Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu „Mutul”, s-a născut în Câmpulung Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, un creștin evlavios și ctitor de biserici. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan, când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil.

Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile şi găsindu-l înzestrat pentru iconografie.

La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu și-a îndreptat paşii spre pământul binecuvântat al Moldovei, trimis să înveţe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădeşti, urmașii nașului său.

Din această perioadă, datează şi cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung Muscel, jud. Argeș).

Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L. Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colţea (București), Berca (jud. Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș Comarnic, jud. Prahova) şi Bordeşti (jud. Vrancea), bisericile de mir de la Filipeştii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova), Călineşti (com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) şi biserica de la Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungești, jud. Vâlcea), precum şi biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

De asemenea, alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat şi icoane pe lemn. Dintre ele, cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov, din Rusia (secolul al  XV-lea).

Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul nu pentru că ar fi fost mut, ci deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post şi rugăciune. Dacă spunea vreun cuvânt sau gusta hrană, întrerupea lucrul în ziua respectivă. Astfel, făcea mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind har pentru nevoința sa și iscusință în lucrarea iconografiei.

Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soţia sa, Tudora, a trecut la cele veşnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit și s-a rugat stăruitor.

La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă înființată acolo de Cantacuzini.

În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul Gherasim, trece la cele veșnice. Înțelegând pe deplin deșertăciunea lumii și fugind de laudele oamenilor, Cuviosul Pafnutie a căutat și mai multă însingurare, trebuincioasă pentru rugăciunea cea de taină a inimii și, luând binecuvântarea starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în anul 1735.

Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei româneşti. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfantului-cuvios-pafnutie-parvu-zugravul

„Deșteaptă-te, române!” este imnul național al României, începând cu 1990. Pentru o vreme, a fost de asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 - 1918) și al Republicii Moldova (1991 - 1994).

Poezia Răsunet (în manuscris Unu răsunetu) a fost publicată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al revistei „Foaie pentru minte, inimă și literatură” avându-l ca autor pe Andrei Mureșanu. Se presupune că este un ecou, un răspuns, o replică la poezia Către români a lui Vasile Alecsandri, publicată în numărul 21 din 24 mai 1848 al aceleiași reviste.

Începând din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. A fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiul de independență (1877 - 1878), Primul și Al Doilea Război Mondial. Mai ales în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, acest imn a fost cântat în mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio.

În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fără întrerupere.

Pe 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției române din 1989, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn național a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără șovăială, sub formidabila presiune a manifestanților și înlocuind vechiul imn „Trei culori”.

Timp de câțiva ani „Deșteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Republicii Moldova, dar a fost înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”.

Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

Cu privire la autorul real al partiturii muzicale sunt mai multe ipoteze. Una dintre ele îl consideră ca autor tot pe Andrei Mureșanu care a realizat o variantă în măsura de 6/8 cântată mai mult în Ardeal. În numărul 10 din 1894 al revistei „Musa Română“ este făcută mențiunea:

Autorul poeziei, cât și al melodiei imnului «Deșteaptă-te, Române» este Andrei Mureșanu. Armonizată a fost însă de un muzicant boem, la dorința autorului, și s-a publicat într-un caiet intitulat «Flori române» împreună cu alte jocuri naționale pe la anul 1860. Melodia originală se vede în «Musa Română», anul 1888, numărul 2, la începutul Putpuriului românesc.

Anton Pann este considerat oficial autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureșanu a pus versurile sale avea deja o largă circulație în epocă. El nu a făcut decât să culeagă muzica.

Titlul „Deșteaptă-te, române!” este în același timp social și național; social, deoarece impune o permanentă stare de a asigura tranziția către o lume nouă; național, deoarece alătură această deșteptare tradiției istorice. Imnul conține acest sublim „acum ori niciodată”, prezent și în alte imnuri naționale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon și Salamina până la „Marseilleza” Revoluției franceze.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
    
Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!
    
Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
"Viața-n libertate ori moarte!" strigă toți.
    
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!
    
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!
    
De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!
    
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
    
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!
    
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!
    
Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost' pământ!

SURSA:https://ro.wikipedia.org/wiki/De%C8%99teapt%C4%83-te,_rom%C3%A2ne!

Ziua națională a Franței (în franceză La Fête Nationale) este sărbătorită în fiecare an pe 14 iulie.

În anul 1849, o sărbătoare națională este sărbătorită la 4 mai, aniversarea proclamării Republicii sau ratificarea de către Adunarea Națională.

În anul 1878, o sărbătoare națională are loc pe 30 iunie, în timpul Expoziției Universale din 1878. Ea este imortalizată în mai multe tablouri de Claude Monet.

14 iulie nu este numai sărbătorirea revoluției din 1789 (cucerirea sau predarea Bastiliei, după punct de vedere) ci și aniversarea Sărbătorii Federației (Fête de la Fédération) de la 14 iulie 1790 (sărbătoarea reconcilierii și unității tuturor francezilor unde regele Ludovic al XVI-lea a jurat credință Națiunii și legii).

Instituită în 1880, ziua națională a Franței aniversează implicit ambele evenimente, fiindcă legea care a instituit sărbătoarea națională specifică numai data de 14 iulie, fără să facă referință la an.

„Dar, pentru cei dintre colegii noștri pe care amintiri tragice i-ar face să ezite, reamintesc faptul că 14 iulie 1789, acel 14 iulie care a văzut luarea Bastiliei, a fost urmat de un alt 14 iulie, cel din 1790, care a consacrat pe primul, prin adeziunea întregii Franțe, în conformitate cu inițiativa de la Bordeaux și din Bretania. Aceasta a doua zi a lui 14 iulie, care nu a costat nici o picătură de sânge sau o lacrimă, în această zi a Federației Mare, sperăm ca nici unul dintre voi nu va refuza să ni se alăture ca să o reînnoiască și să o perpetueze, ca simbol al uniunii frățești din toate părțile Franței și a tuturor cetățenilor francezi, în libertate și egalitate. 14 iulie 1790 este cea mai frumoasă zi din istoria Franței, și, probabil, din toată istoria. În această zi a fost în sfârșit realizată unitatea națională, preparată de eforturile depuse de atât de multe generații și de atăția oameni mari, cărora posteritatea le păstrează o aminire recunoscătoare. Federația, în acea zi, a însemnat unitatea voluntară””—Extras din raportul senatorului Henri Martin în numele comisiei parlamentare însărcinate să examineze proiectul de lege din 1880.

Unul dintre principalele evenimente dedicate sărbătorii naționale este o paradă militară, care se desfășoară în prezent pe Bulevardul Champs-Élysées. Dar locul de desfășurare a paradei de-a lungul istoriei s-a schimbat de multe ori. În primii ani după înființarea festivităților și până în 1914, parada a avut loc la pista de curse Longchamp. La sfârșitul primului război mondial, parada s-a mutat pe Champs Elysees, cu trecerea a trei mareșali victorioși (Joffre, Petain și Foch) în fruntea trupelor pe sub Arcul de Triumf din Paris. Dar, din 1921, ceremonia s-a schimbat din cauza amenajării Mormântului Soldatului Necunoscut de lângă Arcul de Triumf. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial din 1945, parada a avut loc în Piața Bastiliei. Apoi, locul (și direcția) paradei s-au schimbat de mai multe ori: Piața Bastiliei, Piața Republicii, Avenue Vincennes, Champs Elysees. Numai din 1980, ceremonia modernă a fost acceptată.

SURSA: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_na%C8%9Bional%C4%83_a_Fran%C8%9Bei

Pe timpul lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, era în părțile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătățit, cu numele Epictet, petrecând viață monahicească în rânduiala de preot. Acela din tinerețile sale a început a sluji lui Hristos și făcea multe minuni, căci pentru curăția vieții sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni și dădea lumină celor orbi, pe leproși îi curățea, pe cei slăbănogi îi ridica sănătoși și gonea diavolii din oameni. Deci spre vrednica încredințare a sfințeniei sale, să pomenim câteva din minunile lui.

Șezând el în chilia sa, care era într-un loc osebit, nu foarte departe de locuințele omenești, și îndeletnicindu-se cu obișnuitele lui rugăciuni și gândiri de Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dânsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănogită la toate mădularele. Deci, căzând la picioarele lui, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, omul lui Dumnezeu, și nu mă lepăda de la fața ta, precum și milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujești tu, nu leapădă pe nici unul când vine la Dânsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, având toate mădularele nelucrătoare și fiind abia vie. Deci cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sângelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca și pe fiica mea să o tămă-duiască, numai să te rogi pentru ea, milostivindu-te spre noi, căci și noi suntem fii ai Bisericii lui Hristos și suntem luminați prin Sfântul Botez”.

Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugându-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfințit pe fecioara cea slăbănogită și îndată s-a sculat sănătoasă. Deci au mulțumit cu toții lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: „De voiești, o, iubitule, ca să nu fie în casa ta nici un fel de neputință, în toate Duminicile să te împărtășești cu inimă curată cu toți ai casei tale din dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos”. Apoi, după ce le-a spus aceasta, i-a slobozit pe ei cu pace.

Altădată a fost adus la dânsul un om îndrăcit, pe care l-a ținut cuviosul la dânsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicând: „Ce nevoie și ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiștea idolească și acolo să fiu cinstit în toate zilele cu jertfe și închinăciuni de mulți oameni fără de minte? Iar acum sunt muncit aici doar de acesta, fără de vină”. Iar Sfântul Epictet, în ziua a treia, certând pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

Altădată a fost adusă la sfânt o femeie bogată și de neam bun, care era în necurăția elinească. Ea era oarbă la ochi și, căutând tămăduire de la mulți doctori, n-a aflat. Deci a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mâna dreaptă să-și pună pe ochii ei orbiți, pentru că auzise de la mulți că se fac multe minuni prin cinstitele lui mâini și se dau bolnavilor tămăduiri. Iar sfântul, văzându-i rugămintea ei făcută cu dinadinsul și cu toată credința, și-a pus mâna dreaptă pe ochii ei, chemând numele lui Iisus Hristos. Și îndată femeia aceea a văzut cu amândoi ochii și a strigat, zicând: „Slavă, Ție, Dumnezeul creștinilor!”. Și de atunci a crezut în Hristos împreună cu toată casa sa. Dar de vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sunt destule aceste puține ce s-au zis până acum, spre arătarea sfințeniei lui; iar noi să ne întoarcem către povestirea ce ne stă înainte.

Un copil tânăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic și bogat, fiind în vârstă de optsprezece ani și petrecând în rătăcirea închinării la idoli, a ieșit cu cei de o seamă cu el la obișnuitele plimbări tinerești. Și mergând el - după a lui Dumnezeu purtare de grijă - la locul acela unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să știe cine locuiește într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrând înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip, care, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicând: „De unde ești, fiule, și cine sunt părinții tăi?”. Tânărul a răspuns: „Tatăl meu este mai-mare al cetății; maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sunt fiul lor unul născut și ei în fiecare zi se uită la mine ca la un mărgăritar prea scump”.

Atunci sfântul a zis: „Bine ai zis, fiule, că părinții tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decât orice mărgăritar și mai iubit lui Hristos, Mântuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuință. Deci ascultă-mă pe mine și leapădă toate cele ale lumii acesteia văzute, care este deșartă și vremelnică, ca împreună cu toți sfinții să câștigi, în veacul ce are să fie, veșnicele bunătăți cele nevăzute. Pentru că toate acestea, câte se văd în lume, sunt trecătoare și degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și-I slujesc Lui, acelea sunt veșnice, precum și Dumnezeu Insuși este veșnic.

Aurul și argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Iar eu îți voi spune în ce chip se câștigă aurul cel adevărat, căci se scrie în cărțile noastre creștinești: Te sfătuiesc să-ți cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogățești și să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate rușinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omenești. Deci și tu, o, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ți se vor găti bogățiile cele cerești și te vei îmbrăca în haine albe care sunt: credința, nădejdea și dragostea. In acestea îmbrăcându-te ca și cu niște platoșe tari, nu numai că vei fi mai presus decât lumea cea văzută, dar și pe diavolul împreună cu toți îngerii lui, pe care voi toți îl cinstiți ca pe un zeu, și pe acela îl vei birui.

Încă și aceasta să mai știi, o, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ți este tată adevărat, fiindcă a născut doar un trup stricăcios care moare degrab, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a turnat în trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci altul este tatăl tău cel văzut și altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor și vremelnic, aflându-se sub primejdii și pătimiri, neputând nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veșnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic și atotțiitor.

Acela a zis și te-ai zidit în pântecele maicii tale. Acela a poruncit și ai ieșit din pântecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vârstă. Și dacă fiii sunt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atât mai vârtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul și asemănarea Sa, și ne-a dat minte și înțelegere, și ne-a pus să stăpânim peste lucrurile mâinilor Lui; și noi fiind robii Lui, ne-a împărtășit cu El, ca să fim fii, frați și prieteni, cu darul Său. Deci pe Acel adevărat Părinte al nostru, Care ne-a dat atâtea bunătăți, suntem datori a-L cunoaște, a-L iubi, a-L cinsti și a ne închina Lui întotdeauna.

