In acelasi timp insa, este si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa, o renuntare de bunavoie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu. Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si al sarguintei noastre spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii Sai, care nu au nevoie de hrana. "Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana" (Sf. Simeon Tesaloniceanul, rasp. la intreb. 14, p. 327).

Rostul postului este folosul trupului si al sufletului, pentru ca intareste trupul si curateste sufletul, pastreaza sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea si Legea Veche il recomanda si il impune de atatea ori (Ies., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Si Iisus, fiul lui Sirah, zice: "Nu fi nesatios intru toata desertaciunea si nu te apleca la mancari multe. Ca in mancarile cele multe va fi durere, iar nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat, multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata" (37, 32-34).

Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); si tot Mantuitorul ne invata cum sa postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfintii apostoli si ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au randuit postul pentru crestini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Iata cateva situatii in care Sfanta Scriptura pomeneste despre post; Moise a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos in vremea judecatilor lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), in vreme de nenorociri si primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) si este bun in vederea izbavirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun in vremea suferintelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; in vremea suferintelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie insotit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de marturisirea pacatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) si de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru intoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca si in vremea de intristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos lauda si recomanda postul cu multa staruinta. Iata ce spune sfantul Ioan Gura de Aur: "Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza" (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).

Postul se savarseste in mai multe feluri si anume:

a) Ajunare desavarsita - atunci cand nu mancam si nu bem nimic cel putin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisa, cand mancam numai spre seara mancari uscate: paine si apa, fructe uscate, seminte etc.

c) Postul obisnuit sau comun - cand mancam la orele obisnuite, dar numai mancari de post, adica ne infranam doar de la mancarile de dulce (carne, peste, branza, lapte, oua, vin, grasime s.a.).

d) Post usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre si untdelemn, cum este prevazut in Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sarbatori care cad in cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi in cursul anului sunt in zilele de miercuri si vineri, ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua taierii Capului sfantului Ioan Botezatorul (29 august), precum si ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post asezat din vremea cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciuni spre primirea botezului.

Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) si Postul Sfintilor Apostoli; randuiala dupa care se tin aceste sfinte patru posturi este scrisa in Tipicul cel Mare al Bisericii.

INVATACELUL: Nu cumva e o exagerare ? Omul poate sa manance orice mancare, fiindca mancarea nu spurca pe om. De aceea, nu trebuie sa facem deosebire intre mancarele de post si cele de frupt (dulce), fiindca toate sunt la fel de curate, dupa cum a spus Mantuitorul: "Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om". Si mai departe tot El da explicatii, la insistentele sfantului Petru: "Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om?" (Matei, 15, 11-18). Deci, nu are rost sa facem deosebire intre mancari, ca si cum prin unele (de post) ne-am mantui, iar prin altele ne-am spurca isi ne-am osandi.

PREOTUL: Este adevarat ca nu prin mancari se spurca omul, pentru ca ele toate sunt curate. Dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa mai existe post. In cele de mai sus ti-am aratat - dupa Sfanta si dumnezeiasca Scriptura - ca postul este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu, apoi ti-am dat numeroase citate biblice ca marturii despre legea postului si folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri intre unele mancari, ci si de a disciplina trupul si puterile sufletesti spre usurare si curatire de pacate. Daca sfintii prooroci, sfintii apostoli si toti sfintii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atat de mult in viata lor si nici nu ar fi lasat oamenilor invatatura sa posteasca.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legatura cu dezlegarea posturilor, ci se refera numai la obiceiul fariseilor si al carturarilor de a nu manca cu mainile nespalate. Mantuitorul talcuieste sfintilor Sai ucenici si apostoli cele ce nu intelegeau, spunandu-le ca a manca cineva cu mainile nespalate (situatia in care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, caci necuratia omului nu vine din afara, ci din launtru, adica din inima lui, asa cum adesea din inima fariseilor si a carturarilor fatarnici ieseau cuvinte pline de hula, de ura, de zavistie si pizma la adresa Mantuitorului, si acelea erau care ii spurcau pe ei. Mantuitorul nostru si Dumnezeu, vazand in inima lor aceasta necuratie duhovniceasca, ii mustra numindu-i "orbi". Carturarii aveau nevoie sa-si spele inima de ura, de zavistie, de pizma, de fatarnicie, pentru a se curati inaintea lui Dumnezeu, iar ei, fatarnicindu-se, se aratau ravnitori in obiceiurile lor de a-si spala negresit mainile cand stateau la masa, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seama si mai placut lui Dumnezeu. Asadar, acesta este intelesul adevarat al textului invocat de dumneata. Prin Cuvintele acestui citat Mantuitorul n-a zis catre ucenicii Sai "Sa nu mai postiti" si nici nu putea sa spuna aceasta, cata vreme El, fiind fara de pacat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46, II Cor., 5, 21; 4, 15 s.a.), a postit pentru noi si pentru mantuirea noastra timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).

INVATACELUL: Exista, totusi, un text oare imi da de gandit. Scrie Apostolul: "Acestia (invatatorii mincinosi ce se vor ivi) opresc de la casatorie isi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de (lepadat daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune... Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, iar dreapta credinta spre toate este cu folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina" (I Tim., 4, 3-8).

PREOTUL: Unora le convine sa manance mereu de toate, fara deosebire, sa dezlege fraul postului si sa faca larga calea pantecelui. Dar pe noi ne invata Mantuitorul nostru Dumnezeu ca demonii nu ies din oameni "decat numai prim rugaciune si prin post" (Matei, 17, 21). Sfintii Sai ucenici si apostoli slujeau Domnului postind, dupa cum este scris: "Si pe cand slujeau Domnului si posteau..." si iarasi: "Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece" (Fapte, 13, 1-4); si iarasi spune marele Pavel, aratand ca nici in suferintele sale nu lasa postul: "in batai, in temnite, in tulburari, in osteneli, in privegheri si posturi" (II Cor., 6, 5).

Deci, de cine trebuie sa asculte crestinii? De Hristos Dumnezeul nostru si de sfintii si dumnezeiestii Lui apostoli, sau de cei ce strica si rastalmacesc intelesul Scripturii (II Petru, 3, 16-17)? Citatul care iti da de gandit nu se refera la anularea postului. Prin el este combatuta ratacirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desavarsire casatoria si mancarea de carne; iar acest lucru nu-l faceau pentru o vreme, cum facem noi in vremea postului - ci pentru totdeauna opreau casatoria, spre a nu se inmulti "materia", iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.

INVATACELUL: Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru ? Adica nu este nici bun, nici rau si, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai placuti lui Dumnezeu. Apostolul graieste: "Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca nu ne lipseste" (I Cor., 8, 8). "Pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom., 14, 17). Oare de aici nu se intelege ca nu este nici un pacat a nu tine post ? Cine il tine nu face rau si cine nu-l tine iarasi nu face rau; nici a-l tine nu este virtute, nici a nu-l tine nu este vreun pacat.

