Polirom”, 2006.
3.OPREA, Crenguța-Lăcrămioara. Strategii didactice interactive - repere teoretice și practice. București: Editura Didactică și Pedagogică,ediția I în 2006, ediția a II-a în 2007, ediția a III-a revizuită și adaugită, în 2008, ediția a IV-a, 2009.
4. Păcurari. O., Strategii didactice inovative. Editura Sigma, 2003.

EDUCAŢIA MORALĂ A ELEVILOR

Ramona Florina Bănuțescu — Fri, 16 Apr 2021 01:50:53 +0300

Moto:„Nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averile şi celelalte bunuri omeneşti” (Platon)
Educaţia morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor, valorilor morale specifice unei societăţi istoric determinate în vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a trăsăturilor morale de personalitate. Este o activitate sistematic organizată de diferite instituţii sociale, între care şcoala ocupă poziţia cea mai importantă.
În perspectivă pedagogică, educaţia morală reprezintă activitatea de formare- dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii umane, proiectată şi realizată la nivel teoretic şi nivel practic.
Conduita morală este obiectivarea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni. Din perspectivă psihopedagogică formarea conduitei vizează atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, cât şi trăsături pozitive de caracter.
Esenţa educaţiei morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalităţii morale a elevului, elaborarea şi introducerea profilului moral ţinând cont de normele impuse în societate. Astfel educaţia morală tinde spre fomarea individului ca subiect moral, subiect ce gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor şi exigenţelor moralei sociale, a idealului, a valorilor, normelor şi regulilor pe care ea le deţine.
Organizarea procesului de educaţie morală urmăreşte realizarea unităţii dintre componenta lui obiectivă, reprezentată de normele, exigenţele morale cerute de societate personalităţii, şi cea subiectivă, respectiv atitudinea personalităţii faţă de aceste cerinţe. Formarea morală a personalităţii trebuie privită din punctul de vedere al unităţii dintre conştiinţa şi conduita elevului, ca indice de bază al eficienţei procesului de educaţie morală.
Formarea conştiinţei morale presupune realizarea următoarelor obiective particulare: formarea reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor morale, precum şi a convingerilor morale.
Conţinutul educaţiei morale reflectă două coordonate definitorii, care vizează raportarea omului la societate (educaţia moral- civică) şi la sine (educaţia moral- individuală). Educaţia moral- civică are un conţinut preponderant social (Almond, Verba, 1996), exprimându-se în special la nivel de: educaţie politică (educaţia patriotică, democratică, umanistă) educaţie economică (educaţia prin şi pentru muncă); educaţie juridică (educaţia prin şi pentru colectivitate). Educaţia moral- individuală are un conţinut determinat, în mod preponderent, prin raportarea omului la sine, exprimându-se, în special, la nivel de: educaţie filozofică, educaţie religioasă.
În procesul formării valorilor morale se va respecta şi o anumită gradaţie specifică particularităţilor de vârstă. Concomitent familiarizării elevului cu normele morale, se formează emoţiile şi sentimentele morale, atitudinile morale, trăsăturile de caracter, convingerile, obişnuinţele ce reprezintă obiective esenţiale ale sistemului iniţial.
Louis Legrand consideră conştiinţa morală ca o cunoaştere a valorilor întipărite în comportamentul persoanei, integrarea implicând obligaţia în cazul când voinţa individuală nu se corelează cu valorile. Deci gândirea operativă a persoanei denotă felul prin care îşi dirijează propiile acţiuni,valori şi conduite ale vieţii şi ţine cont de exemplele pe care le întâmpină zi de zi.
Un aspect important al educaţiei morale este povaţa, o metodă ce se bazează pe valorificarea experienţei morale a omului, exprimată în proverbe, cugetări, maxime etc., şi astfel se formează conştiinţa morală.
Cercetările psihologilor şi practica pedagogică dau dovadă concretă faptului că educarea deprinderilor morale şi transpunerea acestora în abilităţi stabile specifice personalităţii se realizează doar prin prezenţa, la cel educat, a motivelor comportamentului manifestat. Atitudinile pozitive, reieşite din normele de conduită, trebuie să se extindă în aptitudini de personalitate, pornind din motivaţia internă a elevului.
Educarea tinerilor în spiritul înaltei moralităţi se realizează numai într-o comunitate sănătoasă. Astfel, e necesar ca principalele caracteristici ale personalităţii să fie formate în şcoală, sistematic şi consecutiv, fundamentală fiind exigenţa faţă de sine şi disciplina conştientă, care duc la democratizarea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre oameni. În toată complexitatea ei, educaţia morală sprijină persoanele în cauză să obţină performanţe educaţionale deosebite şi o viaţă plină de succese, împliniri, armonie însoţită de satisfacţii şi bucurii spirituale.

Bibliografie
1. Bârsănescu, Ştefan (coordonator), Dicţionar de pedagogie contemporană, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969 ;
2. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 1996;
3. Nicola, Ioan, Constantin, Sabina, Farcaş, Domnica, Pedagogie- Manual pentru clasele IX-X- licee pedagogice, , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982 ;
4. Salade, Dumitru, Dimensiuni ale educaţiei, Bucureşti, EDP-RA, 1998.