Asemenea și maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naște trupește în lumea aceasta, ci aceea care ne naște duhovnicește în viața cea veșnică. Aceea care este logodită cu Mântuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumusețată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălțată de mucenici și de mărturisitori și căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

Acea Sfântă Maică este numită de oameni Biserică. Glasul ei este ca glasul turturelei care se îngrijește pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăște mirul învățăturilor apostolești; ai cărei ochi sunt credința cea adevărată și nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mâini picură smirna facerilor de bine săvârșite din milă și din dragoste; ale cărei doi sâni sunt cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, și cea nouă, propovăduită de Apostoli. Prin Sfântul Botez, ea naște spre nemurire pe fiii săi. Deci apropie-te o, preadulce fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale celei adevărate și, ascultând sfatul meu, treci cu vederea bogățiile cele vremelnice ale părinților tăi, ca să te învrednicești a fi moștenitor al vistieriilor veșnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăiește prin mine către tine acestea: «Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa părinților tăi, și mergi în pământul pe care Eu ți-l voi arăta, în pământul care izvorăște miere și lapte; adică învățăturile proorocilor, ale Apostolilor și ale Sfinților Părinți». Deci, când vei împlini toate cele poruncite ție, atunci se vor da ție moștenirile Raiului, se vor deschide ție vistieriile cerului. Se va da ție slava împărăției celei de sus, unde vei vedea rânduielile îngerești și cetele tuturor sfinților. Acolo te vei sălășlui cu aceia ca un adevărat frate, și vei fi părtaș lui Dumnezeu ca un fiu”.

Iar tânărul cel bine priceput, ascultând toate cuvintele omului lui Dumnezeu, cele insuflate de Duhul Sfânt, și crezând adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temându-se de tinerii care erau cu dânsul, ca să nu-l spună la părinții săi. Deci, închinându-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

Iar a doua zi, foarte de dimineață, tânărul Astion s-a dus singur la cuviosul acela stareț, întocmai ca o albină înțeleaptă, care ieri adunase degrabă în acel loc mierea cea dulce; și intrând în chilie la preotul Domnului, i-a făcut o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!”. Iar sfântul i-a răspuns: „Bucură-te și tu, tânărule cel preafrumos, pe care te văd că porți haină mucenicească și ai pe cap cunună din pietre scumpe”. Deci, șezând, au început a vorbi. Starețul i-a zis: „Fiule, sămânța Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare și voiește să aducă rod? Sau încă petrece în întunericul necredinței?”.

Astion a zis: „O, sfinte părinte, ți-am spus ieri că sunt unul născut la părinții mei și foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mâhnire, deoarece, când voi primi credința creștinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau își vor pierde mintea, sau singuri își vor aduce moartea în vreun fel. Deci mă tem ca, de unde eu mă nădăjduiesc de mântuire, să nu fiu pricinuitor de moarte și de gheena cea veșnică părinților mei. Deci de vei voi să primești sfatul meu, fa-mă pe mine creștin în taină, și povățuiește-mă acum îndată cum mă voi pregăti spre Botez. Iar după ce vei săvârși asupra mea toate după rânduiala creștinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine și să mergem spre o țară îndepărtată, unde te va povățui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinților și să nu se vatăme conștiința mea pentru mâhnirea lor, iar dragostea lor să nu fie împiedicare pentru mântuirea mea”.

Niște cuvinte ca acestea ale tânărului ascultând sfântul stareț, s-a bucurat cu duhul și i-a poruncit ca în toate zilele să postească, să se ferească cu dinadinsul de spurcăciunile cele jertfite idolilor și să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mântuitorul lumii. Deci tânărul Astion făcea acestea cu osârdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareț și învăța de la dânsul sfânta credință. Iar după ce a înțeles bine toate cele despre Hristos și a crezut în El fără de îndoială, atunci sfântul stareț l-a botezat și, nu după multe zile, au ieșit amândoi noaptea de acolo, luând Astion puțin argint, atât cât să le ajungă pe cale. Și ducându-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecând spre părțile sciților și, intrând într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciților, lângă fluviul ce se numește Dunărea. Nu departe de acea cetate au găsit un loc osebit, plăcut spre petrecere, și s-au sălășluit acolo, zidindu-și o chilie mică.

Iar după plecarea lui Astion din casa sa, părinții nevăzând pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni și, negăsindu-l, făceau mare plângere și tânguire, chemând în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicând: „Astioane, preadulcele meu fiu, unde ești acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ți s-a întâmplat? Oare vreo fiară te-a mâncat sau adâncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrâneților mele și lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu știu! In ce țară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!”.

Asemenea și maica sa, rupându-și hainele de pe sine și bătân-du-se cu mâinile peste piept, se tânguia, zicând: „Astioane, cine te-a despărțit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creștinilor, trimițând pe unul din ai săi, a întors inima ta, înșelându-te, și te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie, cea plină de amărăciunea cea fără de sfârșit! Toate durerile și ostenelile mele ce le-am suferit cu nașterea și creșterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pântecelui meu s-a uscat, a pierit nădejdea mea și slava și șed ca o cetate pustie. Până acum am fost mamă, iar de acum nu mai sunt, fiind lipsită de singurul meu fiu iubit!”. Astfel se tânguiau părinții în toate zilele cu nemângâiere.

Petrecând robii lui Hristos, Epictet și Astion, lângă cetatea Almiridei, și ducând viață monahicească întru nevoințe pustnicești, nu s-a tăinuit fapta lor cea bună și sfințenia, deoarece prin mâinile Sfântului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încât oamenii au început a veni la el, aducându-și pe neputincioșii lor. Intr-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cincisprezece ani, mut, surd și uscat și, punându-l lângă picioarele sfântului stareț, a început a zice către el: „De unde ai venit aici, nu știu, însă cred că dacă vei voi, poți să tămăduiești pe fiul meu, căci chipul tău te arată că ești ucenic al nazarineanului, despre Care am auzit multe și preaslăvite minuni. Deci, dacă ești ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învață-ne să-L cunoaștem și să fim și noi robii Lui”.

Iar sfântul a zis către ea: „O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul și toate cele văzute de noi, îți va fi ție ceea ce dorești”. Zicând acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pământ, și scuipând de trei ori în gura lui cea amuțită, l-a întrebat: „Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? In idolii cei făcuți de oameni sau în Iisus Hristos cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?”. Iar copilul a strigat cu glas mare: „O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atâtea faceri de bine!”. Văzând oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au proslăvit pe Dumnezeu și în ziua aceea mai mult de o mie de suflete, bărbați și femei, au crezut în Hristos Mântuitorul nostru.

Iar darul lui Dumnezeu lucra minuni nu numai prin Sfântul Epictet, ci și prin Sfântul Astion, căci, ieșind el odată la Dunăre ca să aducă apă, l-a întâmpinat un om îndrăcit; iar el, făcând semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigând: „O, Astioane, credința și curăția inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!”. Altădată, trimis fiind Astion de către stareț la un loc oarecare, pe când venea, a văzut un om pe drum care căzuse de pe o zidire înaltă și zăcea la pământ ca un mort, iar părinții lui se tânguiau pentru el. Deci fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, precum prin Apostolul Tău Pavel l-ai întors la viață de la porțile morții pe Evtih cel căzut jos de la catul al treilea, asemenea și prin Apostolul Petru l-ai ridicat pe Enea din slăbănogirea cea de opt ani, și prin același Sfânt Petru l-ai făcut să umble pe omul care era olog din pântecele maicii sale, întărindu-i pulpele și gleznele, așa și pe acest om ridică-l și fa-l viu și sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!”.

Astfel rugându-se, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicând cuvântul Apostolului Petru: In numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Deci, apucându-l cu mâna dreaptă, l-a ridicat viu și sănătos. Iar acela a mers îndată împreună cu părinții lui la chilia sfinților, strigând: „Unul este Dumnezeul lui Epictet și al lui Astion! Cu adevărat, Unul este Dumnezeul creștinilor și nu mă voi duce de aici, până ce într-această zi nu ne veți face creștini pe mine și pe părinții mei!”. Iar Epictet, preotul Domnului, chemându-i și învățân-du-i, le-a poruncit să postească și să se pregătească de primirea darului cel sfânt; iar după câteva zile i-a luminat pe ei cu Sfântul Botez.

Iar diavolul, văzând că a fost rușinat nu numai de stareț, dar și de tânărul Astion, și că s-a lipsit de dobânda sa din sufletele omenești, se rupea de zavistie și se înarma asupra lor cu toate meșteșugirile sale, dar nimic nu sporea. Însă apoi a aflat asupra tânărului o vreme prielnică în chipul acesta. Ieșind într-o zi Astion la râu ca să ia apă fără binecuvântarea starețului și văzându-l vrăjmașul neîngrădit cu binecuvântarea cuviosului, îndată - prin îngăduința lui Dumnezeu - a năvălit asupra lui cu niște gânduri spurcate și a tulburat sufletul tânărului. Și întorcându-se Astion în chilia sa, se rușina să-și mărturisească părintelui său gândurile acelea și vreme de trei zile se supunea lor, neputând să le biruiască. El postea și se ruga cu lacrimi, își obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gândurile necurate, prin care vrăjmașul nevăzut îl rănea pe el ca și cu niște săgeți.

Iar starețul văzând pe ucenic tulburat și mâhnit, a zis către el: „Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mâhnire pe care o văd la tine nu este mâhnirea sfinților care se îngrijesc de mântuirea lor și arată pe față o oarecare întristare duhovnicească, ci cred că mâhnirea ta este purtătoare de moarte, precum și mâhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Abesalom, și care a pierdut pe Iuda, vânzătorul lui Hristos”. Atunci Astion a început a se mărturisi, zicând: „Părinte, mai înainte de aceste trei zile vorbeai cu niște cinstiți bărbați despre tainele cerești și eu aveam nevoie să ies la apă. Deci m-am rușinat a cere binecuvântarea ta înaintea acelor bărbați și n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neștiind tu, am ieșit la apă fără binecuvântarea ta. Insă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gânduri spurcate și iată, acum au trecut trei zile de când mă lupt cu ele și nu pot să le gonesc; deci pentru aceasta sunt tulburat”.

Iar sfântul stareț, căutând cu groază la dânsul, a zis: „Pentru ce ai ieșit afară din chilie fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la râu fără binecuvântarea preotului lui Hristos? Nu știi oare că binecuvântarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloș tare și armă nebiruită asupra diavolului?”. Zicând acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pământ în chipul Sfintei Cruci și s-a întins și starețul. Și astfel s-au rugat amândoi împreună lui Dumnezeu. Și sculându-se ei de la pământ după multă rugăciune cu lacrimi, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumânare aprinsă, fugind de la dânsul și zicându-i: „Mărturisirea ta, Astioane, a sfărâmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme”.

Astfel viețuind acolo acei cuvioși părinți și întorcând multe suflete omenești de la înșelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu, domnul acelei țări, care se numea Latronian, a mers în cetatea Almi-ridei și slujitorii de idoli i-au spus că cei doi sfinți sunt fermecători și înșeală pe mulți cu vrăjile lor, întorcându-i de la aducerea de jertfe zeilor. Iar boierul a poruncit să-i prindă îndată și să-i arunce în temniță. Deci sfinții, fiind legați, se rugau neîncetat și cântau Psalmii lui David, iar starețul grăia către ucenic: „Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare și ne vor întreba de nume, de neam și de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decât numai acestea: «Suntem creștini». Acesta ne este numele, neamul și patria și nimic altceva nu suntem, decât numai robi ai adevăratului Dumnezeu”.

Iar a doua zi, boierul a poruncit să se pregătească divan în mijlocul cetății, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la priveliște. Deci, venind pe la ceasul al treilea din zi, a șezut la judecată și a trimis ca să scoată pe sfinți din temniță. Și venind sfinții înaintea lui, el a căutat spre dânșii și s-a spăimântat, pentru că a văzut fața lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu; că erau cinstiți la vedere. Sfântul Epictet era de șaizeci de ani, înalt la stat și cu barbă lungă, împodobită de căruntețe. Asemenea, Sfântul Astion era înalt la stat, foarte frumos la față, înflorit cu podoaba întregii înțelepciuni și având vârsta de treizeci și cinci de ani.

Iar boierul uitându-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputând să zică ceva; apoi, abia deschizându-și gura, a zis: „Să ne spuneți cum vă numiți, de ce neam sunteți și din ce țară ați venit aici”. Sfinții au răspuns: „Suntem creștini!”. Boierul a zis: „Știu că sunteți din blestemata credință creștinească, dar să ne spuneți neamul și țara voastră”. Sfinții au răspuns: „Suntem creștini, știm pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos și Lui Unuia ne închinăm; iar de urâciunile idolești ne îngrețoșăm, și ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind ca și Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei și toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii!”.

Auzind aceasta boierul, s-a umplut de mânie și a poruncit să-i dezlege pe sfinți și să-i bată multă vreme fără milă. Iar ei, fiind bătuți, grăiau: „Doamne, Iisuse Hristoase, învățătorul nostru, voia Ta să se săvârșească în noi!”. Iar boierul, văzându-i nebiruiți, se aprindea mai mult de mânie și le zicea: „Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemați neîncetat? Să vină acum să vă ajute și să vă scoată din mâinile mele!”. Sfinții au grăit: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”.