PREOTUL: Asa ti se pare dumitale, dar deloc nu este asa. Zici ca postul pe nimeni nu face mai bun inaintea lui Dumnezeu. Cine te-a invatat astfel de neadevaruri ? Caci cine a facut pe niniviteni sa nu piara si sa intoarca hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu spre mila, daca nu postul? Asadar, postul si pocainta au facut pe Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa nu piarda pe cei peste 120.000 de oameni care au postit impreuna cu imparatul lor si cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul si cu rugaciunea a bineplacut David, imparatul si proorocul, lui Dumnezeu, dupa caderea in desfranare si ucidere ? Auzi ce zice : "Cenusa cu paine am mancat" (Ps. 101, 10). Si in alt loc: "Iar eu, cand ma suparau aceia, m-am imbracat in sac si mi-am smerit cu post sufletul meu" (Ps. 34, 12-13). Au nu cu postul au placut cei trei tineri lui Dumnezeu si nu i-a ars cuptorul Babilonului ? (Dan., 1, 8 ; 3, 25, 30). Au nu cu postul a inchis Daniel gurile leilor in groapa? (Dan., 6, 23-24). Dar nu ajunge vremea si nici nu este aici locul a-ti arata cati dintre oameni s-au facut placuti lui Dumnezeu cu postul.

Apoi sa stii ca amandoua aceste citate nu se refera deloc la post, ci la carnea cea jertfita idolilor, cum rezulta din contextul arabelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25--27. Vezi acolo ca cei ce s-au scandalizat de mancarea celor jertfite la idoli erau iudeo-crestinii, care tineau cu mare strictete la Legile Vechiului Testament cu privire la mancari (Deut., cap. 14). Acestia noi mancau carne jertfita idolilor si voiau sa opreasca si pe crestinii proveniti dintre pagani de la acest lucru: cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.

INVATACELUL: Poate ca ar trebui, Parinte, sa fim mai largi in cugetarea acestor lucruri, dupa cuvantul Apostolului: "Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia ?... Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, pentru ca multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca tot pentru Domnul nu mananca, si multumeste si el lui Dumnezeu" (Rom., 14, 3-6). "Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau la luna noua, sau la sambete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos" (Col., 2, 16-17).

PREOTUL: Intaiul citat, ca si cele pe care le-ai invocat mai inainte, nu opreste si nu anuleaza postul. El vorbeste numai despre deosebirea dintre mancari oprite si neoprite, sau curate si necurate, potrivit randuielilor - acum desfiintate - ale Vechiului Testament, in citatul al doilea se combate parerea iudeo-crestinilor, care invinuiau pe unii dintre pagano-crestini ca mananca din carnea jertfita idolilor; marele apostol arata ca de acum inainte sa nu se mai faca deosebire intre mancaruri, deoarece acest lucru nu mai are nici o insemnatate pentru mantuire. Chestiunea in cauza se punea pentru aplanarea isi linistirea tulburarilor, a neintelegerilor si conflictelor care se ivisera intre iudeo-crestini si pagano-crestini, in special in privinta mancarurilor si, in general, in problema obligativitatii legii mozaice in crestinism. Contextul, precum si textele paralele, lamuresc indeajuns despre ce este vorba. Daca ai citi Sfanta Scriptura cu atentie, totdeauna, din analiza contextului, facuta cu chibzuinta duhovniceasca, ai intelege clar si textele care sunt in legatura cu ele si nu te-ai rataci. Dar daca citesti numai textul singur si te multumesti cu parerea si intelegerea unora despre el, de aici vine si putinta ratacirii.

INVATACELUL: Unii cred ca postul adevarat este normai cel zis "negru", care consta in retinerea totala - pe un timp determinat - de la orice fel de mancare si bautura. Iar acest post se tine dupa libera alegere, dupa imprejurari si dupa posibilitatea fiecaruia, dar nicidecum in zilele randuite de altii sau in anumite rastimpuri ale anului.

PREOTUL: Nici Biserica noastra nu osandeste postul "negru", dimpotriva, il recomanda ca avand bune temeiuri biblice. Dar, fiindca acest post este foarte greu si nu fiecare om il poate practica - din diferite motive igienice si fizice - Biserica a randuit ca numai celalalt fel de post, care - de asemenea - are temeiuri biblice sa fie obligatoriu pentru fiecare crestin.

INVATACELUL: Dar cum trebuie tinut postul cel adevarat, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe ?

PREOTUL: Postul cel adevarat, frate, trebuie sa-l tinem nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai sa mancam de post, ci si infranandu-ne de la patimi, ferindu-ne de pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit, este asadar nu numai trupesc, ci si sufletesc. Postul adevarat este postul de bucate, impreuna cu celelalte fapte bune.

Asa ne invata Biserica in cantarile postului mare, zicand: "Sa postim post bineplacut Domnului". Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos (vezi Triod, ea. 1946, p. 39-140). Iar sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Postiti ? Aratati-mi prin fapte, cum. De vedeti pe sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie, frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mainile si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate de hranire si de lacomie, picioarele nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor, ochiul neprivind frumusetile straine, gura trebuie sa posteasca de sudalme isi alte vorbiri rusinoase" (Catre poporul antiohian, Cuv. 3)

Postul Sfinţilor Petru şi Pavel 2021, începe pe 22 iunie şi se încheie pe 28 iunie, fiind cel mai scurt post de peste an.

SURSA: https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa/despre-post-79911.html

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaș și voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oști la război în Siria, s-a întâmplat ca oștile grecești să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulți alți ostași în cetatea Samara din ținutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniță cu lanțuri grele de fier. Deci, șezând în lanțuri Petru își cerceta știința sa, și și-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Și a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire și robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea și se tânguia mult, blestemându-și lenevirea sa și ocărându-se singur că pătimește unele ca acestea după vrednicie.

Deci, șezând mult timp în temniță și neavând nicio nădejde de scăpare din lanțuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecățile Sale cele neștiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad și pe Apostolul Petru din temnița lui Irod. Și chema întru ajutor și mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credință și dragoste, și adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduință că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povățui spre nevoința monahicească. Încă mai gândea și aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma și acolo la mormântul Sfântului și marelui Apostol Petru și-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga și mare postire, primind numai la două sau trei zile puțină hrană. Iar odată a petrecut șapte zile flămând și, sfârșindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, și i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o și am luat aminte la suspinul inimii tale și m-am rugat pentru tine milostivului și iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea și El nu voiește ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îți rânduiește ție o mântuire mai bună. Iar de vreme ce Împăratul și Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toți în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereți și veți lua; bateți și se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni și bătând la ușa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îți va da libertatea cerută, scăpându-te din legături și deschizându-ți ușile temniței celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, așteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat și poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.

Iar Petru, deșteptându-se din somn și primind hrană, s-a întors iarăși la rugăciune și mai cu dinadinsul se ruga ziua și noaptea, cu bună nădejde, și neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăși i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca și cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin și blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătății lui Dumnezeu, dar nu știu cu ce judecăți și cu ce purtare de grijă zăbovește pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; și voiește ca și de alți plăcuți ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îți vestesc ție pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el și eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuiește cu ale tale rugăciuni și folosiri și toate popoarele creștine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „Îl știi, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe brațele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la nașterea Sa, pentru care s-a numit și „primitor de Dumnezeu”? Apoi Petru a răspuns: „Știu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu și eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune și el va scoate la bun sfârșit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu și are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul”.

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deșteptându-se din somn, iarăși s-a plecat la rugăciuni multe și la postire fără de măsură, chemând și pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca și pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuții Săi cei mari, de Simion și de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Și nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, și i-au zis: „Îndrăznește, frate Petre, și lepădând mâhnirea, pune făgăduințele tale de față mijlocitorului celui de obște și al meu împreună rugător; și dă-i mulțumire aceluia, după Dumnezeu”.