Book Creator

Elisabeta-Edit Borș — Thu, 08 Apr 2021 11:56:27 +0300

Lecțiile online ne-au amintit că trebuie să folosim și alte resurse, să explorăm și să îi învățăm pe copii să își dezvolte cunoștințele prin joc. Am încercat fiecare profesor diverse aplicații și am ales fiecare ceea ce am crezut că se potrivește elevilor, după disponibilitate, vârstă și dispozitivele deținute de elevi.
Aplicația “Book Creator” este o aplicație permisivă și atractivă, care poate fi accesată la adresa web www.bookcreator.com , oferind posibilitatea să creăm cărți digitale pe diferite teme.
Book Creator mi-a permis să implic elevii, să le ofere oportunități de a căuta soluții creative, de a prezenta proiectele realizate de-alungul anului școlar. Materialele create au fost ușor salvate pe blogul clasei sau se pot salva și pe classroom.
În cadrul materialului realizat în “Book Creator” pot exemplifica diferite proiecte la care am participat:

Exemple realizate de elevi dar și de profesor din cadrul unor proiecte:
-Concursul de educație ecologică în cadrul Programului Național IA ATITUDINE ediția a IV-a Beclean,

https://read.bookcreator.com/nDOtOBxa56cpvwTbXpBo9ZHwM2n1/UUAvV8W2TYuJz3AYwWjkVw

-Prezentarea proiectului JUDEȚUL MUREȘ SELECTEAZĂ DEȘEURILE. IMPLICĂ-TE !
https://read.bookcreator.com/nDOtOBxa56cpvwTbXpBo9ZHwM2n1/TXwt4H0JT4G7WRduaFFc0A

- Realizarea unei cărți digitale de către elevi cu ocazia zilei de naștere a unei colege - colaj de amintiri, poze:
https://read.bookcreator.com/nDOtOBxa56cpvwTbXpBo9ZHwM2n1/VPDbO9SnSkavV56s3vv1fw

-În cadrul proiectului POCU/73/6/6/106915-“Profesori dedicați -copii educați”
am folosit prezentarea:

https://read.bookcreator.com/nDOtOBxa56cpvwTbXpBo9ZHwM2n1/JmOSD45tSTKymEI88oKxHw

-De asemenea am creat Portofoliul pentru bursa de performanță din cadru proiectului POCU/73/6/6/106915-“Profesori dedicați -copii educați”
https://read.bookcreator.com/nDOtOBxa56cpvwTbXpBo9ZHwM2n1/ENUwcOBISn-dlNMWxqzgtQ

-Proiectul PRIETENIA din cadrul aceluiași proiect POCU/73/6/6/106915- “Profesori dedicați -copii educați”
https://read.bookcreator.com/nDOtOBxa56cpvwTbXpBo9ZHwM2n1/dA3C6cOhScy1nvqsqKuP9g

Trebuie să vă spun că fiecare profesor primește o bibliotecă cu 40 de cărți gratuite atunci când vă conectați la www.bookcreator.com
Dacă vă conectați ca profesor, puteți crea prima bibliotecă. Veți primi un cod de invitație pentru ca elevii dumneavoastră să se alăture.

Book Creator le permite profesorilor să implice elevii, să le ofere oportunități de a căuta soluții creative și să le expună lumii în afara zidurilor clasei lor. Crează un impact pozitiv asupra învățăturii elevilor.
Book Creator vă poate ajută mențineți elevii implicați și mândri de proiectele lor.

METODE ŞI TEHNCI MODERNE DE ÎNVĂŢARE

Ramona Florina Bănuțescu — Wed, 03 Mar 2021 00:52:31 +0200

Învăţarea poate fi înţeleasă drept “sursă şi mecanism de formare şi dezvoltare a trăsăturilor, competenţelor, capacităţilor şi caracteristicilor umane, a conduitei şi comportamentului uman în genere”(Mureşan, 1980). În sensul cel mai larg, învăţarea este un proces al cărui rezultat constă într-o “schimbare comportamentală produsă pe calea uneia din formele de obţinere a experienţei noi- exersare, observare etc. în schimbări durabile de toate tipurile care au avut loc în comportamentul vizibil sau invizibil.”(Klausmeier şi Ripple, 1971).
Educaţia pentru viitor implică stăpânirea unor fundamente ale unei învăţări eficiente optime. A raţiona, a înţelege, a crea, a învăţa sunt verbe care ar trebui să definească întreaga noastră viaţă.
Printre tehnicile moderne de învăţare cel mai des utilizate se numără:
a. Vizualizarea - este considerată o tehnică de învăţare rapidă şi efcientă, deoarece fiinţei umane îi este caracteristică gândirea în imagini.“A vedea”conţinutul unui text de orice fel sau conţinutul unei cărţi, pe măsură ce acestea sunt parcurse poate fi cheia reţinerii pentru o perioadă mai lungă într-un timp cât mai scurt.
b. Cartografierea minţii – este tehnica de a lua notiţe, realizând o schemă astfel: pe o coală de hârtie se schiţează în mijloc ideea centrală, care poate conţine o imagine sau un cuvânt cheie, iar de aici vor deriva cu săgeţi alte imagini sau desene, ce pot fi însoţite de cuvinte relevante.
c. Învăţarea în “transă”- este o metodă prin care întreaga capacitate a minţii este direcţionată către activitatea de învăţare, prin tehnici de relaxare şi concentrare.
Pentru a crea cadrul optim de învăţare, un profesor model este necesar să ţină cont de anumite criterii în aplicarea metodelor moderne de predare, cum ar fi capacităţile şi nivelul intelectual al elevilor, competenţele ce vor fi dezvoltate, resursele accesibile şi gradul de complexitate al conţinutului ce urmează a fi predat.
În ultima perioadă sunt folosite cu succes metodele moderne prin care elevii organizaţi în echipe sau grupuri mici învaţă prin colaborare, cooperare şi mai ales, comunicare între ei, pregătindu-se astfel pentru cerinţele societăţii actuale, dar şi viitoare în care comunicarea şi colaborarea sunt importante pentru succesul în aproape orice domeniu de activitate. Principalul avantaj al acestor metode active de cooperare este că elevul este subiect al învăţării, participând la propria formare. Aplicarea cu regularitate a unor metode innovative de cooperare pot duce în timp la rezultate foarte bune, apariţia motivaţiei pentru învăţare, respect de sine crescut şi dezvoltarea unor deosebite abilităţi sociale.
În toate timpurile, dar mai ales, în cele moderne, învăţarea a fost şi este o temă de reflecţie şi interes major pentru profesori şi elevi, dar şi pentru întreaga societate. Fără a exagera, putem spune că învăţarea a fost şi a rămas încă un univers insuficient explorat.
Bibliografie
Klausmeier J.H., Ripple R.E. – Learning and Human Abilities, 1971, New York: Harper and Row
Mureşan P.- Învăţarea socială, Editutra Albatros, Bucureşti, 1980;
Neacşu Ioan- Metode şi tehnici de învăţare eficientă. Fundamente şi practici de succes, Editrura Polirom, bucureşti, 2015;
http://destepti.ro/

PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL ŞCOALĂ- FAMILIE

Ramona Florina Bănuțescu — Tue, 02 Mar 2021 00:57:32 +0200

Proiectele de parteneriat educaţionale vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăli şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .
Pentru a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea, copilul are nevoie de afecţiunea părinţilor, aceasta reprezentând condiţia fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al psihicului său. Un climat de familie echilibrat, netensionat, sănătos asigură dezvoltarea armonioasă a tuturor laturilor personalităţii copilului: afectivitate, voinţă, caracter. Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, cea dintâi şcoală ce pune temelia viitoarei personalităţi.
Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă, ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Şcoala are ca sarcină identificarea situaţiilor problematice din familiile copiilor, dirijarea pe cât posibil a strategiilor educative în favoarea elevului şi conştientizarea că relaţia de colaborare şcoală- familie nu poate duce decât la obţinerea de performanţe şcolare.
În relaţia scoală-famile trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie şi admiraţie reciprocă, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare. Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală-elev-familie este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi, trebuie transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală. Numai prin eforturi comune şi conjugate ale tuturor factorilor implicaţi în educarea civică şi morală a tinerilor elevi se va ajunge la o ridicare a calităţii comportamentelor cetăţeneşti ale tinerilor în contextul noii Uniuni Europene, fără graniţe, fără obstacole şi restricţii.
Bibliografie:
1. Cerghit Ioan, Neacşu Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
2. Robu Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008;
3. Nicola Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000 ;
4. Pescaru Băran Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
5. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint, Bucureşti, 2000;
6. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007;
7. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002