Atunci boierul, iuțindu-se și mai mult, a poruncit să-i spânzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier și să-i ardă cu făclii aprinse. Iar ei strigau într-una: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”. Astfel fiind sfinții munciți, se sfârșea al șaptelea ceas din zi. Și a poruncit boierul să-i ia de la muncire și să-i ducă iar în temniță. Iar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinților pe care le grăiau neîncetat când pătimeau și socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care ușurează trupul de durere când este în munci, a început a le avea neîncetat în mintea sa și a le cugeta ziua și noaptea.

Și după trei zile a început a striga în popor, zicând: „Sunt creștin! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru”. Apoi, alergând la sfinți în temniță, a învățat de la dânșii sfânta credință și, după puține zile, s-a învrednicit de Sfântul Botez cu toată casa sa. Iar sfinții, după, întâia cercetare și muncire, au petrecut în temniță cinci zile; apoi iar au fost scoși la judecată. Și neputând boierul în nici un chip să-i înduplece la păgânătatea sa, a început a-i munci din nou. Deci mai întâi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oțet și cu sare, după aceea, a umplut o căldare mare cu smoală și fierbând-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Iar ei petreceau nevătămați în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare și ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: „Suntem creștini! Fie întru noi voia Dumnezeului nostru!”.

Iar boierul cetății se mira, văzându-i vii și nevătămați în căldarea cea fiartă și zicea: „O, cât de mare este puterea vrăjii creștinești!”. Apoi a poruncit să-i scoată din căldare și să-i arunce în temniță, nelăsând pe nimeni să se ducă la dânșii ca să le dea pâine sau apă, ca astfel să se topească de foame și de sete. Și au petrecut sfinții treizeci de zile fără hrană și fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvântul lui Dumnezeu și întărindu-se cu darul Duhului Sfânt.

Când sfinții mucenici se cercetau și se judecau la divanul cel din priveliște înaintea a tot poporul, s-a întâmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părțile Răsăritului, astfel rânduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece știa bine pe părinții lui, deci întorcându-se în țara sa, s-a dus la părinții lui Astion și le-a spus, zicând: „Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea sciților, cu un oarecare stareț, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos”.

Iar părinții, auzind aceasta, au rugat cu lacrimi pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurământ cele spuse. Deci tatăl lui Astion a zis: „Dacă mă voi învrednici să văd fața iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci și mă va învăța”. Asemenea grăia și maica sa: „Dacă îl voi vedea în viața mea pe dulcele meu fiu, toate le voi lăsa și îl voi urma. Și de-mi va porunci să fiu creștină, nu mă voi lepăda; și cu dânsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos”. Grăind astfel, și-au încredințat casa și averile lor la cei mai credincioși prieteni ai lor, iar ei au luat multe slugi și slujnice și s-au dus cu corabia în Sciția. însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinții Mucenici Epictet și Astion și-au săvârșit nevoința pătimirii în acest chip:

După cele treizeci de zile în care au fost chinuiți în temniță cu foamea și cu setea, boierul scoțându-i iar la judecată, le-a zis: „V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam și de patrie, dar nu mi-ați spus adevărul. Deci socotesc că nu sunteți altceva decât niște diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sunt fără nume și fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneți-mi, o, diavoli întrupați, veți aduce jertfe zeilor noștri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre”. Sfinții au răspuns: „Noi suntem creștini, nu diavoli, și cu numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omenești. O, dacă ai voi și tu să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

Atunci, mâniindu-se boierul, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinții mucenici; apoi bătându-i mult cu toiege, i-a osândit pe dânșii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinții fiind scoși afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigașii lor să le dea vreme de rugăciune. Apoi, stând cu fața către răsărit, și-au ridicat mâinile spre cer și, înălțându-și ochii, s-au rugat lui Dumnezeu vreme îndelungată. După aceasta, Sfântul Epictet s-a rugat ca să taie mai întâi pe Astion; dar acesta a grăit către dânsul: „Părinte, mai întâi ție ți se cade să primești această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu ești preotul Domnului, părintele și învățătorul meu, iar eu voi merge după tine!”.

Sfântul Epictet a răspuns: „Fiule, șaptesprezece ani te-am păzit curat și fără de prihană, cu darul lui Hristos, și acum să-mi pierd osteneala mea de atâția ani și să te las singur? Oare nu știi că meșteșugirile vrăjmașului sunt subțiri și greu de cunoscut? Deci mă tem ca nu cumva, fiind tânăr și văzând moartea mea, să te temi și să fii vrăjmașului de batjocură. Deci nu așa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu sa mergi mai înainte de mine, și să primești mai întâi cununa pătimirii; și cred că Sfântul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieșit întru întâmpinarea ta și așteaptă să te primească, ca apoi, cu cântări dănțuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mântuitorul nostru”.

Sfântul Astion a răspuns: „Fie voia Domnului și a ta, sfinte părinte!”. Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Tu ești apărătorul meu, Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!”. Apoi, plecându-și capul sub sabie, s-a sfârșit. Iar Sfântul Epictet, căzând peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigașii săi, ca așa zăcând să-l ucidă pe el. Deci, lovit fiind cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toți cei ce erau acolo, păgâni și creștini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca niște raze de soare, și o bună mireasmă negrăită umplea locul acela.

Iar după ce s-a făcut noapte, Vigilantie cel mai sus pomenit, împreună cu casnicii lui și cu alți creștini, s-au dus și au luat în taină trupurile mucenicilor; și, învelindu-le în pânze curate cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc vestit. Tot în aceeași noapte a căzut un diavol cumplit asupra boierului Latronian, căci sculându-se dimineața și mergând ca de obicei la divan, a început a vorbi cu necuviință ca un nebun. Apoi, apucând o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dânsul și a început a-i tăia și a-i răni. Iar aceia, văzându-l pe el îndrăcit, l-au prins și smulgându-i sabia din mâini, l-au bătut. Apoi, legându-i mâinile și picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile și-a lepădat în chinuri sufletul său, fiind sugrumat de diavol.

După sfârșitul sfinților mucenici, părinții lui Astion călătorind cu corabia, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfântul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicându-i: „Tatăl meu și maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieși la mal și-i primește pe ei în casa ta. Odihnește-i și mângâie-i, deoarece foarte s-au obosit, intristându-se și mâhnindu-se pentru mine. Să-i înveți să cunoască și mântuitoarea credință și să le spui măririle lui Dumnezeu”. Deci Vigilantie mergând îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieșind părinții lui Astion, întrebau pe oamenii care se întâmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tânăr cu numele Astion. Iar Vigilantie, apropiindu-se de dânșii, le-a zis: „L-am văzut și l-am cunoscut pe el bine. Deci veniți mai întâi să vă odihniți în casa mea, apoi vă voi spune despre dânsul”. Atunci ei, bucurându-se foarte, au mers la dânsul și s-au odihnit.

După aceasta, rugând ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: „Nu este mult de când Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu câteva zile, s-a dus de aici cu un stareț cinstit, într-o țară mai depărtată, fiind chemat cu cinste de Impăratul cel preaslăvit ca să împărătească cu Dânsul întru negrăită slavă”. Apoi, Vigilantie le-a spus despre viața veșnică, despre șălășluirile raiului și împărăția cerului, despre Hristos Domnul și Impăratul cel fără de moarte, despre îngeri și despre toate cetele sfinților, care împărătesc împreună cu Hristos și întru care este numărat și fiul lor, Astion.

Iar părinții lui auzind cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit și au simțit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; și mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus acolo iubitul lor fiu. Iar Vigilantie, luându-i pe dânșii, i-a dus mai întâi în chilia sfinților mucenici, unde le-a arătat o Sfântă Cruce și o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dânșii. Deci, vorbind mult cu dânșii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos și atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinților Mucenici Epictet și Astion și cum și-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinților și plângând ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune și să se roage cu dânsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

Și trecând vremea cea din miezul nopții și începând a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger și o mireasmă minunată mirosea. Și au văzut pe sfinții mucenici stând înaintea lor întru podoabă negrăită. Atunci Sfântul Astion cuprinzând pe maica sa cu dragoste și sărutând-o pe dânsa, i-a zis: „Bine ai venit aici, ucenică a lui Hristos și maica mea, Marchelino!”. Asemenea și Sfântul Epictet, cuprinzând capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicându-i: „Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a fi rânduit în numărul credincioșilor și te-ai arătat vrednic de fericirea cea veșnică”. După aceasta amândoi au zis lui Vigilantie: „Bucură-te și tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mântui suflet din moarte și va acoperi mulțime de păcate”. Incă au vorbit cu dânșii din destul și alte cuvinte mângâietoare și pline de dulceață duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuți.

Iar de ce fel de bucurie s-au umplut ei din vedenia aceea și din vorbirea cea dulce cu sfinții, nu este cu putință a spune. Deci și-au vărsat inimile lor în rugăciune și mulțumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slavă cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atât de lungă vreme cu durere în inimă.

Într-acea vreme, în acea țară a sciților era un episcop creștin, cu numele Evanghel. Acela, deși se ascundea în vremea prigonirii, însă înștiințându-se de pieirea boierului Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetând și întărind pe credincioși. La acest, arhiereu a dus Vigilantie pe părinții lui Astion și i-a spus cu de-a-mănuntul toate cele despre dânșii și despre sfinții mucenici. Iar episcopul, fericind pe sfinții mucenici, a primit cu bucurie pe părinții lui Astion, care se întorseseră la Hristos, și i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

După aceasta, Alexandru și Marchelina, petrecând multe zile în postire și în rugăciuni lângă mormântul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Și vânzându-și averile cele multe pe care le aveau, le-au împărțit săracilor, oprind puțin pentru hrană, și au viețuit cu dumnezeiască plăcere, până la sfârșitul lor.

Așa s-au preamărit în ceruri cu cununa mucenicească Sfinții Cuvioși Mucenici, Epictet Preotul și Astion Monahul, iar Alexandru cu Marchelina, trecând de la cele pământești, s-au învrednicit în partea sfinților cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintilor-mucenici-epictet-astion

Principala sursă a vieții Teodorei sunt scrierile lui Procopius din Cezareea. Acesta a oferit trei portrete ale împărătesei, dar unul dintre acestea este contradictoriu cu celelalte două. În Războaiele lui Iustinian acesta o portretizează ca o regină curajoasă și influentă care a salvat tronul soțului său, împăratul Iustinian. În Istoria secretă, scrisă ulterior și descoperită câteva sute de ani mai târziu la Vatican, Iustinian este descris ca fiind crud, lipsit de scrupule, risipitor și incompetent iar Teodora este imaginea vulgarității și plină de dorințe sexuale nestăvilite. Aceasta de asemenea este descrisă ca fiind un geniu malefic și având o răutate calculată. Procopiu susține chiar că ambii erau demonii ale căror capete noaptea își părăseau corpurile și bântuiau palatul. Lucrarea, scrisă cam în aceeași perioadă cu Istoria secretă, este o carte de laudă excesivă a împăraților Iustinian și Teodora, care îi portretizează ca pe un cuplu pios. În afară de pietatea acestora, pune în evidență și frumusețea deosebită a acesteia.

Conform Istoriei secrete, Teodora s-a născut într-o familie săracă, fiind fiica unui îngrijitor de urși de la circ. Ea a fost la început actriță, curtezană și, după unii critici, prostituată. În 523, Teodora s-a căsătorit cu Iustinian, moștenitorul tronului bizantin, iar când acesta a devenit împărat, ea a devenit sfetnica sa cea mai de vază. Deși nu a fost numită niciodată co-regentă, ea a avut o mare influență asupra treburilor de stat. Datorită istețimii sale a fost înfrântă răscoala Nika. A lăsat comerțul cu femei tinere și a sprijinit partidul Chalcedonian.

A murit la 28 de ani de cancer. A fost înmormântată în Biserica din Constantinopol.

SURSA: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodora_I

Tortura este o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau pentru alte motive. Această definiție a fost dată de Asociația medicală mondială, în Declarația de la Tokyo privind tortura și tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte.

Următoarele puncte au fost incluse explicit în această definiție:

a) caracterul intenționat: tortura cauzează suferință fizică sau mentală victimei în mod intenționat.

b) caracterul sistematic și sălbatic: cauzarea suferințelor putea fi sistematică și dinainte plănuită, sau putea fi sălbatică și la întâmplare.

c) caracterul ordonat sau neordonat: definiția face clar referire că, chiar dacă unei persoane îi este ordonat de către un superior să tortureze, acest lucru nu justifică acțiunile respectivului. Așadar, ordinul de a tortura nu este o scuză pentru asta. Atât persoana care dă ordinul cât și cea care îl execută vor fi considerați «torționari».

d) scopul': ar trebui să existe un scop al torturii. Ar putea fi obținerea de informații, mărturisirea forțată a confesiunii unei crime, semnarea unei declarații scrise sau oricare alt motiv. De exemplu, ar putea fi pentru a răspândi teroare în comunitate într-un regim dictatorial. Ar putea fi încercarea de a distruge personalitatea cuiva care ar putea fi capabil să mobilizeze oamenii împotriva regimului.

e) suferința psihică și fizică: această definiție menționează clar că suferința fizică cât și cea psihică este un aspect după care se poate vedea dacă o persoană a fost torturată sau nu. Absența oricărui semn fizic nu exclude posibilitatea torturii. Chiar și mici suferințe, fizice sau mentale, sunt de ajuns să fie considerate tortură.