Iar Petru, ridicându-și ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip și îmbrăcat în veșmântul preoției Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu ești cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături și din această temniță?”. Iar el, abia putând să-și deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câștigat și pe sfinția ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduința ta, ca să te faci monah și să viețuiești în fapte bune?”.

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduiești că vei face așa, să ieși acum de aici și să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ție nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru și îndată s-au topit ca ceara de fața focului. Și s-a sculat Petru în picioare și, văzând temnița deschisă, s-a dus din temniță după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, și astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”.

Și îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândești așa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ție aievea? Dar nu vezi cu încredințare unde ești și cui urmezi?”. Apoi Sfântul Simeon, încredințând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Și făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?”. Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!”. Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ți va da poame; deci ia câte vei avea de trebuință și urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină și luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae și în puțină vreme a sosit pe pământul grecesc. Și a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum ești în țara ta și ai vreme liberă spre împlinirea făgăduințelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăși în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Iar Petru, dând mare mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Săi, Simion și Nicolae, îndată a început a-și împlini făgăduința; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuții săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-și dea Celui Preaînalt făgăduințele sale și să săvârșească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arabia la greci, tot așa călătorea împreună nevăzut și prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l și îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv și păzitor treaz și nedepărtat.

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ținând de mână pe Petru și arătându-l lui și spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara și din legături, și cum acela a dat făgăduință să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Și i-a spus cum se numește și a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui și să săvârșească degrabă dorința aceluia.

Apoi papa, deșteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; și făcându-se ziuă și sosind vremea dumnezeieștii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Și era în zi de Duminică și, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putință să afle și să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor și necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc și pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniței din Samara, vino la mine”. Și ieșind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el și a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Și se minuna Petru, cum papa care niciodată nu l-a știut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea știută de el. Și papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.

Și primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduința lui, și l-a ținut la sine multă vreme, învățându-l și povățuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povățuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ți calea și păzindu-te de meșteșugirile diavolești”. Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuiește-te, cinstite părinte, mântuiește-te ucenice al lui Hristos și împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezașul meu, și roagă-te pentru mine, păcătosul!”. Și luând Petru binecuvântare de la papă și tot clerul lui sărutându-l, a ieșit din Roma, punându-și nădejdea în Dumnezeu. Și voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit și, intrând într-însa, a plecat și a mers fără pericol, fiind timp prielnic și liniștit.

Și mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieșit din corabie să-și coacă pâine și, intrând într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav și neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui și pe toți casnicii lui. Iar după ce și-au copt pâinile, s-au așezat să mănânce și au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine și s-o duci în corabie cârmaciului și părin­telui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânșii. Și i-au răspuns că un monah ce se numește Petru călătorește cu dânșii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugați pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze și să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeți, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputință cumplită”.

Deci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, știind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânșii și, dacă a intrat pe ușa casei, a zis: „Pace casei acesteia și celor ce viețuiesc într-însa”. Iar stăpânul casei, îndată deșteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea și s-a simțit sănătos cu totul; și, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului și i le-a sărutat plângând. Atunci toți care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câștigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână și a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânșii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoși. Deci, tămăduind pe toți bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie și toți care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin și untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulțumire pentru câștigarea tămăduirii.

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulțu­mească lui Dumnezeu, și nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primești din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci și corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, și abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela și pe toți cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, și au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucățică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn ușor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, și pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul și grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie și din legăturile cele grele, unde îi arăți acum locul la care și-ar sfârși cealaltă vreme a vieții sale?”. Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu și Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumești și se apucă de nevoințele duhovnicești după puterea lor și, cu credință și dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viața lor cea vremelnică și, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câștige viață veșnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc și voiesc să înmulțesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului și Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă și ei vor păzi mântuitoarele porunci –, și îi voi înmulți pe muntele acela spre miazăzi și spre miazănoapte, și-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, și-i voi apăra pe toți aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”.

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru și deșteptându-se din somn, înălța multe laude și mulțumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și marelui arhiereu Nicolae. Și vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemișcată, deși vântul sufla în pânză și marea era adâncă. Și se mirau corăbierii cu spaimă, și grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?”. Și nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânșii: „Fiilor, spuneți-mi cum se numește locul acesta?”. Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”. Sfântul a zis către dânșii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemișcată; deci scoateți-mă la mal și lăsați-mă aici. Iar de nu veți face aceasta, nu veți putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinței lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie și l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere și cu tânguire: „De mare acoperământ și ajutor ne lipsim astăzi!”. Iar sfântul grăia către dânșii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni și toate le împlinește, Acela să călătorească împre­ună cu voi și să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta și dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci și binecuvântându-i pe toți, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase și trecând multe văi cu desiș și prăpăstii și păduri dese, a găsit la un loc o peșteră foarte întunecoasă, în care era o mulțime de târâtoare cu care se încuibaseră și diavolii împreună; și s-a sălășluit în acea peșteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli și câte primejdii a suferit, nu este cu putință a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Sălășluindu-se Cuviosul Petru în peștera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua și noaptea. Și a petrecut două săptămâni, negustând nicio hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, și-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeți și cu arcuri, cu săbii și cu sulițe, și au intrat în peștera aceea, strigând cu glasuri înfricoșătoare și cu răcnete mari iuțindu-se și gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Și se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile și dând drumul la săgeți asupra lui; alții scoțând săbiile și îndreptând sulițele spre împungerea lui; iar alții prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura și peștera era gata să se surpe.

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aștepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!”. Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoșat și de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce și preadorit –, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca și cu un bici sau ca și cu o praștie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga și zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”. După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavolești până la o vreme. Și cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puțină din corabie; apoi, sfârșindu-se acea pâine, se hrănea cu verdețurile pustiei și cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Și s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngerești mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăși la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmașului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăși cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos. Și pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela și pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peșteră; și încă și însuși diavolul și prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare și târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele șuierau cu înfricoșat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu și i se repezeau spre față; și acea vedere era înfricoșată și groaznică din toate părțile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci și chemând numele lui Hristos Dumnezeu și al Preacuratei Maicii Lui, iarăși a făcut deșartă puterea acelora și a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănțuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Și sfârșind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod și, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului și voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, șezând, a început a plânge și a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara și închis într-o temniță întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo și te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toți cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând și tânguindu-ne, și am înconjurat multe cetăți și sate întrebând de tine; și, neputând să te aflăm, nici să știm unde ești, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, și ne-am bucurat foarte mult, toți robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toți, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toți cei ce doresc să-ți vadă fața; și se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie și din legături. Iar pentru liniște să nu te mâhnești, căci și acolo sunt mănăstiri și locuri liniștite de sihastri, și unde îți va plăcea ție, acolo îți vei alege un locaș spre liniștea ta.

Însă și tu însuți să o socotești aceasta cu adevărat: Ce iubește Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălășluiește în crăpături de pietre și în munți și singur se folosește numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut și insuflat de Dumnezeu, care prin învățătura sa, pe mulți la Dumnezeu îi întoarce și-i povățuiește la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuși Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Și să știi că mulți sunt în cetatea noastră rătăciți întru întuneric de patimi și au trebuință de unul care poate a-i povățui pe dânșii la pocăință. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ție de față, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci și pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci așa cu vederea, abătându-te de la noi și ascunzându-te în pustiul acesta?”.

