Element constititiv al patrimoniului cultural național, portul popular reprezintă, în esența sa, un autentic document istoric, un reper semnificativ al identității și spiritualității neamului românesc. Portul popular românesc, a cărui geneză este atestată prin mărturii arheologice, și-a păstrat individualitatea morfologică și caracterul unitar, în pofida diversității aspectelor sale zonale.
Formă a culturii populare, portul popular din Muscel impresionează prin varietatea motivelor ornamentale realizate într-o bogată gamă cromatică, reliefând, astfel, dragostea de frumos a oamenilor care și-au statornicit vetrele existențiale la poalele Munților Carpați.
Călător pe meleagurile României pitorești, Alexandru Vlahuță consemna cu evidentă emoție, descriind Rucărul: ,,Toate te îveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, șuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfățișarea mândră și voinicească a gospodarilor, chipul rumăn și luminos al rucărencelor și portul lor adevărat românesc țesut, lucrat și înflorit de mâna lor c-o măiestrie pe care nu știu de unde au învățat-o”.
Portul popular din Rucărul Muscelului a înfiorat, cu frumusețea-i știută și pe marele istoric Nicolae Iorga: ,,De pe toate cărările și potecile – scrie cărturarul român – izvorăsc în strada albă țăranii cu sumane negre și cojocele cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de mantăli cafenii; unele dintre dânsele poartă ștrengărește pe albul fin al vălului ce li se înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească. Țesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint și de mătase pe fota roșie de aur, nu-și află perechea în cât ținut locuiește Românimea”. 
Pretutindeni, pe muscele și în câmpie, a înflorit în sărbători, dând strălucire localităților Muscelului, minunatul port național.
Mărturiile călătorilor străini care ne-au vizitat țara sunt edificatoare pentru relevarea caracterului distinct al portului oamenilor care și-au durat locuințele în această zonă. Astfel, francezul Joseph Reinach, impresionat de aspectul pitoresc al înaintașilor noștri, consemna: ,,O rasă de oameni frumoși, înalți, cu trăsăturile  feței regulate și fine, cu umerii largi, cu părul lung atârnând pe umeri, cu picioarele și mâinile delicate ca ale femeilor. S-ar crede că sunt statui de bronz aurit. Atitudinile lor sunt cele ale oamenilor din antichitate. Înfășurați în haine largi din blană de oaie, au păstrat costumul străbunilor așa cum se văd pe Coloana lui Traian, cu cămașa deschisă, cu pantaloni fixați cu o curea din piele...
Femeile sunt grația personificată, visătoare și senzuale în același timp, fragile și totuși puternice, încântătoare în costumul lor minunat: o cămașă largă brodată, o vestă acoperită cu arabescuri aurite, un șorț roșu și albastru, și în părul negru o învelitoare de cap și bani metalici.”.
Costumul femeiesc de Muscel a înrâurit puternic portul femeilor din alte zone ale țării.
Fota simplă, învărgată, sau fota aleasă cu fir și lână, ia cu alesături bogate au dat, întotdeauna și pretutindeni, o notă de distincție femeii din zonă.
De aceea, părăsirea portului popular reprezintă un profund act regretabil. Deseori, spiritele vizionare ale neamului au încercat să stăvilească ,,orășenizarea” portului de la țară, întrucât altera considerabil specificul local tradițional.
Astfel, celebra musceleancă Zinca Golescu, purtătoare de stindard pe baricadele revoluției pașoptiste din Țara Românească, îndemna pe sătencele din Goleștii Muscelului, potrivit corespondenței familiale: ,,să nu mai poarte rochii de oraș”. ,,Noi însene- menționa nepoata acesteia, Catinca Rosetti – ne-am făcut fiecare un costum și-o să-l purtăm la vară. Unele țărănci au început să se ia după noi și să-și facă și ele cămăși cu râuri”.
Reînoind o veche și fermăcătore tradiție, purtarea portului popular va readuce satelor Muscelului frumuseți, din păcate, prea ușor uitate.

Bibliografie:

1. Florescu, Florea Bobu, Portul popular din Muscel, E.S.P.L.A., București, 1957.
2. Florescu, Florea Bobu, Stahl, Paul, Petrescu, Paul, Arta populară din zonele Argeș și Muscel, Editura Academiei Române, București, 1967.