Scopuri ale torturii
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Dacă nu există un scop, atunci, conform definiției, nu este tortură.

Există multe motive pentru a tortura și acestea variază în funcție de caz. Câteva din scopurile torturii sunt următoarele:

1. obținerea de informații: după arestare, o persoană este adesea supusă torturii în scopul de a se obține informații cu privire la activitățile desfășurate și despre persoanele și organizațiile cu care a avut contact. Torționarul continuă să tortureze până obține aceste informații. Dacă informațiile obținute sunt incorecte, atunci el va continua procesul.

2. să obțină o confesiune: torționarul torturează victima în scopul obținerii recunoașterii crimei. Victima este forțată să semneze o declarație scrisă în care se afirmă de ea a comis crima. Frecvent, victimele semnează declarația, indiferent dacă au comis sau nu crima, cu scopul de a evita tortura.

3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte persoane: uneori victimele sunt forțate să semneze o declarație prin care incriminează alte persoane. În urma acestor confesiuni, torționarii pot aresta oamenii pe care ei îi caută, urmând ca apoi să îi tortureze.

4. să se răzbune: motivul răzbunării este de asemenea valabil pentru a tortura. Uneori, torționarul se răzbună nu doar pe individul în cauză ci și membrii familiei acestuia și pe rude.

5. pentru a răspândi teroare în comunitate: acest lucru are loc de obicei într-un regim dictatorial. Oricine îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului este torturat fără milă. Victima este fie ucisă fie trimisă înapoi în comunitate cu semne fizice și psihice ale torturii. Acest lucru ridică teroare în rândul comunității și nimeni nu mai îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului. Acest lucru se întâmplă de asemenea într-o comunitate dintr-o societate feudală.

6. pentru distrugerea personalității: există mereu oameni înzestrați cu calități de lider în fiecare societate. Acești oameni au puterea să ridice vocea împotriva regimurilor dictatoriale și să mobilizeze oamenii să se ridice împotriva acestuia. Aceste persoane sunt identificate, arestate și torturate în așa fel încât ei devin "morți vii". Comportamentul, gândurile și sentimentele sunt schimbate total. Are loc o pierdere a încrederii în sine și un simț al neputinței, al lipsei speranței și al nonvalorii proprii.

TRATAMENTUL VICTIMELOR ȘI FAMILIILOR ACESTORA

Așa cum am menționat mai devreme tortura are trei dimensiuni: psihică, psihologică și socială. Este dificil să spunem care din ele este mai importantă și care este mai puțin, și depinde în mare măsură de tipul de tortură aplicat individului. Este sigur însă că toate victimele torturii suferă psihic, fizic, mental dar și social. De aceea este important să se ofere tratament care să acopere toate aceste laturi. Tratamentul care se concentrează `doar pe o latură` este ineficient. Formele de tratament, fizic, psihic și social trebuie oferite concomitent. Tratamentul victimelor este așadar o sarcină multi-disciplinară care implică concursul diferiților specialiști: psihologi, asistenți sociali,sistente medicale, experți legali etc.

Victimele torturii și familiile acestora reprezintă o categorie specială de pacienți, datorită faptului că au trecut prin prin traume neobișnuite.

În situațiile prezentate mai sus este necesar să luăm în vedere următoarele principii:

a. Dezvoltarea unei relații bune cu victima: trebuie la început să câștigăm încrederea victimei.
b. Respectarea lor ca indivizi: atitudinea noastră față de ei trebuie să arate respect. Victima trebuie tratată ca un egal.
c. Empatizarea cu victima și familia acesteia.
d. Evitarea situațiilor care să reamintească victimei de evenimentele din trecut.Aceste evenimente trebuie evitate cât mai mult posibil până în momentul în care victima este stabilă și gata să înfrunte stimulii exteriori.
e. Explicarea naturii și scopul interviurilor, examinărilor, investigărilor și ședințelor de terapie înainte ca acestea să aibă loc.
f. Punctualitea la întâlnirile cu victimele și familiile acestora.
g. Toate cele 3 tipuri de terapie trebuie oferite în același timp.
h. Tratamentul ar trebui dat atât victimei cât și familiei.

SURSA:https://ro.wikipedia.org/wiki/Tortur%C4%83

Scurtă istorie a Zilei Drapelului Național

• În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru D. Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii"
• Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
• O informație o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
• Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa
• În timpul revoluției de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.
• Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naționale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind“. În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.
• Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel național în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâșia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâșia roșie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
• Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul - roșu, galben și albastru - să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.

SURSA: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_drapelului_na%C8%9Bional_al_Rom%C3%A2niei

Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, și acum plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind și zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrânețile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Nașterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, așa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinși cu mare dorință pentru Mesia Cel așteptat, deși nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea nașterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.

Și în ziua a opta au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soție de prooroc și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorociei. Deci ea proorocește a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-și legată limba cu amuțire și nu putea să spună soției sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său și a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povățuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut proorocește și venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu și i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Și îndată s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din amuțire și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.

Atunci toți s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica și tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu și cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit și, ce a scris cu mâna, aceea a grăit și cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica și mirarea pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Aaron; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea „cetatea muntelui”, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau „părțile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei - adică în Hebron -, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el și Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea și zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?”. Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu era foarte departe, și s-a știut pricina acelei strigări.

Și îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viața lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Și când a văzut de sus pe ostași cercetând cu de-amănuntul și apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său!”. Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela și, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigașii care o căutau. Iar ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l ucidă și pe el. Deci s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!”. Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.

Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea și acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie și să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/nasterea-sfantului-ioan-botezatorul

Născut la București în 1765, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost mitropolit al Țării Românești între anii 1823-1834. După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul Mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Țării Românești. Că arhipăstor, Mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.

Întreaga viață și lucrare a Mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi, de sprijinul său material beneficiind numeroși săraci, văduve, orfani, cărora le-a oferit hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au rămas o mulțime de cărți pregătite pentru a fi oferite în dar școlarilor.

Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele Române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea Catedralei Mitropolitane din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba romană a Vieților Sfinților, pe care le consideră „atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”.

Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului Mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de „Dascălul”.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-grigorie-dascalu-mitropolitul-tarii-romanesti

In acelasi timp insa, este si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa, o renuntare de bunavoie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu. Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si al sarguintei noastre spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii Sai, care nu au nevoie de hrana. "Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana" (Sf. Simeon Tesaloniceanul, rasp. la intreb. 14, p. 327).

Rostul postului este folosul trupului si al sufletului, pentru ca intareste trupul si curateste sufletul, pastreaza sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea si Legea Veche il recomanda si il impune de atatea ori (Ies., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Si Iisus, fiul lui Sirah, zice: "Nu fi nesatios intru toata desertaciunea si nu te apleca la mancari multe. Ca in mancarile cele multe va fi durere, iar nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat, multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata" (37, 32-34).

Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); si tot Mantuitorul ne invata cum sa postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfintii apostoli si ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au randuit postul pentru crestini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Iata cateva situatii in care Sfanta Scriptura pomeneste despre post; Moise a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos in vremea judecatilor lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), in vreme de nenorociri si primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) si este bun in vederea izbavirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun in vremea suferintelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; in vremea suferintelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie insotit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de marturisirea pacatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) si de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru intoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca si in vremea de intristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos lauda si recomanda postul cu multa staruinta. Iata ce spune sfantul Ioan Gura de Aur: "Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza" (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).

Postul se savarseste in mai multe feluri si anume:

a) Ajunare desavarsita - atunci cand nu mancam si nu bem nimic cel putin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisa, cand mancam numai spre seara mancari uscate: paine si apa, fructe uscate, seminte etc.

c) Postul obisnuit sau comun - cand mancam la orele obisnuite, dar numai mancari de post, adica ne infranam doar de la mancarile de dulce (carne, peste, branza, lapte, oua, vin, grasime s.a.).

d) Post usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre si untdelemn, cum este prevazut in Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sarbatori care cad in cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi in cursul anului sunt in zilele de miercuri si vineri, ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua taierii Capului sfantului Ioan Botezatorul (29 august), precum si ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post asezat din vremea cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciuni spre primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) si Postul Sfintilor Apostoli; randuiala dupa care se tin aceste sfinte patru posturi este scrisa in Tipicul cel Mare al Bisericii.

INVATACELUL: Nu cumva e o exagerare ? Omul poate sa manance orice mancare, fiindca mancarea nu spurca pe om. De aceea, nu trebuie sa facem deosebire intre mancarele de post si cele de frupt (dulce), fiindca toate sunt la fel de curate, dupa cum a spus Mantuitorul: "Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om". Si mai departe tot El da explicatii, la insistentele sfantului Petru: "Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om?" (Matei, 15, 11-18). Deci, nu are rost sa facem deosebire intre mancari, ca si cum prin unele (de post) ne-am mantui, iar prin altele ne-am spurca isi ne-am osandi.

PREOTUL: Este adevarat ca nu prin mancari se spurca omul, pentru ca ele toate sunt curate. Dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa mai existe post. In cele de mai sus ti-am aratat - dupa Sfanta si dumnezeiasca Scriptura - ca postul este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu, apoi ti-am dat numeroase citate biblice ca marturii despre legea postului si folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri intre unele mancari, ci si de a disciplina trupul si puterile sufletesti spre usurare si curatire de pacate. Daca sfintii prooroci, sfintii apostoli si toti sfintii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atat de mult in viata lor si nici nu ar fi lasat oamenilor invatatura sa posteasca.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legatura cu dezlegarea posturilor, ci se refera numai la obiceiul fariseilor si al carturarilor de a nu manca cu mainile nespalate. Mantuitorul talcuieste sfintilor Sai ucenici si apostoli cele ce nu intelegeau, spunandu-le ca a manca cineva cu mainile nespalate (situatia in care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, caci necuratia omului nu vine din afara, ci din launtru, adica din inima lui, asa cum adesea din inima fariseilor si a carturarilor fatarnici ieseau cuvinte pline de hula, de ura, de zavistie si pizma la adresa Mantuitorului, si acelea erau care ii spurcau pe ei. Mantuitorul nostru si Dumnezeu, vazand in inima lor aceasta necuratie duhovniceasca, ii mustra numindu-i "orbi". Carturarii aveau nevoie sa-si spele inima de ura, de zavistie, de pizma, de fatarnicie, pentru a se curati inaintea lui Dumnezeu, iar ei, fatarnicindu-se, se aratau ravnitori in obiceiurile lor de a-si spala negresit mainile cand stateau la masa, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seama si mai placut lui Dumnezeu. Asadar, acesta este intelesul adevarat al textului invocat de dumneata. Prin Cuvintele acestui citat Mantuitorul n-a zis catre ucenicii Sai "Sa nu mai postiti" si nici nu putea sa spuna aceasta, cata vreme El, fiind fara de pacat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46, II Cor., 5, 21; 4, 15 s.a.), a postit pentru noi si pentru mantuirea noastra timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).

INVATACELUL: Exista, totusi, un text oare imi da de gandit. Scrie Apostolul: "Acestia (invatatorii mincinosi ce se vor ivi) opresc de la casatorie isi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de (lepadat daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune... Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, iar dreapta credinta spre toate este cu folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina" (I Tim., 4, 3-8).

PREOTUL: Unora le convine sa manance mereu de toate, fara deosebire, sa dezlege fraul postului si sa faca larga calea pantecelui. Dar pe noi ne invata Mantuitorul nostru Dumnezeu ca demonii nu ies din oameni "decat numai prim rugaciune si prin post" (Matei, 17, 21). Sfintii Sai ucenici si apostoli slujeau Domnului postind, dupa cum este scris: "Si pe cand slujeau Domnului si posteau..." si iarasi: "Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece" (Fapte, 13, 1-4); si iarasi spune marele Pavel, aratand ca nici in suferintele sale nu lasa postul: "in batai, in temnite, in tulburari, in osteneli, in privegheri si posturi" (II Cor., 6, 5).

Deci, de cine trebuie sa asculte crestinii? De Hristos Dumnezeul nostru si de sfintii si dumnezeiestii Lui apostoli, sau de cei ce strica si rastalmacesc intelesul Scripturii (II Petru, 3, 16-17)? Citatul care iti da de gandit nu se refera la anularea postului. Prin el este combatuta ratacirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desavarsire casatoria si mancarea de carne; iar acest lucru nu-l faceau pentru o vreme, cum facem noi in vremea postului - ci pentru totdeauna opreau casatoria, spre a nu se inmulti "materia", iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.