Acestea și cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puțin și, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu și Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; și, de nu va fi voia și porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieși”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu și al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meșteșugirea cea diavolească și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-și mintea sa către Dumnezeu.

Iar după ce au trecut șapte ani, mult meșteșugărețul vrăjmaș, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală și, stând înaintea peșterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieși la mine, și îți voi spune ție cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine ești tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?”. Iar vicleanul înșelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întărește-te și îmbărbătează-te, bucură-te și te veselește, că s-a gătit ție scaun slăvit și cunună neveștejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea și folosul multora, că și izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Iar acestea le-a zis meșteșugărețul vrăjmaș, trimițând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înșelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?”. Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârșit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil și pe Iov. Ai covârșit pe Moise și pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele și cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârșit cu răbdarea ta și pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei și, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine și voi mântui pe mulți prin tine, zice Domnul Atotțiitorul!”. Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să știi tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, și ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!”. Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu și al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Iar sfântul, cunoscând meșteșugul diavolului și neputința lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmașul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădește pe mine, robul Tău; de aceea mulțumesc Ție că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ție, Stăpâne, Preabunule, ca și până în sfârșit să nu mă părăsești”. Deci după ce a trecut ziua aceea și a venit noaptea, cuviosul a adormit puțin și i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creștinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul și Marele Nicolae, și au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânți, că Dumnezeu este cu tine și îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineața și-ți va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ți aducă această hrană în toate zilele vieții tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru și mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ți se va aduce ție de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna și pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat și a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu și ale Sfântului Nicolae.

Iar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu și i-a adus hrană cerească și, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngerești și atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârșit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană și Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.

Astfel s-a liniștit singur în post și rugăciuni cincizeci și trei de ani. Și au pierit ispitele diavolești, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările și toate meșteșugirile diavolești au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Și în atâția ani cuviosul n-a văzut față omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuință firii omenești nu avea, ci numai cerul acoperământ și pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui și iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-și arcul și tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Și trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci și dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viața asemenea cu îngerii.

Și când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieșind din dumbravă un țap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel țap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l săgeteze pe el. Iar țapul, povățuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peșterii cuviosului și a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă țap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol și cu perii crescuți ca la o fiară. Pe acesta văzându-l vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare și s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, și pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca și tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te și vino la mine și-ți voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă și a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins și l-a sărutat pe el întru Domnul și, șezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod și a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara și ținut în lanțuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae și a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, și cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors și cu ce chip s-a sălășluit în muntele acela. I-a mai spus și cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câți ani a viețuit și, în scurt să zicem, a spus toată viața lui acelui vânător.

Și s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, și s-a înspăimântat și s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său și te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci și eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!”. Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi așa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta și te ispitește pe tine singur, de vei putea să suferi nevoințele cele pustnicești. Însă să te ispitești pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză și de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moștenirii tale să o împărți săracilor, să te silești la post și la rugăciuni și să iei aminte la tine însuți cu suflet umilit. Așa să petreci tot anul acesta și, după săvârșirea anului, să vii iar la mine și ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ți se va porunci”.

Aceasta zicându-i sfântul și dând vânătorului binecuvântare și rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său și cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ție să o păzești, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind și mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, și a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Și sfârșindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări și pe fratele său și a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieșit la mal și au mers drept prin pustia muntelui. Și ajungând ei la peștera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toți și a alergat la peșteră. Și acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închiși frumos și celelalte părți ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat și, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns și cei ce-i urmau lui. Și văzând pe un mort cinstit ca acela și pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort și pentru ce plângi așa de amar pentru el?”. Iar vânătorul, plângând și tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viața Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor și au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaștele sfântului, îndată a câștigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ți ajunge că m-ai izgonit din peștera mea? Acum mă izgonești și din această locuință?”. Aceasta zicând, a ieșit din gura omului ca un fum, și a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puțină vreme, s-a sculat sănătos și a zis către fratele său: „Îți mulțumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!”. Și iarăși căzând cu mulțumire la moaștele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toți împreună, luând cinstitele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal și, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaștele sfântului, episcopul cetății a auzit și, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaște dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru și le-a dus cu cinste la episcopia sa. Și punându-le într-o raclă de mare preț, și cântând trei zile și trei nopți laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

SURSA: https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-petru-atonitul

Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021
Un eveniment însemnat, marcat începând din anul 1974 de Organizația Națiunilor Unite (ONU), care este găzduit în fiecare an într-o țară diferită, cu activității axate pe o temă anume. Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021 are loc în Pakistan, cu tema „Restaurarea Ecosistemelor”.

Cine participă la Ziua Mondială a Mediului Înconjurător?
Încă de la crearea sa, Organizația Națiunilor Unite a subliniat că acest eveniment ar trebui privit și ca „Ziua Oamenilor” unde fiecare dintre noi trebuie să facă ceva pozitiv care să contribuie la protejarea planetei noastre. De exemplu, Australia este o țară care participă în mod regulat la acest eveniment. În toată țara sunt organizate evenimente școlare și comunitare locale, cum ar fi campanii de curățare, acțiuni de plantare a copacilor și plimbări pe trasee.

Ca urmare a situației neprevăzute cauzate de pandemie, în 2021, este posibil ca evenimentele comunitare din anii anteriori să nu se desfășoare în același fel. Cu toate acestea, asta nu înseamnă că tu și elevii sau copiii tăi nu mai poți contribui în felul tău. Continuă să citești această pagină pentru câteva sugestii prin care poți marca Ziua Mondială a Mediului Înconjurător 2021.

Modalități de restaurare a ecosistemelor:
Întrucât tema Zilei Mondiale a Mediului Înconjurător din 2021 este restaurarea ecosistemelor, s-ar putea să vrei să marchezi această ocazie organizând un eveniment sau o inițiativă pentru copiii și / sau elevii tăi axată pe restaurarea ecosistemelor României și / sau a ecosistemelor din zona locală.

Iată câteva sugestii pentru activități educaționale și distractive, care susțin această temă, ideale pentru diferite contexte (Covid-19), dar și diferite posibilități:

Inițiază o acțiune de curățare a unui lac, plaje, parc sau altă zonă naturală.
Ecologizarea casei, școlii sau a unui spațiu public cu arbori sau plante băștinașe.
Oferirea unei donații sau alt sprijin pentru inițiative de restaurare sau conservare a mediului înconjurător din România sau localitate ta.
Începerea unei noi politici de achiziționare de produse alimentare sezoniere și locale.
Organizarea unei expoziții de afișe, fotografii sau artă (chiar și în mediul online) care să prezinte frumusețea ecosistemelor locale.
Găzduirea unei discuții despre valoarea ecosistemelor și amenințările cu care se confruntă. Ce se poate face pentru a inversa aceste tendințe?
Scrierea unei scrisori către ziarul local.
Orice ai face, sărbătorește momentul și răspândește vestea! Creează fotografii cu activitățile tale de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și postează-le pe rețelele de socializare cu eticheta #TwinklRomânia #GenerationRestoration și #WorldEnvironmentDay pentru a vă maximiza contribuția la mișcarea de restaurare.