Modalităţi de abordare privind educaţia copiilor cu cerinţe educative speciale

Ramona Florina Bănuțescu — Mon, 01 Mar 2021 01:14:43 +0200

Cerinţele educative speciale constituie o sintagmă relativ recent apărută care defineşte cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului derivate sau nu dintr-o deficienţă.
Cerinţele educative speciale reies din particularităţile individuale de dezvoltare, învăţare,
relaţionare cu mediul, din experienţele anterioare ale copilului, din problemele sociale şi de existenţă ale lor. Cerinţele educative speciale pot fi temporare sau pot fi pentru totdeauna, apărând la etapele cele mai timpurii ale dezvoltării şi la toate nivelurile sistemului de educaţie.
Se încadrează în categoria CES copiii cu dificultăţi motorii, sindrom Down, dificultăţi de vorbire, tulburări de comportament, autism, deficit de atenţie şi hiperactivitate (ADHD), dar şi cei care trec, pur şi simplu, printr-o perioadă mai grea. Interesant este că fac parte din aceeaşi categorie şi copiii supradotaţi, care au nevoie tot timpul de provocări pentru a-şi menţine interesul faţă de şcoală.
Educaţia integrată se referă la includerea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora. Trebuie să pornim de la ideea că şcoala are datoria de a asigura şanse egale tuturor elevilor. A asigura şanse egale elevilor înseamnă a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele sale.
Educaţia integrată a copiilor cu CES urmăreşte dezvoltarea capacităţilor fizice şi psihice a acestora care să-i apropie cat mai mult de copii normali; a implementării unor programe cu caracter colectiv-recuperator, stimularea potenţialului restant ce permite dezvoltarea compensatorie a unor funcţii menite să suplinească pe cele deficitare, crearea climatului afectiv în vederea formării motivaţiei pentru activitate în general şi pentru învăţare în special, asigurarea unui progres continuu în achiziţia comunicării; formarea unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur; formarea de deprinderi cu caracter profesional şi de exercitare a unor activităţi cotidiene; dezvoltarea comportamentelor adaptative şi a însuşirilor pozitive ale personalităţilor care să faciliteze normalizarea deplină.
Problematica integrării copiilor cu CES în învăţământul de masă aduce în discuţie conceptul de egalitate a şanselor astfel încât diversele sisteme ale societăţii şi mediului sunt puse la dispoziţia tuturor, în special a persoanelor cu dizabilități. Existenţa copiilor cu CES a pus în faţa învăţământului probleme dintre cele mai diverse, de la forme de organizare a activităţii, metodologia didactică, strategiile de evaluare, strategiile de predare/ învăţare, modalităţi de diferenţiere a activităţii şi/ sau a conţinuturilor învăţării, etc. până la complexa problemă a segregării sau/ şi integrării acestor copii în învăţământul de masă. Fiecare copil cu CES trebuie să beneficieze de un program adecvat şi adaptat de recuperare, care să dezvolte maximal potenţialul fizic şi psihic pe care îl are. Când deficienţa copilului este gravă (profund) sau când acelaşi copil prezintă deficienţe asociate, aceste dificultăţi ale integrării sporesc, dar marea majoritate a copiilor cu CES prezintă forme uşoare sau lejere, ceea ce le permite o adaptare, relativ bună, la comunitatea copiilor normali, mai cu seamă atunci când se îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus. Integrarea urmăreşte, pe de o parte, valorificarea la maximum a disponibilităţilor subiectului deficient, dar, pe de altă parte, antrenarea în mod compensatoriu a palierelor psihofizice care nu sunt afectate în aşa fel încât să preia activitatea funcţiilor deficitare.
Paralel, prin integrare, se realizează şi o pregătire psihologică a subiectului, care să contribuie la crearea unor stări afectiv emoţionale corespunzătoare, în care confortul psihic este menţinut de satisfacţiile în raport cu activităţile desfăşurate. Raportul relaţiei socializare, integrare, incluziune are în vedere implicaţiile practice şi teoretice ce privesc evoluţia sistemului de organizare a educaţiei speciale şi a pregătirii copiilor pentru integrarea şi incluziunea în activităţile profesionale şi în colectivităţile sociale. Rolul profesorului în vederea atragerii elevilor spre disciplina predată se poate face prin tratarea diferenţiată în funcţie de posibilităţile intelectuale ale fiecărui elev, şi adaptarea sarcinilor pe care elevul trebuie să le rezolve. Profesorul trebuie să fie preocupat în primul rând să asigure fiecărui elev succesul la învăţătură pentru a trezi şi a menţine interesul pentru şcoală şi pentru materia predată. Ca reguli generale pot fi evidenţiate următoarele: menţinerea în clasă a unei atmosfere care să asigure satisfacerea trebuinţei de siguranţă afectivă pentru toţi elevii, notarea riguroasă a absenţelor la fiecare oră de curs, metode de predare –învăţare atractive, promovarea cooperării în clasă, astfel încât şi elevii cu performanţe şcolare modeste să experimenteze succesul şi evitarea constituirii unor elite, concomitent cu etichetarea, marginalizarea, celor care nu aparţin elitei, să comunice eficient (să folosească ascultarea activă), să evite etichetarea elevilor, să critice constructiv, să se focalizeze pe recompensarea elevilor şi nu pe sancţionarea lor.
Succesul integrării poate fi realizat numai prin funcţionarea unor parteneriate autentice la nivelul instituţiilor guvernamentale, al asociaţiilor nonguvernamentale al elevilor, cadrelor didactice, părinţilor şi al comunităţii locale. Proiectarea şi realizarea unei asemenea strategii, va apropia învăţământul românesc idealul ,,educaţiei pentru toţi copiii -educaţie pentru fiecare”. Cele mai utile metode şi tehnici de sprijinire a învăţării elevilor cu cerinţe speciale sunt: asigurarea unui confort socio-afectiv favorabil învăţării, învăţarea de la copil la copil, colaborarea între elevi la activităţile de predare-învăţare, parteneriatul cu părinţii în învăţare, comunicarea cu alţi specialişti din afara şcolii, perfecţionarea formelor de învăţare, cunoaşterea şi analiza conduitei de învăţare specifice fiecărui elev. Trebuie să existe un parteneriat cât mai strâns între părinţii copiilor cu dizabilităţi şi cadrele didactice bine pregătite şi informate în legătură cu felul în care pot interveni pentru consilierea acestora. Acest lucru ajută la reducerea stresului pe care-l resimt familiile şi micşorează riscul ca părinţii să-şi manifeste frustrările asupra copiilor lor. Trebuie redusă izolarea părinţilor punându-i în legătură cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare, promovând o abordare pozitivă a creşterii şi disciplinării copiilor. Măsurile întreprinse trebuie să se adreseze în mod specific factorilor care contribuie la abuzare şi neglijare, inclusiv lipsa informaţiilor şi abilităţilor ca părinte, sau caracterul nepotrivit al acestora, respectul scăzut faţă de sine însuşi, sentimentul de izolare, aşteptările nerealiste şi înţelegerea greşită a dezvoltării copilului şi al rolului de părinte.
În scopul atingerii obiectivelor specifice, se realizează adaptări curriculare; prin acestea se înţelege orice adaptare a conţinutului disciplinelor şcolare, precum şi adaptări în mediul de învăţare, în sfera evaluării şi adaptării ale unor mijloace tehnice de reabilitare folosite în procesul instructiv-educativ. Diferenţierea curriculară necesită astfel selecţionarea sarcinilor de învăţare după criteriul maturităţii intelectuale, ritmul de lucru şi nu după criteriul vârstei cronologice. Este nevoie de o adaptare a procesului instructiv educativ la posibilităţile intelectuale, la interesele cognitive, la ritmul şi stilul de învăţare al elevului.
Pentru ca educaţia integrată să fie eficientă, cadrele didactice trebuie să aibă o atitudine pozitivă faţă de copiii cu cerinţe educative speciale şi trebuie să cunoască bine problemele particulare ale elevilor deficienţi din clasă, să menţină permanent legătura cu familia, pentru a cunoaşte cât mai bine comportamentul şi dezvoltarea acestora şi alături de familie. Raporturile ce se stabilesc cu fiecare elev în parte sunt foarte importante. Elevul trebuie să simtă că este apreciat ca individ. Astfel, elevii vor participa la procesul de învăţământ după posibilităţile fiecăruia, cadrele didactice trebuind să-şi adapteze metodele pedagogice în consecinţă.
În concluzie, integrarea copiilor cu CES în școli obișnuite este o necesitate a prezentului și a viitorului, deoarece includerea lor în societate în forma școlară, la început, asigură o mai bună adaptare la condițiile mediului de mai târziu, ei învață treptat cum să răspundă solicitărilor tot mai diverse, cunoscând realitatea dintr-o perspectivă mai largă. Misiunea noastră este să oferim tuturor copiilor posibilitatea de a-şi forma competenţe, de a le crea condiţii să şi le exprime, de a simţi bucuria copilariei si de a descoperi lumea care-i înconjoară. Noi avem şansa să le oferim celor din jur şanse egale pentru fiecare, prin educaţie, grijă, dragoste.
Bibliografie
• Cojocaru, Venera Mihaela, Terapia şi metodologia instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, 2004, Bucureşti;
• Cucoş Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, 1996, Iaşi;
• Gherguţ, Alois, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, 2006, Iaşi;