INVATACELUL: Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru ? Adica nu este nici bun, nici rau si, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai placuti lui Dumnezeu. Apostolul graieste: "Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca nu ne lipseste" (I Cor., 8, 8). "Pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom., 14, 17). Oare de aici nu se intelege ca nu este nici un pacat a nu tine post ? Cine il tine nu face rau si cine nu-l tine iarasi nu face rau; nici a-l tine nu este virtute, nici a nu-l tine nu este vreun pacat.

PREOTUL: Asa ti se pare dumitale, dar deloc nu este asa. Zici ca postul pe nimeni nu face mai bun inaintea lui Dumnezeu. Cine te-a invatat astfel de neadevaruri ? Caci cine a facut pe niniviteni sa nu piara si sa intoarca hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu spre mila, daca nu postul? Asadar, postul si pocainta au facut pe Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa nu piarda pe cei peste 120.000 de oameni care au postit impreuna cu imparatul lor si cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul si cu rugaciunea a bineplacut David, imparatul si proorocul, lui Dumnezeu, dupa caderea in desfranare si ucidere ? Auzi ce zice : "Cenusa cu paine am mancat" (Ps. 101, 10). Si in alt loc: "Iar eu, cand ma suparau aceia, m-am imbracat in sac si mi-am smerit cu post sufletul meu" (Ps. 34, 12-13). Au nu cu postul au placut cei trei tineri lui Dumnezeu si nu i-a ars cuptorul Babilonului ? (Dan., 1, 8 ; 3, 25, 30). Au nu cu postul a inchis Daniel gurile leilor in groapa? (Dan., 6, 23-24). Dar nu ajunge vremea si nici nu este aici locul a-ti arata cati dintre oameni s-au facut placuti lui Dumnezeu cu postul.

Apoi sa stii ca amandoua aceste citate nu se refera deloc la post, ci la carnea cea jertfita idolilor, cum rezulta din contextul arabelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25--27. Vezi acolo ca cei ce s-au scandalizat de mancarea celor jertfite la idoli erau iudeo-crestinii, care tineau cu mare strictete la Legile Vechiului Testament cu privire la mancari (Deut., cap. 14). Acestia noi mancau carne jertfita idolilor si voiau sa opreasca si pe crestinii proveniti dintre pagani de la acest lucru: cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.

INVATACELUL: Poate ca ar trebui, Parinte, sa fim mai largi in cugetarea acestor lucruri, dupa cuvantul Apostolului: "Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia ?... Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, pentru ca multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca tot pentru Domnul nu mananca, si multumeste si el lui Dumnezeu" (Rom., 14, 3-6). "Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau la luna noua, sau la sambete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos" (Col., 2, 16-17).

PREOTUL: Intaiul citat, ca si cele pe care le-ai invocat mai inainte, nu opreste si nu anuleaza postul. El vorbeste numai despre deosebirea dintre mancari oprite si neoprite, sau curate si necurate, potrivit randuielilor - acum desfiintate - ale Vechiului Testament, in citatul al doilea se combate parerea iudeo-crestinilor, care invinuiau pe unii dintre pagano-crestini ca mananca din carnea jertfita idolilor; marele apostol arata ca de acum inainte sa nu se mai faca deosebire intre mancaruri, deoarece acest lucru nu mai are nici o insemnatate pentru mantuire. Chestiunea in cauza se punea pentru aplanarea isi linistirea tulburarilor, a neintelegerilor si conflictelor care se ivisera intre iudeo-crestini si pagano-crestini, in special in privinta mancarurilor si, in general, in problema obligativitatii legii mozaice in crestinism. Contextul, precum si textele paralele, lamuresc indeajuns despre ce este vorba. Daca ai citi Sfanta Scriptura cu atentie, totdeauna, din analiza contextului, facuta cu chibzuinta duhovniceasca, ai intelege clar si textele care sunt in legatura cu ele si nu te-ai rataci. Dar daca citesti numai textul singur si te multumesti cu parerea si intelegerea unora despre el, de aici vine si putinta ratacirii.

INVATACELUL: Unii cred ca postul adevarat este normai cel zis "negru", care consta in retinerea totala - pe un timp determinat - de la orice fel de mancare si bautura. Iar acest post se tine dupa libera alegere, dupa imprejurari si dupa posibilitatea fiecaruia, dar nicidecum in zilele randuite de altii sau in anumite rastimpuri ale anului.

PREOTUL: Nici Biserica noastra nu osandeste postul "negru", dimpotriva, il recomanda ca avand bune temeiuri biblice. Dar, fiindca acest post este foarte greu si nu fiecare om il poate practica - din diferite motive igienice si fizice - Biserica a randuit ca numai celalalt fel de post, care - de asemenea - are temeiuri biblice sa fie obligatoriu pentru fiecare crestin.

INVATACELUL: Dar cum trebuie tinut postul cel adevarat, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe ?

PREOTUL: Postul cel adevarat, frate, trebuie sa-l tinem nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai sa mancam de post, ci si infranandu-ne de la patimi, ferindu-ne de pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit, este asadar nu numai trupesc, ci si sufletesc. Postul adevarat este postul de bucate, impreuna cu celelalte fapte bune.

Asa ne invata Biserica in cantarile postului mare, zicand: "Sa postim post bineplacut Domnului". Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos (vezi Triod, ea. 1946, p. 39-140). Iar sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Postiti ? Aratati-mi prin fapte, cum. De vedeti pe sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie, frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mainile si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate de hranire si de lacomie, picioarele nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor, ochiul neprivind frumusetile straine, gura trebuie sa posteasca de sudalme isi alte vorbiri rusinoase" (Catre poporul antiohian, Cuv. 3)

Postul Sfinţilor Petru şi Pavel 2021, începe pe 22 iunie şi se încheie pe 28 iunie, fiind cel mai scurt post de peste an.

SURSA: https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa/despre-post-79911.html

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaș și voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oști la război în Siria, s-a întâmplat ca oștile grecești să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulți alți ostași în cetatea Samara din ținutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniță cu lanțuri grele de fier. Deci, șezând în lanțuri Petru își cerceta știința sa, și și-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Și a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire și robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea și se tânguia mult, blestemându-și lenevirea sa și ocărându-se singur că pătimește unele ca acestea după vrednicie.

Deci, șezând mult timp în temniță și neavând nicio nădejde de scăpare din lanțuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecățile Sale cele neștiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad și pe Apostolul Petru din temnița lui Irod. Și chema întru ajutor și mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credință și dragoste, și adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduință că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povățui spre nevoința monahicească. Încă mai gândea și aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma și acolo la mormântul Sfântului și marelui Apostol Petru și-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga și mare postire, primind numai la două sau trei zile puțină hrană. Iar odată a petrecut șapte zile flămând și, sfârșindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, și i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o și am luat aminte la suspinul inimii tale și m-am rugat pentru tine milostivului și iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea și El nu voiește ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îți rânduiește ție o mântuire mai bună. Iar de vreme ce Împăratul și Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toți în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereți și veți lua; bateți și se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni și bătând la ușa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îți va da libertatea cerută, scăpându-te din legături și deschizându-ți ușile temniței celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, așteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat și poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.

Iar Petru, deșteptându-se din somn și primind hrană, s-a întors iarăși la rugăciune și mai cu dinadinsul se ruga ziua și noaptea, cu bună nădejde, și neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăși i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca și cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin și blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătății lui Dumnezeu, dar nu știu cu ce judecăți și cu ce purtare de grijă zăbovește pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; și voiește ca și de alți plăcuți ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îți vestesc ție pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el și eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuiește cu ale tale rugăciuni și folosiri și toate popoarele creștine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „Îl știi, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe brațele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la nașterea Sa, pentru care s-a numit și „primitor de Dumnezeu”? Apoi Petru a răspuns: „Știu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu și eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune și el va scoate la bun sfârșit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu și are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul”.

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deșteptându-se din somn, iarăși s-a plecat la rugăciuni multe și la postire fără de măsură, chemând și pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca și pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuții Săi cei mari, de Simion și de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Și nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și i-au zis: „Îndrăznește, frate Petre, și lepădând mâhnirea, pune făgăduințele tale de față mijlocitorului celui de obște și al meu împreună rugător; și dă-i mulțumire aceluia, după Dumnezeu”.

Iar Petru, ridicându-și ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip și îmbrăcat în veșmântul preoției Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu ești cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături și din această temniță?”. Iar el, abia putând să-și deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câștigat și pe sfinția ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduința ta, ca să te faci monah și să viețuiești în fapte bune?”.

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduiești că vei face așa, să ieși acum de aici și să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ție nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru și îndată s-au topit ca ceara de fața focului. Și s-a sculat Petru în picioare și, văzând temnița deschisă, s-a dus din temniță după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, și astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”.

Și îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândești așa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ție aievea? Dar nu vezi cu încredințare unde ești și cui urmezi?”. Apoi Sfântul Simeon, încredințând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Și făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?”. Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!”. Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ți va da poame; deci ia câte vei avea de trebuință și urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină și luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae și în puțină vreme a sosit pe pământul grecesc. Și a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum ești în țara ta și ai vreme liberă spre împlinirea făgăduințelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăși în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Iar Petru, dând mare mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Săi, Simion și Nicolae, îndată a început a-și împlini făgăduința; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuții săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-și dea Celui Preaînalt făgăduințele sale și să săvârșească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arabia la greci, tot așa călătorea împreună nevăzut și prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l și îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv și păzitor treaz și nedepărtat.

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ținând de mână pe Petru și arătându-l lui și spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara și din legături, și cum acela a dat făgăduință să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Și i-a spus cum se numește și a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui și să săvârșească degrabă dorința aceluia.

Apoi papa, deșteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; și făcându-se ziuă și sosind vremea dumnezeieștii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Și era în zi de Duminică și, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putință să afle și să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor și necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc și pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniței din Samara, vino la mine”. Și ieșind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el și a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Și se minuna Petru, cum papa care niciodată nu l-a știut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea știută de el. Și papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.

Și primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduința lui, și l-a ținut la sine multă vreme, învățându-l și povățuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povățuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ți calea și păzindu-te de meșteșugirile diavolești”. Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuiește-te, cinstite părinte, mântuiește-te ucenice al lui Hristos și împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezașul meu, și roagă-te pentru mine, păcătosul!”. Și luând Petru binecuvântare de la papă și tot clerul lui sărutându-l, a ieșit din Roma, punându-și nădejdea în Dumnezeu. Și voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit și, intrând într-însa, a plecat și a mers fără pericol, fiind timp prielnic și liniștit.

Și mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieșit din corabie să-și coacă pâine și, intrând într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav și neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui și pe toți casnicii lui. Iar după ce și-au copt pâinile, s-au așezat să mănânce și au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine și s-o duci în corabie cârmaciului și părin­telui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânșii. Și i-au răspuns că un monah ce se numește Petru călătorește cu dânșii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugați pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze și să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeți, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputință cumplită”.

Deci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, știind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânșii și, dacă a intrat pe ușa casei, a zis: „Pace casei acesteia și celor ce viețuiesc într-însa”. Iar stăpânul casei, îndată deșteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea și s-a simțit sănătos cu totul; și, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului și i le-a sărutat plângând. Atunci toți care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câștigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână și a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânșii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoși. Deci, tămăduind pe toți bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie și toți care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin și untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulțumire pentru câștigarea tămăduirii.

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulțu­mească lui Dumnezeu, și nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primești din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci și corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, și abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela și pe toți cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, și au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucățică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn ușor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, și pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul și grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie și din legăturile cele grele, unde îi arăți acum locul la care și-ar sfârși cealaltă vreme a vieții sale?”. Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu și Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumești și se apucă de nevoințele duhovnicești după puterea lor și, cu credință și dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viața lor cea vremelnică și, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câștige viață veșnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc și voiesc să înmulțesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului și Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă și ei vor păzi mântuitoarele porunci –, și îi voi înmulți pe muntele acela spre miazăzi și spre miazănoapte, și-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, și-i voi apăra pe toți aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”.

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru și deșteptându-se din somn, înălța multe laude și mulțumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și marelui arhiereu Nicolae. Și vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemișcată, deși vântul sufla în pânză și marea era adâncă. Și se mirau corăbierii cu spaimă, și grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?”. Și nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânșii: „Fiilor, spuneți-mi cum se numește locul acesta?”. Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”. Sfântul a zis către dânșii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemișcată; deci scoateți-mă la mal și lăsați-mă aici. Iar de nu veți face aceasta, nu veți putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinței lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie și l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere și cu tânguire: „De mare acoperământ și ajutor ne lipsim astăzi!”. Iar sfântul grăia către dânșii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni și toate le împlinește, Acela să călătorească împre­ună cu voi și să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta și dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci și binecuvântându-i pe toți, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase și trecând multe văi cu desiș și prăpăstii și păduri dese, a găsit la un loc o peșteră foarte întunecoasă, în care era o mulțime de târâtoare cu care se încuibaseră și diavolii împreună; și s-a sălășluit în acea peșteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli și câte primejdii a suferit, nu este cu putință a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Sălășluindu-se Cuviosul Petru în peștera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua și noaptea. Și a petrecut două săptămâni, negustând nicio hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, și-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeți și cu arcuri, cu săbii și cu sulițe, și au intrat în peștera aceea, strigând cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se și gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile și dând drumul la săgeți asupra lui; alții scoțând săbiile și îndreptând sulițele spre împungerea lui; iar alții prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura și peștera era gata să se surpe.