De ce sunt importante ecosistemele?
Ecosistemele sunt rețeaua vieții pe Pământ. Un ecosistem cuprinde toate organismele vii și interacțiunile dintre ele și împrejurimile lor într-un loc dat. Ele există la toate scările, de la o bucățică de pământ la întreaga planetă, și includ păduri, râuri, zone umede, pajiști, estuare și recife de corali. Orașele și terenurile agricole conțin și ele ecosisteme importante.

Ecosistemele ne oferă beneficii neprețuite. Acestea includ:

Un climat stabil și aer curat.
Aprovizionare cu apă, alimente și materiale de toate tipurile și protecție împotriva dezastrelor și bolilor.
Ecosistemele naturale sunt importante pentru sănătatea noastră fizică și mentală și pentru identitatea noastră.
Ele găzduiesc animale sălbatice prețioase.
Pentru mulți, ei sunt o sursă de mirare și spiritualitate.

sursa: https://www.twinkl.ro/event/ziua-mondiala-a-mediului-inconjurator-2021

Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Copilului

Bibliografie:

1. Florescu, Florea Bobu, Portul popular din Muscel, E.S.P.L.A., București, 1957.
2. Florescu, Florea Bobu, Stahl, Paul, Petrescu, Paul, Arta populară din zonele Argeș și Muscel, Editura Academiei Române, București, 1967.

Sistemul filosofic kantian, poate prima construcție care își merită în sens riguros un astfel de nume în istoria filosofiei occidentale, este clădit pe trei piloni fundamentali – problema cunoașterii, problema libertății și problema esteticii . În jurul acestor probleme au fost scrise cele trei Critici kantiene – Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice și
Critica facultății de judecare -, care își propun să delimiteze cu exactitate domeniile în care putem folosi cu sens judecăți de cunoaștere, judecăți etice și, respectiv, judecăți estetice. Domeniul eticii este domeniul rațiunii practice, prin intermediul căreia ne putem constrânge în mod liber pe noi înșine să ne comportăm etic, acum ne vom referi doar la conceptele fundamentale ale rațiunii practice relevante pentru teoria morală kantiană. 
În primul rând, trebuie să ne amintim că domeniul rațiunii practice se referă nu la ceea ce este, ci la ceea ce ar trebui să fie. Acest „a trebui” (sollen)  trimite însă către un anumit tip de „obligație morală” de a te comporta într-un anumit fel sau către ceea ce Kant numește datorie morală. De aceea, ideea de datorie este fundamentală gândirii kantiene, ea dând și numele acestei teorii, anume deontologie . Pentru a înțelege ideea de datorie la Kant, trebuie însă mai întâi să vorbim despre voința bună.
În debutul primei secțiuni a Întemeierii metafizicii moravurilor, scriere în care filosoful german prezintă principiile priori ale eticii, se spune că „din tot ce poate fi gândit oriunde în lume, și chiar în afara ei, nu există nimic care să poată fi socotit mai bun decât numai o voință bună” . De aici se vede că, în viziunea lui Kant, consecințele faptelor nu contează atât de mult din punct de vedere etic, precum contează intențiile – o poziție care este opusă utilitarismului, teorie etică pe care o vom trata în paragraful următor. Cu alte cuvinte, voința bună este temeiul eticii kantiene și, în același timp, idealul spre care orice rațiune practică trebuie să se îndrepte.
Dar ce este, mai exact, „voința bună”? Este actul volitiv îndreptat spre valoarea binelui, fără raportare la consecințe sau la scopuri. Prin raportare la voința bună, spune Kant, consecințele și scopurile sunt ca montura unui diamant pe un inel : doar piatra prețioasă (adică voința bună, în cazul nostru) dă cu adevărat valoare inelului (adică caracterului uman), montura (adică consecințele, scopurile, circumstanțele etc.) nu este decât accidentală, ea „ne permite să o mânuim mai bine în comerțul obișnuit sau să atragem atenția asupra ei celor ce nu sunt îndeajuns de cunoscători” . Chiar dacă consecințele acțiunilor noastre ne pot face demni de stimă în ochii semenilor noștri, adevărata valoare de caracter constă doar în voința bună, adică în intenții.
Problema principală este însă că noi nu suntem înzestrați cu o voință bună de la natură. Oameni fiind, căutăm în mod natural fericirea, iar această goană după fericire ne face adesea să înfăptuim lucruri reprobabile din punct de vedere moral, justificându-le ulterior în diverse moduri . Cu alte cuvinte, noi ne naștem cu o voință slabă, care nu poate urmări binele în mod necondiționat, motiv pentru care adevărata menire a rațiunii practice nu trebuie să fie alta decât „aceea de a da naștere unei voințe bune în sine iar nu ca mijloc pentru un alt țel”81. 
În vederea acestui lucru, rațiunea practică, sugerează Kant, trebuie să suspende căutarea naturală a fericirii cu ajutorul conceptului de datorie morală și de imperativ categoric. Noi trebuie sa ne comportăm etic, chiar și dacă un astfel de comportament ar putea veni uneori împotriva împlinirii dorințelor noastre și a căutării fericirii cu orice preț. Mai mult decât atât, trebuie să ne comportăm moral chiar dacă nimic nu ne constrânge la acest lucru, în afara propriei noastre rațiuni practice. Întrucât voința bună nu ar trebui să țină cont de elemente exterioare ei (consecințe, scopuri, urmărirea fericirii etc.), datoria este gândită de Kant ca un fel de auto-constrângere a rațiunii practice care se constituie ca „sursă a valorii morale” . Tocmai de aceea, conceptul de datorie „îl conține pe cel al unei voințe bune chiar dacă supus anumitor limitări și obstacole subiective, care însă nu pot nici pe departe să-l ascundă și nici nu îl pot face de nerecunoscut, ci, dimpotrivă, îl înalță prin contrast, și îl fac să strălucească cu atât mai puternic” . Cu alte cuvinte, datoria este voința bună, supusă anumitor constrângeri subiective ce vin dinspre conștiința noastră morală. Când „vocea conștiinței” ne șoptește în ureche, noi resimțim în mod concret această constrângere de a ne comporta moral și, atâta timp cât o simțim, în sufletul nostru se duce o luptă între impulsurile și dorințele noastre de moment și rațiunea practică ce își dă sieși norme de comportament.
Tocmai de aceea, pentru Kant există două tipuri de acțiune sub constrângerea datoriei: acțiunea conformă datoriei și acțiunea din datorie . Diferența principală dintre acestea două este aceea că cea din urmă se face fără un scop subiectiv-egoist, pe când prima, deși este conformă imperativelor rațiunii practice, are în spate un scop egoist. Spre exemplu, dacă un vânzător practică comerțul în mod corect, fără a-și înșela clienții la cântar, doar din convingerea că „așa trebuie” să acționeze, el acționează din datorie. Dacă un negustor nu fură la cântar de frica controalelor instituțiilor de protecție a consumatorului sau de frica PR-ului negativ pe care o astfel de practică i l-ar aduce, atunci el acționează doar conform datoriei, nu și din datorie. 