PREVENIREA ABANDONULUI ŞCOLAR

Ramona Florina Bănuțescu — Mon, 01 Mar 2021 00:49:47 +0200

Abandonul şcolar reprezintă o conduită care constă în încetarea frecventării şcolii şi părăsirea sistemul instructiv-educativ. Această conduită este precedată de cea de absenteism.
Datorită faptului că o dată pierdută legatura cu şcoala elevului îi este din ce în ce mai greu să revină la îndatoririle avute înainte, prevenţia abandonului şcolar trebuie să funcţioneze de la primele semne.
Educația contra abandonului școlar se face atât la nivel individual, cât și național, prin programe de educare a părinților cu privire la beneficiile școlii pentru copiii lor și prin programe de finanțare, în cazul familiilor lipsite de posibilități materiale.
Absenteismul școlar se deosebește de abandonul școlar prin faptul că, teoretic și formal, copilul figurează în evidența școlii, fiind înscris la clase, pe care însă nu le frecventează pe perioade lungi de timp. Așa se adună absențele nemotivate, iar la final apare exmatricularea. Acesta este momentul în care absenteismul se transformă oficial în abandon școlar.
Prevenția abandonului școlar se face prin efort comun al instituțiilor statului, personalului didactic, părinților, psihologilor de școală și/sau asistenților sociali.
Din punct de vedere psihologic absenteismul este un comportament evazionist, care reflectă atitudini de dezinteres faţă de activitatea şcolară.
Acţiunea de prevenire a absenteismului şcolar este cu siguranţă o acţiune pedagogică dificilă şi complexă. Ea presupune mai întâi participarea conştientă, activă şi voluntară a elevilor părnţilor şi profesorilor la efortul general de a creşte calitatea instrucţiei şcolare. O adevarată prevenire a acestui fenomen este posibilă numai în condiţiile colaborării tuturor acestor factori.
O primă condiţie a realizării prevenirii absenteismului şcolar este aceea a sesizării din timp a primelor semne de manifestare ale fenomenului. Acest aspect presupune colaborarea foarte bună într cadrele didactice de la clasă (consiliul clasei), precum şi o colaborare bună cu părinţii elevilor. În acest context fiecare diriginte trebuie să evalueze nivelul formării colectivului de elevi, să cunoască date cât mai exacte despre fiecare elev în parte (pentru depistarea predispoziţiilor şi a eventualelor cauze), şi nu în ultimul rând să pregătească şi să implementeze programe de cunoaştere reciprocă a elevilor clasei, şi chiar de conştientizare a ineficienţei absenteismului (pentru că adolescenţii sunt deficitari în anticiparea consecinţelor deciziilor şi faptelor lor).
Prevenirea absenteismului, ca fenomen de devianţă comportamentală ce perturbă procesul instructiv-educativ, presupune o acţiune sistematică de ameliorare a cauzelor ce determină acest comportament coroborată cu acţivităţi destinate ridicării stimei de sine (sau aducerea ei în sfera normalului), cumulate cu activităţi educative care să eficientizeze şi intereseze atât elevii, cât şi profesorii.
Rolul profesorului în vederea atragerii elevilor spre disciplina predată se poate face prin tratarea diferenţiată în funcţie de posibilităţile intelectuale ale fiecărui elev, şi adaptarea sarcinilor pe care elevul trebuie să le rezolve. Profesorul trebuie să fie preocupat în primul rând să asigure fiecărui elev succesul la învăţătură pentru a trezi şi a menţine interesul pentru şcoală şi pentru materia predată. Ca reguli generale pot fi evidenţiate următoarele: menţinerea în clasă a unei atmosfere care să asigure satisfacerea trebuinţei de siguranţă afectivă pentru toţi elevii, notarea riguroasă a absenţelor la fiecare oră de curs, metode de predare –învăţare attractive, promovarea cooperării în clasă, astfel încât şi elevii cu performanţe şcolare modeste să experimenteze succesul şi evitarea constituirii unor elite, concomitent cu etichetarea, marginalizarea, celor care nu aparţin elitei, să comunice eficient (să folosească ascultarea activă), să evite etichetarea elevilor, să critice constructiv, să se focalizeze pe recompensarea elevilor şi nu pe sancţionarea lor.
Activitatea de prevenţie a absenteismului şi abandonului şcolar este legată nu numai de igiena activităţii intelectuale, dar, în egală măsură, şi de asigurarea unei dezvoltări echilibrate a vieţii afective în cadrul relaţiilor intraşcolare. Greşelile de educaţie privind sfera afectivă, comise în perioada formării personalitaţii, întarzie maturizarea trăsăturilor pozitive de caracter şi, prin aceasta, generează deficienţe în reglarea manifestărilor emoţionale în procesul de integrare socială. Părerea profesorului cântăreşte adesea greu, dar important este ca elevul să fie convins de lipsa unui viitor în cazul renunţării la şcoală, astfel încât schimbarea, decizia finală, să vină din interiorul acestuia.
Organizarea în şcoală a unui regim de activitate disciplinată prin supraveghere şi control, prin gradarea sarcinilor, prin neadmiterea abaterilor, a dezordinii, precum şi prin cultivarea constantă a acţiunii ferme, perseverente, principiale şi prompte a colectivului de elevi, cu scopul menţinerii unui nivel ridicat de ordine şi muncă, are o mare importanţa în prevenirea situaţiilor de absenteism şi abandon şcolar. O altă soluţie ar putea fi şi crearea unor clase de adaptare, în care cei vizaţi să fie supuşi unui program diferit, mai uşor, în trepte, astfel încât să-şi dea seama în final de necesitatea continuării studiilor.
Familia trebuie să-l sprijine permanent pe cel care are tendinţa de abandon, să-l înţeleagă şi, cel mai important, să nu ia măsuri drastice, severe, împotriva acestuia. În anumite cazuri, chiar şi familia poate fi consiliată pentru formarea unei atitudini potrivite, pozitive, care să se aplice cu succes în astfel de situaţii. Vizita dirigintelui/consilierului şcolar acasă la elev, poate crea premisele unui dialog mai liber, unei relaţii mai apropiate, bazate pe sinceritate şi încredere reciprocă. Sporirea numărului de activităţi comune şcoală – familie, realizarea unor proiecte împreună, sunt foarte importante pentru ca elevul să înţeleagă că ambele instituţii – atât şcoala, cât şi familia – actionează doar în interesul său. Multe studii au ajuns la concluzia că diminuarea abandonului şcolar se poate face prin îmbunătăţirea parteneriatului şcoală – familie. În unele şcoli se recurge chiar la asigurarea mijlocului de transport necesar elevului pentru a ajunge la şcoală.
Educarea tinerilor în spiritul înaltei moralităţi se realizează numai într-o comunitate sănătoasă. Astfel, e necesar ca principalele caracteristici ale personalităţii să fie formate în şcoală, sistematic şi consecutiv, fundamentală fiind exigenţa faţă de sine şi disciplina conştientă, care duc la democratizarea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre oameni.
Bibliografie
Banciu D., Rădulescu S.M., Voicu M., (1997)Adolescenţii şi familia, EŞP, Bucureşti
Băban Adriana, şi alţii, (2002), Consiliere educaţională, Editura Aramis, Bucureşti
Cosmovici A.,Iacob,Luminiţa,(2005), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi
Iluţ P., (2004), Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura
Polirom, Iaşi
Lemeni, Gabriela, Miclea, M, (2004), Consiliere şi orientare, EdituraASCR , Cluj-Napoca
Răşcanu,Ruxandra, (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura Universităţii din Bucureşti,
Răşcanu,Ruxandra, (2000), Introducere în psihologie aplicată, Editura „Ars Docendi”, Bucureşti
Răşcanu,Ruxandra, (2003), Psihologie şi comunicare,editia a II-a, Editura Universitatii din Bucuresti