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aștepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!”. Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoșat și de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce și preadorit –, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca și cu un bici sau ca și cu o praștie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga și zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”. După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavolești până la o vreme. Și cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puțină din corabie; apoi, sfârșindu-se acea pâine, se hrănea cu verdețurile pustiei și cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Și s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngerești mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăși la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmașului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăși cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos. Și pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela și pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peșteră; și încă și însuși diavolul și prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare și târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele șuierau cu înfricoșat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu și i se repezeau spre față; și acea vedere era înfricoșată și groaznică din toate părțile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci și chemând numele lui Hristos Dumnezeu și al Preacuratei Maicii Lui, iarăși a făcut deșartă puterea acelora și a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănțuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Și sfârșind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod și, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului și voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, șezând, a început a plânge și a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara și închis într-o temniță întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo și te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toți cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând și tânguindu-ne, și am înconjurat multe cetăți și sate întrebând de tine; și, neputând să te aflăm, nici să știm unde ești, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, și ne-am bucurat foarte mult, toți robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toți, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toți cei ce doresc să-ți vadă fața; și se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie și din legături. Iar pentru liniște să nu te mâhnești, căci și acolo sunt mănăstiri și locuri liniștite de sihastri, și unde îți va plăcea ție, acolo îți vei alege un locaș spre liniștea ta.

Însă și tu însuți să o socotești aceasta cu adevărat: Ce iubește Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălășluiește în crăpături de pietre și în munți și singur se folosește numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut și insuflat de Dumnezeu, care prin învățătura sa, pe mulți la Dumnezeu îi întoarce și-i povățuiește la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuși Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Și să știi că mulți sunt în cetatea noastră rătăciți întru întuneric de patimi și au trebuință de unul care poate a-i povățui pe dânșii la pocăință. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ție de față, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci și pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci așa cu vederea, abătându-te de la noi și ascunzându-te în pustiul acesta?”.

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puțin și, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu și Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; și, de nu va fi voia și porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieși”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meșteșugirea cea diavolească și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-și mintea sa către Dumnezeu.

Iar după ce au trecut șapte ani, mult meșteșugărețul vrăjmaș, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală și, stând înaintea peșterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieși la mine, și îți voi spune ție cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine ești tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?”. Iar vicleanul înșelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întărește-te și îmbărbătează-te, bucură-te și te veselește, că s-a gătit ție scaun slăvit și cunună neveștejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea și folosul multora, că și izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Iar acestea le-a zis meșteșugărețul vrăjmaș, trimițând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înșelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?”. Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârșit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil și pe Iov. Ai covârșit pe Moise și pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele și cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârșit cu răbdarea ta și pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei și, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine și voi mântui pe mulți prin tine, zice Domnul Atotțiitorul!”. Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să știi tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, și ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!”. Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu și al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Iar sfântul, cunoscând meșteșugul diavolului și neputința lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmașul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădește pe mine, robul Tău; de aceea mulțumesc Ție că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ție, Stăpâne, Preabunule, ca și până în sfârșit să nu mă părăsești”. Deci după ce a trecut ziua aceea și a venit noaptea, cuviosul a adormit puțin și i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creștinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul și Marele Nicolae, și au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânți, că Dumnezeu este cu tine și îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineața și-ți va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ți aducă această hrană în toate zilele vieții tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru și mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ți se va aduce ție de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna și pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat și a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae.

Iar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a adus hrană cerească și, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngerești și atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârșit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană și Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.

Astfel s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani. Și au pierit ispitele diavolești, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările și toate meșteșugirile diavolești au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Și în atâția ani cuviosul n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperământ și pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-și arcul și tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Și trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci și dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viața asemenea cu îngerii.

Și când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieșind din dumbravă un țap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel țap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l săgeteze pe el. Iar țapul, povățuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peșterii cuviosului și a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă țap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol și cu perii crescuți ca la o fiară. Pe acesta văzându-l vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare și s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, și pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca și tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te și vino la mine și-ți voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă și a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins și l-a sărutat pe el întru Domnul și, șezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod și a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara și ținut în lanțuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae și a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, și cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors și cu ce chip s-a sălășluit în muntele acela. I-a mai spus și cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câți ani a viețuit și, în scurt să zicem, a spus toată viața lui acelui vânător.

Și s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, și s-a înspăimântat și s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său și te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci și eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!”. Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi așa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta și te ispitește pe tine singur, de vei putea să suferi nevoințele cele pustnicești. Însă să te ispitești pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză și de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moștenirii tale să o împărți săracilor, să te silești la post și la rugăciuni și să iei aminte la tine însuți cu suflet umilit. Așa să petreci tot anul acesta și, după săvârșirea anului, să vii iar la mine și ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ți se va porunci”.

Aceasta zicându-i sfântul și dând vânătorului binecuvântare și rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său și cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ție să o păzești, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, și a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Și sfârșindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări și pe fratele său și a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieșit la mal și au mers drept prin pustia muntelui. Și ajungând ei la peștera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toți și a alergat la peșteră. Și acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închiși frumos și celelalte părți ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat și, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns și cei ce-i urmau lui. Și văzând pe un mort cinstit ca acela și pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort și pentru ce plângi așa de amar pentru el?”. Iar vânătorul, plângând și tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viața Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor și au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaștele sfântului, îndată a câștigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ți ajunge că m-ai izgonit din peștera mea? Acum mă izgonești și din această locuință?”. Aceasta zicând, a ieșit din gura omului ca un fum, și a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puțină vreme, s-a sculat sănătos și a zis către fratele său: „Îți mulțumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!”. Și iarăși căzând cu mulțumire la moaștele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toți împreună, luând cinstitele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal și, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaștele sfântului, episcopul cetății a auzit și, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaște dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru și le-a dus cu cinste la episcopia sa. Și punându-le într-o raclă de mare preț, și cântând trei zile și trei nopți laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-petru-atonitul

Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021
Un eveniment însemnat, marcat începând din anul 1974 de Organizația Națiunilor Unite (ONU), care este găzduit în fiecare an într-o țară diferită, cu activității axate pe o temă anume. Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021 are loc în Pakistan, cu tema „Restaurarea Ecosistemelor”.

Cine participă la Ziua Mondială a Mediului Înconjurător?
Încă de la crearea sa, Organizația Națiunilor Unite a subliniat că acest eveniment ar trebui privit și ca „Ziua Oamenilor” unde fiecare dintre noi trebuie să facă ceva pozitiv care să contribuie la protejarea planetei noastre. De exemplu, Australia este o țară care participă în mod regulat la acest eveniment. În toată țara sunt organizate evenimente școlare și comunitare locale, cum ar fi campanii de curățare, acțiuni de plantare a copacilor și plimbări pe trasee.

Ca urmare a situației neprevăzute cauzate de pandemie, în 2021, este posibil ca evenimentele comunitare din anii anteriori să nu se desfășoare în același fel. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că tu și elevii sau copiii tăi nu mai poți contribui în felul tău. Continuă să citești această pagină pentru câteva sugestii prin care poți marca Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021.

Modalități de restaurare a ecosistemelor:
Întrucât tema Zilei Mondiale a Mediului Înconjurător din 2021 este restaurarea ecosistemelor, s-ar putea să vrei să marchezi această ocazie organizând un eveniment sau o inițiativă pentru copiii și / sau elevii tăi axată pe restaurarea ecosistemelor României și / sau a ecosistemelor din zona locală.

Iată câteva sugestii pentru activități educaționale și distractive, care susțin această temă, ideale pentru diferite contexte (Covid-19), dar și diferite posibilități:

Inițiază o acțiune de curățare a unui lac, plaje, parc sau altă zonă naturală.
Ecologizarea casei, școlii sau a unui spațiu public cu arbori sau plante băștinașe.
Oferirea unei donații sau alt sprijin pentru inițiative de restaurare sau conservare a mediului înconjurător din România sau localitate ta.
Începerea unei noi politici de achiziționare de produse alimentare sezoniere și locale.
Organizarea unei expoziții de afișe, fotografii sau artă (chiar și în mediul online) care să prezinte frumusețea ecosistemelor locale.
Găzduirea unei discuții despre valoarea ecosistemelor și amenințările cu care se confruntă. Ce se poate face pentru a inversa aceste tendințe?
Scrierea unei scrisori către ziarul local.
Orice ai face, sărbătorește momentul și răspândește vestea! Creează fotografii cu activitățile tale de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și postează-le pe rețelele de socializare cu eticheta #TwinklRomânia #GenerationRestoration și #WorldEnvironmentDay pentru a vă maximiza contribuția la mișcarea de restaurare.

De ce sunt importante ecosistemele?
Ecosistemele sunt rețeaua vieții pe Pământ. Un ecosistem cuprinde toate organismele vii și interacțiunile dintre ele și împrejurimile lor într-un loc dat. Ele există la toate scările, de la o bucățică de pământ la întreaga planetă, și includ păduri, râuri, zone umede, pajiști, estuare și recife de corali. Orașele și terenurile agricole conțin și ele ecosisteme importante.

Ecosistemele ne oferă beneficii neprețuite. Acestea includ:

Un climat stabil și aer curat.
Aprovizionare cu apă, alimente și materiale de toate tipurile și protecție împotriva dezastrelor și bolilor.
Ecosistemele naturale sunt importante pentru sănătatea noastră fizică și mentală și pentru identitatea noastră.
Ele găzduiesc animale sălbatice prețioase.
Pentru mulți, ei sunt o sursă de mirare și spiritualitate.

sursa: https://www.twinkl.ro/event/ziua-mondiala-a-mediului-inconjurator-2021

Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Copilului

Bibliografie:

1. Florescu, Florea Bobu, Portul popular din Muscel, E.S.P.L.A., București, 1957.
2. Florescu, Florea Bobu, Stahl, Paul, Petrescu, Paul, Arta populară din zonele Argeș și Muscel, Editura Academiei Române, București, 1967.

BIBLIOGRAFIE:

1. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureșan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Coordonare și note de Valentin Mureșan, Comentariu de Valentin Mureșan, București, Humanitas, 2007
2. Aristotel. Etica Nicomahică (traducere de Stella Petecel). București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988;
3. Julian Baggini; Peter Fosl. A Compendium of Ethical Concepts and Methods. London: Blackwell Publishing, 2014;

Înainte de 1958, în şcolile franceze existau cabinete specializate, biblioteci de clasă (în grija profesorilor de franceză), precum şi biblioteci ale profesorilor, deservite de către bibliotecari.
În anul 1958, la Liceul Janson-de- Sailly din Paris se creează primul CLDP (centrul local de documentaţie pedagogică), destinat doar profesorilor şi gestionat de un profesor numit de director ; acest CLDP, devenit în 1962 SD (serviciu de documentare) funcţiona în paralel cu biblioteca şcolară. Oficializarea serviciului de documentare şi informare prin fuzionarea bibliotecii şi a serviciului de documentare propriu-zis şi adăugarea unei noi secţii, documentaţia şcolară şi profesională, aveau să se realizeze în anii 1966-1967. Începând cu 1969, în Franţa a fost pusă în practică o politică de dezvoltare a serviciilor de documentare şi informare, devenite în 1973 centre de documentare şi informare (CDI). În ceea ce priveşte funcţia de documentarist, aceasta a căpătat legitimitate şi identitate prin Legea de orientare din 1989.
În 1991, toate liceele de profil general şi tehnic, aproximativ o treime din liceele profesionale şi trei sferturi din şcolile generale erau echipate cu un CDI. Astăzi fiecare unitate şcolară din învăţământul secundar francez este dotată cu un CDI. În plus, reţeaua SCEREN (Service Culture Editions Ressources pour l’Education Nationale), formată dintr-un centru naţional de documentare pedagogică (CNDP), centre regionale de documentare pedagogică (CRDP) şi centre departamentale de documentare pedagogică (CDDP), a oferit şi oferă sprijin permanent în domeniul politicilor documentare fiecărui cadru didactic, fiecărui responsabil din sistemul educativ.
Experienţa franceză în acest domeniu avea să fie cunoscută în România graţie unui proiect franco-român, proiectul bilateral « Éducation à l’information en milieu rural défavorisé »- „Educaţia pentru informaţie în mediul rural defavorizat ».
În directă legătură cu « Programul de relansare a învăţământului rural », program aprobat de Guvernul României în ianuarie 1999, prin Ordinul M.E.N. Nr.5135/22.12.1999, se stabileau reperele Proiectului bilateral româno-francez de promovare a centrelor rurale de documentare, informare şi de formare a personalului didactic, proiect desfăşurat de Ministerul Educaţiei Naţionale în colaborare cu Serviciul de Cooperare şi Acţiune Culturală din cadrul Ambasadei Franţei la Bucureşti. Acest proiect va fi cunoscut sub numele de « Educaţia pentru informaţie în mediul rural defavorizat » şi se va desfăşura inițial în şase judeţe nominalizate de M.E.N., ca apoi până în prezent să se extindă în toată țara.
Existenţa C.D.I.-ului oferă noi posibilităţi în realizarea obiectivelor din Curriculum-ul naţional:
-        Egalizarea şanselor prin accesul la educaţie pentru grupuri dezavantajate;
-         Promovarea succesului şcolar care îl plasează pe elev în centrul procesului educativ, oferindu-i acestuia autonomia;
-         Permite accesul tuturor elevilor la informaţie;
-         Oferă posibilitatea elevilor să se iniţieze în folosirea şi utilizarea metodelor moderne de lucru (munca în echipă, abordare  interdisciplinară) sau să-şi formeze atitudini specifice (spirit de iniţiativă, deprinderi de căutare şi prelucrare a informaţiilor);
-         Oferă posibilitatea cadrelor didactice de a-şi pregăti lecţii active folosind metodele activ-participative.
Un factor important îl reprezintă Curriculum la decizia şcolii (CDŞ/CDL), în direcţia căruia se concretizează câteva obiective:
-         Crearea autonomiei elevului în studiul personal (cercetare, documentare, informare);
-         Diversificarea programelor opţionale şi lărgirea sferei de studiu a elevului/profesorului;
-         Crearea şi gestionarea unor activităţi tipice (redacţii, cercuri/cluburi de lectură, ateliere);
-         Implicarea activă a partenerilor proiectelor educaţionale interne (de consiliere şi orientare şcolară) în asigurarea unei informări exacte asupra statutului şi a rolului lor;
-         Implicarea părinţilor, a comunităţii economice şi a comunităţii  în viaţa şcolii.