În acest context, trebuie însă să subliniem faptul că numai acțiunea din datorie coincide la Kant cu dobândirea unei voințe bune, adică a unei conștiințe morale mature. Acesta este semnul interiorizării valorilor morale și al urmării lor fără a resimți îngrădirea legii morale ca un fel de constrângere. Acțiunile conforme datoriei, pe de altă parte, sunt motivate doar de scopuri egoiste exterioare eticii. În cadrul discuției noastre despre etica academică, acțiunea din datorie vizează latura de integritate, pe când acțiunea conformă datoriei vizează respectarea codurilor deontologice ale instituțiilor universitare din motive subiectiv-egoiste (cum ar fi evitarea penalizărilor sau a mustrărilor).
Mai simplu spus, ceea ce Kant pretinde de la noi este ca, chiar și în lipsa unor constrângeri exterioare (cum ar fi frica de oprobiul public), să acționăm din datorie. Acțiunea etică, cea care aproximează cel mai bine la oameni conceptul unei voințe bune absolute (cu care este dotat, după Kant, doar Dumnezeu), este acțiunea din datorie.
Dar orice datorie se enunță în conștiința noastră printr-un imperativ. Cu alte cuvinte, „voința unui om trebuie făcută să depășească tentațiile dorințelor și, în acest sens, voința sa, dacă este morală, îi apare ca datorie, i. e. ca o constrângere impusă de un «trebuie» interior, nu de un «trebuie» străin ei, cum ar fi cel impus prin pedepse de instituțiile statului” . Noi „trebuie” să ne comportăm moral – acesta este un imperativ care funcționează ca un fel de „lege” a rațiunii practice și ia forma a ceea ce Kant numește imperativ categoric86. 
Imperativ categoric, deși unic, este însă susceptibil la patru formulări distincte în
funcție de modul în care ne raportăm la o situație de alegere morală, după cum urmează : 1) Formula legii universale: „acționează doar după acea maximă prin care poți voi totodată ca ea să devină lege universală”88.
Această formulă este prima și cea mai fundamentală formulare a imperativului categoric. Ea spune că acțiunile noastre, dacă este să fie bune, trebuie gândite ca universalizabile. Cu alte cuvinte, noi acționăm moral dacă și numai dacă putem pretinde fiecărui om să acționeze la fel și, totodată, dacă noi înșine ne-am dori să acționăm la fel în situații similare, fără a încălca demnitatea umană a nimănui. Să luăm exemplul minciunii. Putem găsi diverse argumente pentru care a minți în anumite situații poate fi scuzabil. Pentru Kant însă, acest comportament este, indiferent de situația concretă, imoral deoarece nu este în conformitate cu imperativul categoric. Minciuna nu poate fi privită ca o „lege universală” deoarece, dacă toată lumea ar minți, orice concept de adevăr și-ar pierde sensul, iar noi nu am mai putea niciodată dobândi nici măcar cea mai elementară cunoaștere.
2) Formula inteligibilă a legii universale: „O voință absolut bună este aceea a
cărei maximă se poate conține întotdeauna pe sine considerată ca lege universală”89
Deși această formulare o repetă în mare parte pe cea din urmă, comentatorii consideră că există o diferență subtilă între ele. Dacă prima este formula unei voințe bune umane, cea de-a doua este expresia unei voințe bune absolute . Întrucât această distincție este una de grad și nu vizează direct problematica acestui curs, nu vom intra în mai multe detalii.
3) Formula scopului în sine: „Toate ființele raționale stau sub legea conform căreia fiecare dintre ele nu trebuie să se trateze pe sine și nu trebuie să-i trateze pe toți ceilalți niciodată numai ca mijloc, ci de fiecare dată totodată ca scop în sine” .
Într-un limbaj colocvial, această lege morală se poate traduce prin imperativul de „a nu te folosi de oameni”. Interesant este însă că tratarea semenilor ca scop în sine este întemeiată pe Kant pe respectul pentru umanitate în genere și, de fapt, explicitează formula legii universale. În viziunea lui Kant, orice tratare a omului ca mijloc în vederea atingerii unui scop nu este universalizabilă deoarece nu poate exista o lege morală care să oblige la ignorarea demnității umane și a respectului pentru umanitate. Să luăm, din nou, exemplul minciunii. A minți pe cineva înseamnă a-l folosi ca mijloc deoarece el este privit ca un instrument, ca o ființare manipulabilă. Chiar și în situațiile în care considerăm că minciunea este „spre binele său”, noi considerăm, implicit, că respectiva persoană nu are capacitatea de a aborda rațional o situație, oricât ar fi ea de dificilă. Prin urmare, făcând astfel, desconsiderăm umanitatea sa, umanitate care, la Kant, este definită în mare măsură prin ideea de „raționalitate”.
4) Formula autonomiei voinței: „Să nu alegi decât astfel încât maximele alegerii tale să fie totodată cuprinse în același act volitiv ca lege universală.” 
Deși conținutul acestei formulări pare a fi identic primelor două, Kant face aici o distincție subtilă. Ideea de lege universală a apărut anterior legată de voința bună finită (umană) și de voința bună absolută, care depășește puterile omului individual, însă constituie un fel de ideal spre care trebuie țintit. Acum, Kant privește acea idee a legii universale din perspectiva autonomiei voinței. Prin urmare, după cum arată comentatorii, avem de-a face cu o sinteză a principiilor 1 și 3, deoarece ele se bazează pe autonomia rațiunii, fără de care noi nu am putea să ne dăm nouă înșine legi de comportament. Această idee de autonomie a rațiunii trebuie pusă în legătură cu ideea de libertate umană și se referă la faptul că un comportament moral nu poate fi considerat astfel până la capăt dacă este impus din exterior. El trebuie să vină ca o lege universală, însă o lege pe care ne-o impunem noi înșine prin imperativul categoric și respectarea datoriei morale, nu o lege dată de o autoritate exterioară. 
Cu siguranță, în această prezentare a eticii kantiene este loc de multe nuanțe subtile și dezvoltări tehnice. Pentru scopurile noastre însă, este suficient să amintim că – așa cum am arătat și în cazul eticii virtuții – și deontologia este susceptibilă de a fi transpusă în cadrele eticii academice cu cele două laturi ale sale. La Kant însă, nu găsim nici o urmă a eticii vocației deoarece o astfel de etică contrazice asumpția fundamentală a filosofului german, anume aceea că acțiunea morală nu trebuie întreprinsă cu un scop egoist, ci din datorie. Or, etica vocațională are în chiar centrul său ideea urmării a unui scop – anume a dezvoltării talentului artistic și a împlinirii profesionale.