NATURA, TERAPIE PENTRU TRUP ŞI SUFLET

Ramona Florina Bănuțescu — Mon, 01 Mar 2021 00:48:41 +0200

Motto: „ Natura poate să-ţi slujească de carte, de profesor, de povăţuitor. Nu închideţi această mare carte plină de învăţături înţelepte!”(G. Simion)
Natura este terapie pentru suflet. Fie că vorbim de o explicaţie ştiinţifică, fie că dorim să credem asta pur şi simplu, relaţia pe care o formăm cu mediul înconjurător ne determină să avem o viaţă mai relaxată, mai frumoasă şi mai sănătoasă.
Cercetătorii britanici au realizat studii asupra stărilor meditative din natură şi au constatat că în timpul relaxării propriu-zise, creierul uman secretă o substanță numită endorfină. Spus într-un ton mai popular, rolul ei este să ne facă mai fericiţi, adică ne oferă o stare de bine şi de relaxare.
            După evoluţionişti, omul este în acelaşi timp creaţie şi creator al naturii.
            Natura îi asigură existenţa sa fizică şi îi oferă posibilitatea unei dezvoltări morale‚ intelectuale‚ sociale şi spirituale. Universul naturii a dăruit omului din plin fără să ceară niciodată vreo răsplată‚ toate bunurile sale.
Silvoterapia este utilizată încă din antichitate, dar a fost recunoscută ca metodă terapeutică abia pe la începutul secolului al XX-lea. Strămoşii nostri aveau mare încredere în proprietăţile terapeutice ale arborilor. Relaţia stransă între om şi pădure era mult mai vizibilă în vremurile vechi, când oamenii priveau copacii şi sub aspect spiritual. În antichitate, oamenii considerau anumiţi arbori ca fiind încărcaţi de sacralitate, îi ascultau şi le era teamă de reacţia lor.
De aceea se şi spune despre pădure că a fost, dintotdeauna, locul unde oamenii au găsit remedii pentru a-şi trata bolile, dar şi pentru a-şi menţine sănătatea. Sanatoriile pentru tratarea bolilor de nervi şi a tuberculozei nu au fost alese întâmplător în preajma pădurilor, care reprezintă un excelent mediu de îmbunătăţire a respiraţiei pentru cei cu insuficienţă respiratorie, dar şi o adevărată farmacie de calmante naturale, care nu dau dependenţă şi nu au efecte secundare.
Aerul pădurilor acţionează ca un medicament asupra organismului uman, cum nicio farmacie nu va putea produce vreodată: activează circulaţia sângelui, creşte numărul globulelor roşii, uşurează respiraţia, favorizează somnul, întârzie îmbătrânirea, creşte rezistenţa organismului la factorii externi. Aerul de pădure este considerat cel mai curat şi mai bogat în oxigen. Aceasta deoarece pădurea acţionează ca un filtru gigantic, care preia noxele din atmosferă, şi în acelaşi timp ca o uzină de oxigen, în procesul fotosintezei fiind produse şi degajate cantităţi imense din această substanţă vitală. Din aceste motive, pădurile sunt locul ideal pentru regenerare şi pentru îmbunătăţirea performanţelor nu doar fizice, ci şi psihice şi mentale. Aerul mai bogat în oxigen al pădurii poate fi considerat pe drept cuvânt un panaceu universal, fiind recomandat în majoritatea curelor de convalescenţă, pentru revigorarea persoanelor cu viaţă sedentară, pentru refacerea şi îmbunătăţirea capacităţii de muncă a intelectualilor.
Medicii au constatat că 70-80% din impresiile reţinute conştient de fiinţa umană sunt vizuale. Aşadar, forma şi culoarea au un impact emoţional foarte puternic asupra fiinţei umane. Studiind reacţiile mentale şi emoţionale ale pacienţilor din sanatoriile situate în staţiuni împădurite, psihologii au constatat că frumuseţea şi armonia formelor arborilor au un efect extrem de puternic asupra fondului emoţional. În general, pădurile cu arbori zvelţi, foarte înalţi - cum sunt brazii, molizii, pinii şi laricii - induc o stare de cutezanţă şi uşurinţă, plimbarea şi contemplarea acestor păduri fiind indicate temperamentelor mai domoale, sedentare, care au nevoie de stimulare.
Culoarea generică a pădurii este verdele, cu miile sale de nuanţe formate de diferitele specii de arbori şi arbuşti. Verdele este culoarea de bază, simbol al vieţii şi al sănătăţii, şi este indicat, printre altele, în tratamentul cancerului, al sclerozei în plăci, al afecţiunilor inflamatorii ori cu manifestări acute, al anxietăţii şi schizofreniei.
Marele biolog Eugen Pora afirma că „ este momentul să-i învăţăm pe copii de ce trebuie protejată natura”. Învăţându-i pe copii să iubească natura nu numai că le dăm viaţa întreagă o îndrumare nouă, veşnic senină a minţii şi sufletului lor, dar le oferim posibilitatea de a cunoaşte că planta este o fiinţă şi că ceea ce pare neînsufleţit, un munte, un râu, poate avea influenţă asupra omului. Copilul trebuie lăsat să descopere el însuşi adevărul, să-i cultivăm interesul pentru promovarea stării de sănătate în mediul înconjurător, să-l educăm în sprijinul ocrotirii şi protecţiei medilui înconjurător. De aceea este   necesară   păstrarea   unui mediu   de   viaţă nealterat, cat mai propice dezvoltării   fiinţei   umane. Copiii   trebuie   convinşi   că   fără   un   mediu   curat, nepoluat viaţa omului nu este posibilă .
Trebuie să înţelegem că orice deteriorare a naturii pune în pericol echilibrul ecologic şi implicit, viitorul omului. Tocmai de aceea, ocrotirea mediului înconjurător trebuie să fie una din preocupările de bază ale omului în viitor. Fiecare generaţie are datoria morală să lase generaţiilor ce vor veni bogăţiile şi frumuseţile naturii în stare mai bună şi în cantităţi mai sporite decât le-a primit de la generaţiile anterioare.
BIBLIOGRAFIE:
http://persoana1.ro/tag/natura/
http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/remedii-naturale/silvoterapia-tratamentul-vacantelor-la-munte-1112000
http://www.formula-as.ro/1999/365/forma-maxima-19/terapia-padurii-616