Centrul de documentare şi informare poate fi utilizat în mod programat sau liber.
A. Utilizarea programată presupune două tipuri de activităţi:
1. şedinţe de prezentare a CDI ca centru de resurse, realizate de către documentarist la începutul anului şcolar, pentru toate clasele nou-intrate în unitatea şcolară, şi în timpul anului şcolar, ori de câte ori este nevoie, la solicitarea unui cadru didactic;
2. activităţi de iniţiere în cercetarea documentară care se pot desfăşura în cadrul unor cursuri distincte coordonate de către documentarist (cursuri opţionale), sau în cadrul unor proiecte (inter)disciplinare desfăşurate în parteneriat de către documentarist şi echipa pedagogică .
B. Utilizarea liberă a centrului de documentare şi informare
Când elevii nu au cursuri, ei pot utiliza centrul de documentare şi informare pentru a împrumuta sau restitui o carte, pentru a consulta şi exploata resursele documentare din curiozitate personală sau în vederea pregătirii unei lucrări solicitate de către un cadru didactic, pentru a asculta o caseta, un disc, pentru a viziona diapozitive sau casete, pentru a se informa asupra vieţii şcolii şi a oraşului/satului în care trăiesc sau pentru a participa activ la viaţa centrului de documentare şi informare (recomandarea unor achiziţii, pregătirea cărţilor pentru împrumut şi ordonarea lor la raft, efectuarea unor rezumate, pregătirea unor expoziţii, mediatizarea unor acţiuni) .
Periodic, profesorul documentarist va propune colegilor săi o activitate de promovare a resurselor centrului de documentare şi informare, o activitate cu caracter cultural sau o activitate de încurajare a lecturii de orice tip. Fiecare activitate se va pregăti, promova şi desfăşura cu ajutorul documentaristului şi/sau al unui cadru didactic.
CDI ca spaţiu-resursă presupune desfăşurarea de acţiuni pedagogice, educative, culturale, pe care profesorul documentarist le realizează împreuna cu educatorii, învăţătorii/institutorii, profesorii de discipline, bibliotecarul, conducerea scolii şi cu alţi parteneri cuprinşi sau nu în sistemului educativ, dar care pot participa la organizarea şi  desfăşurarea de activităţi adresate elevilor, profesorilor sau membrilor comunităţii locale. Proiectele de colaborare pot fi propuse de profesorul documentarist, cadrele didactice, conducerea şcolii sau alţi parteneri educativi.
Profesorul documentarist va realiza proiecte şi activităţi disciplinare şi inter-/ pluri-/
transdisciplinare, în colaborare cu ceilalţi colegi - cadre didactice, consilieri educativi, directori, iniţiind elevii în cercetarea documentara şi în folosirea eficientă a spaţiului CDI, formând utilizatorii în sensul dobândirii autonomiei în învăţare/ informare. Colaborarea profesorului documentarist cu cadrele didactice şi alţi potenţiali parteneri în cadrul CDI are un rol importat în organizarea şi desfăşurarea sistematică de activităţi, care să vizeze recuperarea elevilor cu dificultăţi în învăţare şi reintegrarea graduală în circuitul şcolar a elevilor în situaţie de risc sau abandon şcolar, precum şi de activităţi privind orientarea şcolară profesională şi vocaţională, educaţia pentru democraţie, educarea elevilor în vederea dezvoltării unei atitudini civice şi a promovării deschiderii spre lumea contemporană, promovarea imaginii şi activităţii şcolii şi a CDI, implicarea comunităţii locale în viaţa şcolii, educaţia pentru imagine, educaţia pentru sănătate, dezvoltarea curiozităţii intelectuale şi culturale, precum şi iniţierea si implicarea în proiecte educative/culturale europene şi internaţionale.
Profesorul documentarist reprezintă instituţia şcolara în relaţia cu alte instituţii de cultură. El contribuie la promovarea imaginii unităţii şcolare pe plan local, regional, naţional, internaţional şi la întărirea legăturii şcoală-comunitate, alături de membrii echipei pedagogice şi de conducerea unităţii de învăţământ.
Profesorul documentarist stabileşte relaţii de parteneriat şi colaborare cu alte instituţii (alte unităţi de învăţământ, biblioteci, muzee, ONG-uri etc.), cu mass-media, cu părinţii elevilor. Acesta facilitează colaborarea partenerilor implicaţi în procesul de educare şi formare al copiilor şi tinerilor din învăţământul pre-primar, primar, secundar inferior şi secundar superior
Profesorul documentarist iniţiază, organizează şi contribuie la desfăşurarea activităţilor în parteneriat cu diferiţi parteneri din exteriorul unităţii şcolare. Profesorul documentarist participa la punerea în comun a datelor pentru realizarea unei reţele judeţene sau naţionale a CDI.
În special se pot desfăşura activităţi în care se folosesc interdisciplinaritatea,  pluridisciplinaritatea şi metode moderne de predare şi evaluare.
              Iată, de exemplu,  una din multele modalităţi de implementare a câtorva metode  moderne în lecţiile de limba româna   cu tema “Iarna”  - de  Nicolae Labiş:
- lecţia se desfăşoară pe fundal muzical –Anotimpurile de Vivaldi aducându-le elevilor la cunoştinţă existenta unor cântece cu acelaşi titlu  (se foloseşte aparatura din dotarea  CDI);
- pe videoproiector se prezintă elevilor o ghicitoare al cărui răspuns este iarna;
- ciorchinele: pornind de la cuvântul iarna elevii vor trebui să spună tot ce le vine în minte despre acest anotimp,  elevii sunt împărţiţi pe mai multe grupe (în funcţie de numărul elevilor sau al calculatoarelor) şi vor avea de completat pe calculator o schemă radială  ( se folosesc calculatoarele):

- se listează pagina realizată anterior, iar în timp ce vor citi individual textul poeziei elevii vor bifa pe  coală elementele pe care le regăsesc în textul lui Labiş ( se folosesc imprimantele);
- tot pe videoproiector profesorul prezintă textul poeziei pe fundalul unor imagini sugestive pentru  fiecare strofă pentru a fi mai atractivă activitatea şi pentru o mai bună înţelegere a conţinutului;
- se recitesc strofele poeziei şi elevii vor sublinia cuvintele al căror înţeles nu îl cunosc, apoi vor căuta în dicţionare  (se foloseşte fondul de carte din CDI);
- apoi lucrând în echipe ( se foloseşte mobilierul modular) elevii vor răspunde la întrebările din manual referitor la textul poeziei, fiecare lider va prezenta răspunsurile confruntând ideile.
- elevii vor naviga pe internet folosind diferite motoare de căutare sau direct pe wikipedia, alte poezii ale scriitorului de Nicolae Labiș, dar şi  date despre autor (se folosesc calculatoarele conectate la internet), dar  vor avea la dispoziție și cărți ale poetului chiar în CDI.
                  Aşa cum am precizat sunt doar câteva metode  utilizate, dar ceea ce  vroiam să subliniez este faptul că în Centrul de Documentare și Informare avem la dispoziţie o diversitate de materiale şi mijloace pe care nu le întâlnim în sălile de clasă şi care vin în sprijinul atât al cadrelor didactice, dar mai ales al elevilor pentru a-i ajuta să-și formeze abilităţi necesare în viaţa de adult. Astfel este realizat obiectivul major al învăţământului “pregătirea  tinerilor pentru viaţă ”, căci nu este suficient să îl împovărăm pe elev cu o serie de informaţii dacă acesta nu ştie să le folosească,  mai târziu în orice profesie şi-ar alege.
O altă funcție a Centrului de documentare și informare este aceea de a comunica informația scrisă (documente) publicului larg. Trebuie precizat Centrul de documentare şi informare foloseşte sistemul accesului liber la raft, cu asigurarea condiţiilor de spaţiu, mobilier şi securitate adecvate.
Pentru o activitate eficientă de comunicare a documentelor, profesorul documentarist trebuie să organizeze depozitul de carte pe fonduri și colecții în funcție de specificul și  funcțiile C.D.I.-ului respectiv. Tot el trebuie să facă public și înțeles elevilor modul de catalogare și clasificare a documentelor.
În CDI, cele zece clase principale ale Clasificării Dewey, respectiv Clasificării Zecimale Universale, pot fi stabilite cu ajutorul „margaretei documentarelor”, propusă în 1983 de către CRDP din Grenoble (Franţa); culorile celor 10 petale ale „margaretei documentarelor” sunt cele utilizate astăzi în centrele de documentare şi informare franceze; acest sistem permite elevilor să repereze domeniile corespunzătoare celor 10 clase principale nu doar cu ajutorul unei cifre, ci şi cu ajutorul unei culori:
000, respectiv 0 - Generalităţi: negru;
100, respectiv 1 - Filosofie: maro;
200, respectiv 2- Religie. Mitologie: roşu;
300, respectiv 3- Ştiinţe sociale : portocaliu;
400- Limba. Lingvistica : galben ; pentru Centrele de Documentare şi Informare care utilizează CZU, clasa 4 este liberă;
500, respectiv 5 - Ştiinţe naturale: verde;
600, respectiv 6 - Ştiinţe aplicate : albastru,
700, respectiv 7 - Arta. Distracţii. Sport : roz;
800 - Literatură, respectiv 8 - Limbi. Lingvistică. Literatura : gri;
900, respectiv 9 - Istorie. Geografie: alb.

Putem trage următoarele concluzii cu privire la Centrul de Documentare și Informare:

- trebuie să asigure accesul liber la informație a elevilor și membrilor comunității locale;
- trebuie să dezvolte capacitatea de relaționare și comunicare a tinerilor în vederea integrării în societate.
BIBLIOGRAFIE

1. Anexa 1 OMECT nr. 5689/20.10.2008, Regulamentul de organizare și funcționare a Centrelor de Documentare și Informare (CDI);
2. Centrul de Documentare şi Informare. Alba Iulia, 2002;
3. Clasificarea Zecimală Universală. Ediţie prescurtată. Tabele şi index alfabetic. Bucureşti, 1995;
4. Fișa cadru a profesorului documentarist;
5. Ordinul MEC nr. 3328/8.03.2002;
6. Regulamentul de organizare și funcționare a centrului de documentare și informare (CDI), 2005;
7. Statutul profesorului documentarist.

         Teritoriul comunei Domneşti, judeţul Argeş se află situat pe cursul mijlociu al Râului Doamnei, la 24 km – distanţă de Munţii Făgăraş şi 40km de vârful Moldoveanu, în partea de nord a judeţului. Are o aşezare avantajoasă din punct de vedere economic, fiind situată la distanţa de 45 km de Piteşti, oraşul de reşedinţă al judeţului şi 24 km faţă de oraşele Câmpulung Muşcel şi Curtea de Argeş.
  Localitatea Domneşti aparţine din punct de vedere geomorfologic unei depresiuni intracolinare în zona de contact a subcarpaţilor Getici cu Podişul Getic, ea făcând trecerea de la relieful de deal la relieful de podiş.