BIBLIOGRAFIE:

1. Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere de Filotheia Bogoiu, Valentin Mureșan, Miki Ota, Radu Gabriel Pârvu, Coordonare și note de Valentin Mureșan, Comentariu de Valentin Mureșan, București, Humanitas, 2007
2. Aristotel. Etica Nicomahică (traducere de Stella Petecel). București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988;
3. Julian Baggini; Peter Fosl. A Compendium of Ethical Concepts and Methods. London: Blackwell Publishing, 2014;

Înainte de 1958, în şcolile franceze existau cabinete specializate, biblioteci de clasă (în grija profesorilor de franceză), precum şi biblioteci ale profesorilor, deservite de către bibliotecari.
În anul 1958, la Liceul Janson-de- Sailly din Paris se creează primul CLDP (centrul local de documentaţie pedagogică), destinat doar profesorilor şi gestionat de un profesor numit de director ; acest CLDP, devenit în 1962 SD (serviciu de documentare) funcţiona în paralel cu biblioteca şcolară. Oficializarea serviciului de documentare şi informare prin fuzionarea bibliotecii şi a serviciului de documentare propriu-zis şi adăugarea unei noi secţii, documentaţia şcolară şi profesională, aveau să se realizeze în anii 1966-1967. Începând cu 1969, în Franţa a fost pusă în practică o politică de dezvoltare a serviciilor de documentare şi informare, devenite în 1973 centre de documentare şi informare (CDI). În ceea ce priveşte funcţia de documentarist, aceasta a căpătat legitimitate şi identitate prin Legea de orientare din 1989.
În 1991, toate liceele de profil general şi tehnic, aproximativ o treime din liceele profesionale şi trei sferturi din şcolile generale erau echipate cu un CDI. Astăzi fiecare unitate şcolară din învăţământul secundar francez este dotată cu un CDI. În plus, reţeaua SCEREN (Service Culture Editions Ressources pour l’Education Nationale), formată dintr-un centru naţional de documentare pedagogică (CNDP), centre regionale de documentare pedagogică (CRDP) şi centre departamentale de documentare pedagogică (CDDP), a oferit şi oferă sprijin permanent în domeniul politicilor documentare fiecărui cadru didactic, fiecărui responsabil din sistemul educativ.
Experienţa franceză în acest domeniu avea să fie cunoscută în România graţie unui proiect franco-român, proiectul bilateral « Éducation à l’information en milieu rural défavorisé »- „Educaţia pentru informaţie în mediul rural defavorizat ».
În directă legătură cu « Programul de relansare a învăţământului rural », program aprobat de Guvernul României în ianuarie 1999, prin Ordinul M.E.N. Nr.5135/22.12.1999, se stabileau reperele Proiectului bilateral româno-francez de promovare a centrelor rurale de documentare, informare şi de formare a personalului didactic, proiect desfăşurat de Ministerul Educaţiei Naţionale în colaborare cu Serviciul de Cooperare şi Acţiune Culturală din cadrul Ambasadei Franţei la Bucureşti. Acest proiect va fi cunoscut sub numele de « Educaţia pentru informaţie în mediul rural defavorizat » şi se va desfăşura inițial în şase judeţe nominalizate de M.E.N., ca apoi până în prezent să se extindă în toată țara.
Existenţa C.D.I.-ului oferă noi posibilităţi în realizarea obiectivelor din Curriculum-ul naţional:
-        Egalizarea şanselor prin accesul la educaţie pentru grupuri dezavantajate;
-         Promovarea succesului şcolar care îl plasează pe elev în centrul procesului educativ, oferindu-i acestuia autonomia;
-         Permite accesul tuturor elevilor la informaţie;
-         Oferă posibilitatea elevilor să se iniţieze în folosirea şi utilizarea metodelor moderne de lucru (munca în echipă, abordare  interdisciplinară) sau să-şi formeze atitudini specifice (spirit de iniţiativă, deprinderi de căutare şi prelucrare a informaţiilor);
-         Oferă posibilitatea cadrelor didactice de a-şi pregăti lecţii active folosind metodele activ-participative.
Un factor important îl reprezintă Curriculum la decizia şcolii (CDŞ/CDL), în direcţia căruia se concretizează câteva obiective:
-         Crearea autonomiei elevului în studiul personal (cercetare, documentare, informare);
-         Diversificarea programelor opţionale şi lărgirea sferei de studiu a elevului/profesorului;
-         Crearea şi gestionarea unor activităţi tipice (redacţii, cercuri/cluburi de lectură, ateliere);
-         Implicarea activă a partenerilor proiectelor educaţionale interne (de consiliere şi orientare şcolară) în asigurarea unei informări exacte asupra statutului şi a rolului lor;
-         Implicarea părinţilor, a comunităţii economice şi a comunităţii  în viaţa şcolii.

Centrul de documentare şi informare poate fi utilizat în mod programat sau liber.
A. Utilizarea programată presupune două tipuri de activităţi:
1. şedinţe de prezentare a CDI ca centru de resurse, realizate de către documentarist la începutul anului şcolar, pentru toate clasele nou-intrate în unitatea şcolară, şi în timpul anului şcolar, ori de câte ori este nevoie, la solicitarea unui cadru didactic;
2. activităţi de iniţiere în cercetarea documentară care se pot desfăşura în cadrul unor cursuri distincte coordonate de către documentarist (cursuri opţionale), sau în cadrul unor proiecte (inter)disciplinare desfăşurate în parteneriat de către documentarist şi echipa pedagogică .
B. Utilizarea liberă a centrului de documentare şi informare
Când elevii nu au cursuri, ei pot utiliza centrul de documentare şi informare pentru a împrumuta sau restitui o carte, pentru a consulta şi exploata resursele documentare din curiozitate personală sau în vederea pregătirii unei lucrări solicitate de către un cadru didactic, pentru a asculta o caseta, un disc, pentru a viziona diapozitive sau casete, pentru a se informa asupra vieţii şcolii şi a oraşului/satului în care trăiesc sau pentru a participa activ la viaţa centrului de documentare şi informare (recomandarea unor achiziţii, pregătirea cărţilor pentru împrumut şi ordonarea lor la raft, efectuarea unor rezumate, pregătirea unor expoziţii, mediatizarea unor acţiuni) .
Periodic, profesorul documentarist va propune colegilor săi o activitate de promovare a resurselor centrului de documentare şi informare, o activitate cu caracter cultural sau o activitate de încurajare a lecturii de orice tip. Fiecare activitate se va pregăti, promova şi desfăşura cu ajutorul documentaristului şi/sau al unui cadru didactic.
CDI ca spaţiu-resursă presupune desfăşurarea de acţiuni pedagogice, educative, culturale, pe care profesorul documentarist le realizează împreuna cu educatorii, învăţătorii/institutorii, profesorii de discipline, bibliotecarul, conducerea scolii şi cu alţi parteneri cuprinşi sau nu în sistemului educativ, dar care pot participa la organizarea şi  desfăşurarea de activităţi adresate elevilor, profesorilor sau membrilor comunităţii locale. Proiectele de colaborare pot fi propuse de profesorul documentarist, cadrele didactice, conducerea şcolii sau alţi parteneri educativi.
Profesorul documentarist va realiza proiecte şi activităţi disciplinare şi inter-/ pluri-/
transdisciplinare, în colaborare cu ceilalţi colegi - cadre didactice, consilieri educativi, directori, iniţiind elevii în cercetarea documentara şi în folosirea eficientă a spaţiului CDI, formând utilizatorii în sensul dobândirii autonomiei în învăţare/ informare. Colaborarea profesorului documentarist cu cadrele didactice şi alţi potenţiali parteneri în cadrul CDI are un rol importat în organizarea şi desfăşurarea sistematică de activităţi, care să vizeze recuperarea elevilor cu dificultăţi în învăţare şi reintegrarea graduală în circuitul şcolar a elevilor în situaţie de risc sau abandon şcolar, precum şi de activităţi privind orientarea şcolară profesională şi vocaţională, educaţia pentru democraţie, educarea elevilor în vederea dezvoltării unei atitudini civice şi a promovării deschiderii spre lumea contemporană, promovarea imaginii şi activităţii şcolii şi a CDI, implicarea comunităţii locale în viaţa şcolii, educaţia pentru imagine, educaţia pentru sănătate, dezvoltarea curiozităţii intelectuale şi culturale, precum şi iniţierea si implicarea în proiecte educative/culturale europene şi internaţionale.
Profesorul documentarist reprezintă instituţia şcolara în relaţia cu alte instituţii de cultură. El contribuie la promovarea imaginii unităţii şcolare pe plan local, regional, naţional, internaţional şi la întărirea legăturii şcoală-comunitate, alături de membrii echipei pedagogice şi de conducerea unităţii de învăţământ.
Profesorul documentarist stabileşte relaţii de parteneriat şi colaborare cu alte instituţii (alte unităţi de învăţământ, biblioteci, muzee, ONG-uri etc.), cu mass-media, cu părinţii elevilor. Acesta facilitează colaborarea partenerilor implicaţi în procesul de educare şi formare al copiilor şi tinerilor din învăţământul pre-primar, primar, secundar inferior şi secundar superior
Profesorul documentarist iniţiază, organizează şi contribuie la desfăşurarea activităţilor în parteneriat cu diferiţi parteneri din exteriorul unităţii şcolare. Profesorul documentarist participa la punerea în comun a datelor pentru realizarea unei reţele judeţene sau naţionale a CDI.
În special se pot desfăşura activităţi în care se folosesc interdisciplinaritatea,  pluridisciplinaritatea şi metode moderne de predare şi evaluare.
              Iată, de exemplu,  una din multele modalităţi de implementare a câtorva metode  moderne în lecţiile de limba româna   cu tema “Iarna”  - de  Nicolae Labiş:
- lecţia se desfăşoară pe fundal muzical –Anotimpurile de Vivaldi aducându-le elevilor la cunoştinţă existenta unor cântece cu acelaşi titlu  (se foloseşte aparatura din dotarea  CDI);
- pe videoproiector se prezintă elevilor o ghicitoare al cărui răspuns este iarna;
- ciorchinele: pornind de la cuvântul iarna elevii vor trebui să spună tot ce le vine în minte despre acest anotimp,  elevii sunt împărţiţi pe mai multe grupe (în funcţie de numărul elevilor sau al calculatoarelor) şi vor avea de completat pe calculator o schemă radială  ( se folosesc calculatoarele):