Educaţia ecologică a elevilor

Ramona Florina Bănuțescu — Mon, 01 Mar 2021 00:47:24 +0200

Factorul uman a contribuit şi contribuie în mod efectiv şi nemijlocit, la transformarea radicală a mediului natural, precum şi la conturarea tot mai pregnantă a mediului artificial, care în decursul a câteva mii de ani , a generat o serie de valori culturale, istorice şi estetice ale căror efecte asupra evoluţiei ecosferei sunt deja extrem de evidente prin impactul produs asupra calităţii mediului.
             Aducerea omului în situaţia de a respecta valorile naturii şi ale mediului în care trăieşte se face prin instruire şi educaţie. Educaţia ecologică trebuie să înceapă din familie, copiii fiind foarte receptivi de la o vârstă fragedă la ceea ce li se arată şi li se spune în legătură cu mediul şi sunt şi dispuşi să acţioneze.
               Educaţia privind mediul înconjurător este un “mod de viaţă “ de care depinde sănătatea fiecăruia dintre noi. Problema păstrării calităţii mediului înconjurător începe cu dorinţa de a evidenţia frumosul din natură. De aceea, elevii trebuie să îşi asume responsabilitatea faţă de ceea ce se întâmplă în mediul lor de viaţă. Comunicarea cu natura este de o mare importanţă, pentru că ajută elevii să privească natura din altă perspectivă, cu înţelegere şi responsabilitate, să-şi analizeze comportamentul faţă de aceasta, implicaţiile pozitive sau negative asupra a tot ceea ce ne înconjoară.
              În şcoală, ar trebui să se pună mai mult accentul pe educaţia ecologică, nu doar pe informarea ştiinţifică. Educaţia ecologică ar trebui să se facă în primul rând prin acţiune. Activităţile individuale şi în grup pot contribui la antrenarea şi implicarea efectivă a elevilor în problemele mediului , fără însă a supilini contactul nemijlocit cu natura.
           Educaţia ecologică trebuie să fie un proces activ şi permanent. Educarea elevilor pentru a le cultiva dragostea de a cerceta natura este un proces amplu care se realizează treptat şi continuu şi ale cărui baze se pun în familie şi se consolidează prin activităţi şcolare şi extraşcolare. Acesta este , totodată, un proces complex şi unitar cu caracter interdisciplinar, diferenţiat în funcţie de vârstă, diversificat sub raportul conţinutului, metodelor şi procedeelor de observare ştiinţifică şi îmbinat cu deprinderea unor tehnici moderne care conduc la rezultate certe şi durabile.
           Ridicarea nivelului de cultură ecologică care se impune să meargă în paralel cu educaţia ecologică constituie imperative majore ale libertăţii noastre şi ale dreptului de a trăi într-un mediu sănătoas. Trebuie formată convingerea fermă că nu putem trăi şi evolua în afara mediului şi că orice dereglare în relaţia cu natura se repercutează negativ asupra sănătăţii noastre.
            Pentru realizarea unei bune educaţii ecologice este necesară antrenarea elevilor în diverse acţiuni ca: expoziţii de desene, de fotografii în natură , realizarea unor colecţii cu materiale din natură, a unor filmuleţe sau înregistrări video pe anumite teme ecologice. Grija pentru mediu se poate concretiza prin diverse acţiuni la nivelul şcolii, dar şi în afara acesteia prin realizarea unor excursii tematice sau a unor vizite de documentare. De exemplu, elevii şcolii noastre au fost antrenaţi în diverse acţiuni de ecologizare prin colectarea deşeurilor din curtea şcolii, plantare de puieţi etc. Prin aceste activităţi elevii au devenit capabili să identifice calităţile mediului necesare unei vieţi sănătoase, au înţeles corect relaţia dintre om şi mediu, dependenţa dintre calitatea mediului şi calitatea vieţii, şi-au format un comportament şi o conduită ecologică, implicându-se responsabil în acţiuni de cunoaştere, îngrijire şi protejare a naturii. Aceste activităţi în aer liber, nu trebuie să urmărească exclusiv scopuri ecologice, ci este cazul să se îmbine utilul cu plăcutul, educaţia cu joaca, să fie incluse activităţi recreative, diverse concursuri, care să ofere şi momente de odihnă şi relaxare cu totul benefice.
             Un program educaţional al mediului poate face mult pentru a da putere elevilor să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii lor şi a celorlalţi. Iar această putere poate duce la amplificarea sentimentelor de mândrie şi auto-respect. Când elevii iau parte la un proiect al comunităţii pentru a ajuta la îmbunătăţirea calităţii mediului sau la rezolvarea unei probleme a comunităţii, ei se ajută pe sine şi îi ajută şi pe ceilalţi în acelaşi timp. Ei îşi afirmă propriile valori şi văd că acţiunile lor contează.
            Educaţia ecologică este procesul de recunoaştere a valorilor şi de înţelegere a conceptelor, în aspectul formării şi dezvoltării deprinderilor şi atitudinilor necesare pentru înţelegerea corectă şi aprecierea interdependeţei dintre om, cultură şi factorii mediului natural.
            Educaţia ecologică presupune nu numai formarea unui comportament corect faţă de mediul ambiant, dar şi implicarea activă şi chibzuită în procesul de adoptare a deciziilor de mediu.
            Oamenii sunt mult mai sensibili când se află în mijlocul naturii. Aici, neîncorsetaţi de relaţii şi obligaţii sociale, nesprijiniţi de multitudinea de proteze artificiale care le susţin viaţa în oraş, ei îşi aduc aminte că fac parte dintr-un sistem natural mai mare, îşi dezvăluie firea şi sunt mai receptivi, nu se mai conformează stereotipurilor discriminatorii bazate pe criterii de rasă, clasă socială, religie etc.
             Mulţi oameni susţin că elevii de pretutindeni – în special din zonele urbane – pierd legătura cu lumea naturală. În multe locuri, experienţele în aer liber nu sunt o parte obişnuită a instrucţiei;
experienţele în aer liber se reduc adesea la câteva ieşiri în clasele primare în loc ca ele să fi fost folosite de-a lungul întregii perioade de şcolarizare a elevului. Aducerea elevilor în mediul înconjurător în mod regulat este o parte importantă a unui program conştient de educaţie a mediului. Nimic nu poate înlocui propriile experienţe care îi ajută pe elevi să-şi înţeleagă propria comunitate, sistemele naturale şi problemele mediului. “ Insistând în toate chipurile în educaţia copiilor ca să înţeleagă natura şi să o iubească, contribuim la modelarea sufletului omenesc.” (Ion Simionescu – Din ale naturii).
              Prin educaţie ecologică este necesar ca elevilor să li se imprime dragostea faţă de natură, faţă de frumuseţile acesteia, pentru că după cum spune Democrit. „Natura şi educaţia sunt asemănătoare, căci educaţia transformă pe om şi, prin această transformare, creează natura.”
Iubirea şi admiraţia pentru natură nu se poate rezuma la o simplă declaraţie faţă de frumuseţile ei. A iubi natura nu înseamna doar dorinţa de a fi în mijlocul ei, ci şi a acţiona în folosul acesteia, a milita pentru ca în nici un fel să nu fie afectată de acţiunile noastre, deoarece „a înţelege natura înseamnă a înţelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii, atât de ameninţată azi, înseamnă să contribui la fericirea omenirii” (Eugen A.Pora)
            Acestea sunt doar câteva argumente care impun ca în cadrul vastului program educaţional destinat elevilor din învăţământul preuniversitar, în condiţiile crizei ecologice actuale, educaţia ecologică să ocupe un loc prioritar, deoarece după cum spunea Ştefan Milcu „Dacă nu vom gospodări cu înţelepciune rezervele planetei şi nu vom ocroti natura, vom rămâne în cele din urmă singuri, pe o planetă pustie.”