FACTORI CE INFLUEȚEAZĂ FLORA ȘI FAUNA

Din punct de vedere geologic, teritoriul studiat este de vârstă levantină şi cuaternară, alcătuit din nisipuri, pietrişuri şi argile care stau discordante pe argilele şi marnele daciene.
În partea de nord a teritoriului, argilele şi marnele daciene, sunt scoase la zi, ele constituind materialul pe care se formează solurile actuale şi asupra cărora acţionează procesele de modelare a reliefului.
Depresiunea intracolinară Domneşti prezintă atât aspecte de deal cât şi de podiş, relieful acestui teritoriu se caracterizează prin culmi cu înălţimi de peste 600m, înşeuări largi şi înguste, suprafeţe structurale şi cueste, terase şi luncă. Acestea atestă o mare intensitate a agenţilor externi grefaţi pe un fond litologic şi structural foarte variat. Rolul principal a revenit Văii Râului Doamnei care a sculptat un culoar larg de vale.
La zona de contact se formează cele şapte muşcele aşezate de la est la vest pe culmi paralele străbătute de la nord la sud de ape permanente. Muşcelele sunt dealuri rotunjite cu înclinare sudică, acoperite cu fâneaţă şi pajişti naturale.
         Acestea au fost împădurite altădată, dar din nevoie de a asigura păşunatul şi fânul necesar animalelor, localnicii le-au defrişat. Acest proces de defrişare a condus la declanşarea degradărilor de teren.
          Fondul creat de relief a condus şi la diversificarea condiţiilor climatice. Aşezarea fizico-geografică a depresiunii îi conferă un topoclimat temperat continental de adăpost, favorabil pomiculturii şi creşterii animalelor.
Verile nu sunt prea calde, temperatura medie a lunii celei mai calde variază între 18°C şi 23°C, iar iernile nu sunt aspre cu temperatura medie în luna cea mai rece care variază între 2° şi 3°C.
Precipitaţiile care cad în această zonă sunt satisfăcătoare agriculturii, climatul este umed cu rare perioade secetoase.
Vânturile nu sunt puternice, cea mai mare cantitate de aer se scurge pe direcţia nord-sud pe valea Râului Doamnei.
Apele din zonă au un regim hidrologic permanent determinat de volumul precipitaţiilor. Maximele se înregistrează primăvara prin topirea zăpezilor din bazinul hidrografic al Râului Doamnei şi a regimului de dezgheţ, iar vara ploile au un caracter torenţial.
          Ca zonă de contact, depresiunea Domneşti are o economie de tip muşcele, caracterizată prin elemente de pomicultură asigurată prin plantaţii masive de pomi fructiferi cu soiuri de mare productivitate.

FLORA ŞI FAUNA

Pe teritoriul comunei Domneşti flora şi fauna au suferit modificări esenţiale datorită intervenţiei antropice. De asemenea prin caracterele sale ea atestă interferenţa condiţiilor specifice munţilor şi dealurilor.
1. Flora
Vegetaţia lemnoasă pe teritoriul comunei Domneşti este reprezentată prin păduri de stejar întâlnite pe poduri şi pantele sudice, pădurile de fag întâlnite pe pantele cu expoziţie nordică, nord-vestică şi nord-estică. Pădurea de fag reprezintă vegetaţia spontană defrişată destul de târziu (începutul secolului al XX-lea).
În locul fagului s-au instalat mesteacănul (Betula verrucosa) şi arinul, specii hidrofile venite de pe versanţii văilor, pe podul teraselor, atraşi de excesul temporar de apă rămas neutilizat în urma defrişării. La exemplarele rămase pe podul terasei se constată efectele: uscăciunile de care suferă în perioadele calde. Vegetaţia lemnoasă se mai completează cu: ulmul (Ulmus compestris) jugastrul (Acer campestre), carpenul (Carpinus batalus), plopul (Populus nigra şi Populus alba), frasinul (Fraxinus excelsior), teiul (Tilia cordata), sângerul (Cornus sanguinea) şi alunul (Corilus avellana).
Pe lângă aceste specii care alcătuiesc pădurea , sporadic se întâlnesc specii de măr, păr şi cireş sălbatic.
Plopul, arinul, salcia şi răchita se observă de regulă în pădurile de zăvoi din lumea Râului Doamnei, pe văi cu umiditate multă sau la baza versantului cu expoziţie nordică şi sud-vestică.
        Pădurile de stejar în cadrul teritoriului nostru sunt situate pe ambele versante ale Râului Doamnei, în punctele: Dealul Cărbune, Aninoasa şi Priboi în vest şi Lăncioi, Podul lui Curcă, Podul Lepii şi la Schiopu în est.
Creşterea animalelor, o veche ocupaţie a locuitorilor din această zonă a atras după sine defrişarea unor suprafeţe de păduri pentru a fi transformate în păşuni naturale. Acestea sunt situate mai ales pe versantul vestic, pe podul terasei 4 în Dealul Cărbune, Aninoasa şi Mălăişte.
În scopul valorificării resurselor subsolului (cărbune) s-a defrişat şi pădurea de stejar din punctul „La Şchiopu” dar pentru menţinerea echilibrului biologic în cadrul depresiunii Domneşti au fost plantate circa 52 ha cu diferite specii de răşinoase în Deal şi Valea Rudei.În total, pădurile au ocupat o suprafaţă de 407,91 ha, în 1975.
În afara terenurilor ocupate cu păduri şi pomi fructiferi se întâlnesc terenuri cu fâneaţă alcătuite din vegetaţie ierboasă ca: (Festuca pseudovima), ţepoşica (Nordus strictă), zâzania, timoftica, golomăţul, tremurătoarea, trifoiul alb şi roşu, sulfina, ghizdeiul, lucerna, măzărichea, coada calului, rogozul, ştevia, piciorul cocoşului, măcrişul, busuiocul sălbatic, pătlagina.
Pe areale microdepresionare cu exces de apă se întâlneşte frecvent ţipirigul şi alte plante nefolositoare pentru agricultură.
Fâneţele reprezintă de regulă suprafeţele ocupate de livezile cu pomi fructiferi. Acestea sunt situate mai ales pe versantul estic în punctele: Muşcel, Treime, Podul lui Vlădic, Podul lui Curcă, Podul Lepii, Pârîul Radei, iar pe versantul vestic în „Deal” şi Aninoasa. Din suprafaţa agricolă, fâneţele ocupă 295,20 ha, iar păşunile 173,58 ha.
Însumând suprafaţa de 188,49 ha solurile arabile sunt răspândite pe terenuri foarte mici datorită pantei accentuate, cele mai multe soluri fiind pretabile pentru livadă, fâneaţă şi păşune.
          2. Fauna
          Fauna ce caracterizează zona comunei Domneşti se încadrează în fauna pădurilor de foioase unde se întâlnesc vieţuitoarele din regiunile montane şi cele de stepă. Întâlnim deci elemente specifice de pădure, - printre care mistreţul şi viezurele, iar dintre mamiferele de pradă, lupul, vulpea, pisica sălbatică – şi specii pătrunse din silvostepă, ca iepurele, fie din etajul răşinoaselor, ca veveriţa, jderul, căprioara. În ultimul timp unele din aceste animale au dispărut din zonă.
Din pădurile de răşinoase coboară uneori cerbul şi ursul, în mod cu totul sporadic, acestea alcătuiesc elemente de interes vânătoresc deosebit de preţuite. Dacă în unele ţări ale Europei aceste animale au dispărut prin vânătoarea neraţională, în ţara noastră au fost create crescătorii de urşi pentru popularea pădurilor. Astfel în cadrul Ocolului Silvic Aninoasa din judeţul nostru pe valea Bratiei se află o crescătorie de urşi, care populează pădurile când ajung la maturitate. Aceştia coboară uneori în sat aducând daune prin distrugerea livezilor a culturilor de porumb şi animalelor domestice.
Dintre păsări, mai tipice sunt: ciocănitoarea, piţigoiul, cinteza, gaiţa, vrabia, uliul, eretele, bufniţa, cucuveaua, coţofana, iar dintre cele călătoare semnalăm prezenţa cucului, pupezei, berzei, rândunicii. Se observă o reducere a numărului unor păsări cum ar fi: codiţa roşie şi coţofana.
Reptilele sunt reprezentate prin şarpele de apă, şarpele neveninos, guşterele şi batracieni.
În apa Râului Doamnei cresc peşti ca: mreana, cleanul, podetele, nisiparniţa şi verdetele.
Speciile de insecte sunt cele care sunt caracteristice zonelor de deal, care se hrănesc cu frunzele copacilor: rădaşca, cărăbuşul, croitorul, fleana, fluturi de tot felul viu coloraţi, muşte, ţânţari. Împotriva insectelor dăunătoare precum şi a bolilor pomilor fructiferi şi pădurilor s-au luat măsuri de combatere.
           Împrăştierea insecticidelor împotriva dăunătorilor a atras după sine uneori distrugerea numărului de albine, fenomenul de polenizare a avut de suferit, iar producţia de fructe a fost redusă. În ţara noastră au intrat în vigoare în ultimii ani legiferări stricte în legătură cu combaterea eroziunii solului, cu protecţia mediului ambiant, cu lupta împotriva poluării aerului şi apelor.

Bugetul reprezintă transpunerea în mărimi financiare a scopului şi obiectivelor unei organizaţii. Prin intermediul bugetului o unitate şcolară sau o structură şcolară cuprinsă în aria de responsabilitate a unei autorităţi locale poate decide cum îşi poate aloca resursele în vederea atingerii obiectivelor. Bugetul trebuie să reprezinte un plan pentru direcţionarea tuturor resurselor aflate la dispoziţia organizaţiei: timp, resurse umane, resurse fizice; resursele financiare reprezintă doar un aspect al bugetului, iar documentul de buget, exprimat în termeni financiari, face parte din planul anual integrat al unităţii şcolare, care este un plan managerial. Procesele de bugetare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, dintre care menţionăm doar următoarele: anualitea, echilibrul şi publicitatea.
Este important pentru managementul de la diferite niveluri să ţină cont, în momentul în care se iau decizii, de conexiunile care există - în special între rezultatele ce se obţin şi obiectivele stabilite - şi de faptul că pentru a ajunge la aceleaşi rezultate, deciziile financiare pot fi diferite. Procesul de alocare a resurselor trebuie să aibă în vedere o perioadă fixă de timp, de regulă anul bugetar sau anul fiscal; unele procese de alocare a resurselor se pot prelungi pe o perioadă de timp mai mare de un an, fiind necesare bugetele multianuale, de regulă pentru proiectele de investiţii. Orice proces financiar din învăţământ  conţine următoarele etape: Construirea bugetului,  Alocarea resurselor financiare, Managementul financiar operaţional - derularea operaţiilor financiar-contabile şi monitorizarea lor, Evaluarea rezultatelor şi efectelor obţinute (prin audit şi inspecţie); măsuri de corecţie (reacţie).
Un buget poate fi:
- echilibrat, dacă veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- în deficit, dacă cheltuielile prevăzute sunt mai mari decât veniturile; este un caz puţin probabil în sistemul românesc, întrucât nici o cheltuială nu se poate efectua decât după constituirea sursei iar modalităţile de finanţare a deficitelor utilizate în economie (împrumuturi la bancă etc.) nu sunt aplicabile în şcoli; la limită, toate cheltuielile "în plus" trebuie suportate de către cei care le-au angajat;
- în excedent, dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile; în acest caz, dacă banii rămaşi provin din fonduri publice ei se pierd (se returnează), iar dacă provin din venituri proprii, ei se pot constitui ca o sursă de finanţare pentru alte activităţi sau programe, sau pot fi economisiţi şi vor fi introduşi ca venituri în bugetul anului următor sau vor fi păstraţi "în rezervă" pentru situaţii neprevăzute.
La nivelul unităţii şcolare, bugetarea se realizează în condiţiile existenţei unor standarde şi a unor costuri normative, care să fie folosite într-un cadru legal adecvat şi cu structuri de gestiune a informaţiei strict necesare - ceea ce încă este un deziderat în momentul de faţă; se realizează pentru cheltuielile de bază, precum şi pentru fonduri (numite "granturi") care se distribuie şcolilor pe criterii de echitate (şcoli sau zone defavorizate), sau de performanţe deosebite (bonificaţii).  Pentru această a doua categorie, şcolile întocmesc, de exemplu, propriile scheme de plăţi de merit sau definesc, împreună cu autorităţile locale, reguli privind angajarea personalului şi pentru plata unei părţi din salarii, implicând comunitatea prin contribuţii reglementate la nivel local sau voluntare.
Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile în drept ale statului în scopul implementării politicilor publice, sub aspectul lor financiar; acest proces se desfăşoară într-un cadrul juridic bine definit.
Principalele surse ale bugetului unităţii şcolare sunt:
a. Alocaţiile de la bugetul central al statului şi alocaţii de la bugetele locale reprezintă cele mai importante surse de finanţare.
b. Veniturile proprii ale unităţilor şcolare - provenite din formarea continuă, cercetarea ştiinţifică, consultanţa de specialitate, taxele de studii, taxele administrative, producţie şi servicii etc.; menţionăm că banii proveniţi din aceste surse au acelaşi regim de fonduri publice.
c. Programe naţionale şi internaţionale - de reabilitare a şcolilor, de relansare a învăţământului rural; de reformă a învăţământului preuniversitar etc.;
d. Alte resurse - donaţii, sponsorizări etc.

Prof. NICUȚ OVIDIU GEORGE
Liceul Tehnologic „Petre Ionescu Muscel”
Domnești - Argeș