Bibliografie
• Barna Adriana, Pop Irina,. Moldovan Agaftea, Predarea biologiei în învăţământul gimnazial, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998
• Bica Ioan, Elemente de impact asupra mediului , Editura: Matrixrom , 2000;
• Braus, Judy and David Wood. Educaţia de mediu în şcoli: Să creăm un program care
funcţionează! Washington, D.C.: Peace Corps ICE, August 1993.
• Găldean Nicolae ,Staicu Gabriela, Rusti Dorel, Ecologie şi protecţia mediului. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Economică, 2002;
• Iordache Vlad, Ardelean Florinela , Ecologie si protectia mediului, Editura: Matrixrom, 2007.

ROLUL VOLUNTARIATULUI ÎN ŞCOALĂ

Ramona Florina Bănuțescu — Mon, 01 Mar 2021 00:46:07 +0200

În România, conform legii nr.339 din 17 iulie 2006 :"Voluntariatul este activitatea de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială;."
Voluntariatul în şcoli poate fi considerat un prim pas în conştientizarea tinerilor de rolul lor în societate, de importanţa lor, de nevoia societăţii de oameni ca el. Prin voluntariat elevii pot dobândi competenţe în ceea ce priveşte comunicarea, dar şi o serie de competenţe sociale şi abilităţi, cum ar fi de exemplu toleranţa, solidaritatea, încrederea, spiritul civic şi responsabilitatea socială. De asemenea, pot învăţa tehnici de negociere, de cooperare şi să îşi asume responsabilităţi. Elevii îşi pot dezvolta noi atitudini faţă de cei din jur, dar şi faţă de mediul înconjurător.
Prin implicarea în activităţile de voluntariat, elevii trebuie să înţeleagă că pot aduce o schimbare în comunitatea lor, mai ales dacă lucrează cu alţi colegi preocupaţi de aceleaşi aspect.
Curtea liceului năpădită de tufe şi cu aspect neîngrijit poate fi transformată într-un loc sigur pentru copii, prin implicarea unui grup de voluntari din rândul elevilor şi mobilizarea diferitelor resurse de care comunitatea dispune. Astfel, în şcoala noastră au fost organizate diverse acţiuni de ecologizare a spaţiului din curtea liceului, cu implicarea de voluntari din diferite clase.
Prin voluntariat pot fi întărite şi susţinute valorile legate de comunitate, de serviciul adus aproapelui, de ataşamentul faţă de celălalt, acesta fiind un deziderat internațional.
Misiunea şcolilor, a cadrelor didactice este de a promova o cetăţenie activă, de a educa tineri responsabili, deschişi, foarte implicaţi, care să-şi ofere timpul, abilităţile şi cunoştinţele lor în beneficiul altora, care să se dedice unei cauze nobile, obiectiv marcant al învățământului într-o Românie ce aparține Uniunii Europene. Cu siguranţă, voluntariatul va rămâne o activitate foarte atractivă şi demnă de a fi practicată atât de copii, cât şi de adulţi, deoarece se desfăşoară printr-un proces al flexibilităţii şi alegerii libere.
Bibliografie:
Salade, D., Educaţie şi personalitate, Editura Casa Culturii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995.
Stan, E., Profesorul între autoritate şi putere, Editura Teora, Bucureşti, 1999
https://ro.wikipedia.org/wiki/Voluntariat