- se listează pagina realizată anterior, iar în timp ce vor citi individual textul poeziei elevii vor bifa pe  coală elementele pe care le regăsesc în textul lui Labiş ( se folosesc imprimantele);
- tot pe videoproiector profesorul prezintă textul poeziei pe fundalul unor imagini sugestive pentru  fiecare strofă pentru a fi mai atractivă activitatea şi pentru o mai bună înţelegere a conţinutului;
- se recitesc strofele poeziei şi elevii vor sublinia cuvintele al căror înţeles nu îl cunosc, apoi vor căuta în dicţionare  (se foloseşte fondul de carte din CDI);
- apoi lucrând în echipe ( se foloseşte mobilierul modular) elevii vor răspunde la întrebările din manual referitor la textul poeziei, fiecare lider va prezenta răspunsurile confruntând ideile.
- elevii vor naviga pe internet folosind diferite motoare de căutare sau direct pe wikipedia, alte poezii ale scriitorului de Nicolae Labiș, dar şi  date despre autor (se folosesc calculatoarele conectate la internet), dar  vor avea la dispoziție și cărți ale poetului chiar în CDI.
                  Aşa cum am precizat sunt doar câteva metode  utilizate, dar ceea ce  vroiam să subliniez este faptul că în Centrul de Documentare și Informare avem la dispoziţie o diversitate de materiale şi mijloace pe care nu le întâlnim în sălile de clasă şi care vin în sprijinul atât al cadrelor didactice, dar mai ales al elevilor pentru a-i ajuta să-și formeze abilităţi necesare în viaţa de adult. Astfel este realizat obiectivul major al învăţământului “pregătirea  tinerilor pentru viaţă ”, căci nu este suficient să îl împovărăm pe elev cu o serie de informaţii dacă acesta nu ştie să le folosească,  mai târziu în orice profesie şi-ar alege.
O altă funcție a Centrului de documentare și informare este aceea de a comunica informația scrisă (documente) publicului larg. Trebuie precizat Centrul de documentare şi informare foloseşte sistemul accesului liber la raft, cu asigurarea condiţiilor de spaţiu, mobilier şi securitate adecvate.
Pentru o activitate eficientă de comunicare a documentelor, profesorul documentarist trebuie să organizeze depozitul de carte pe fonduri și colecții în funcție de specificul și  funcțiile C.D.I.-ului respectiv. Tot el trebuie să facă public și înțeles elevilor modul de catalogare și clasificare a documentelor.
În CDI, cele zece clase principale ale Clasificării Dewey, respectiv Clasificării Zecimale Universale, pot fi stabilite cu ajutorul „margaretei documentarelor”, propusă în 1983 de către CRDP din Grenoble (Franţa); culorile celor 10 petale ale „margaretei documentarelor” sunt cele utilizate astăzi în centrele de documentare şi informare franceze; acest sistem permite elevilor să repereze domeniile corespunzătoare celor 10 clase principale nu doar cu ajutorul unei cifre, ci şi cu ajutorul unei culori:
000, respectiv 0 - Generalităţi: negru;
100, respectiv 1 - Filosofie: maro;
200, respectiv 2- Religie. Mitologie: roşu;
300, respectiv 3- Ştiinţe sociale : portocaliu;
400- Limba. Lingvistica : galben ; pentru Centrele de Documentare şi Informare care utilizează CZU, clasa 4 este liberă;
500, respectiv 5 - Ştiinţe naturale: verde;
600, respectiv 6 - Ştiinţe aplicate : albastru,
700, respectiv 7 - Arta. Distracţii. Sport : roz;
800 - Literatură, respectiv 8 - Limbi. Lingvistică. Literatura : gri;
900, respectiv 9 - Istorie. Geografie: alb.

Putem trage următoarele concluzii cu privire la Centrul de Documentare și Informare:

- trebuie să asigure accesul liber la informație a elevilor și membrilor comunității locale;
- trebuie să dezvolte capacitatea de relaționare și comunicare a tinerilor în vederea integrării în societate.
BIBLIOGRAFIE

1. Anexa 1 OMECT nr. 5689/20.10.2008, Regulamentul de organizare și funcționare a Centrelor de Documentare și Informare (CDI);
2. Centrul de Documentare şi Informare. Alba Iulia, 2002;
3. Clasificarea Zecimală Universală. Ediţie prescurtată. Tabele şi index alfabetic. Bucureşti, 1995;
4. Fișa cadru a profesorului documentarist;
5. Ordinul MEC nr. 3328/8.03.2002;
6. Regulamentul de organizare și funcționare a centrului de documentare și informare (CDI), 2005;
7. Statutul profesorului documentarist.

         Teritoriul comunei Domneşti, judeţul Argeş se află situat pe cursul mijlociu al Râului Doamnei, la 24 km – distanţă de Munţii Făgăraş şi 40km de vârful Moldoveanu, în partea de nord a judeţului. Are o aşezare avantajoasă din punct de vedere economic, fiind situată la distanţa de 45 km de Piteşti, oraşul de reşedinţă al judeţului şi 24 km faţă de oraşele Câmpulung Muşcel şi Curtea de Argeş.
  Localitatea Domneşti aparţine din punct de vedere geomorfologic unei depresiuni intracolinare în zona de contact a subcarpaţilor Getici cu Podişul Getic, ea făcând trecerea de la relieful de deal la relieful de podiş.

FACTORI CE INFLUEȚEAZĂ FLORA ȘI FAUNA

Din punct de vedere geologic, teritoriul studiat este de vârstă levantină şi cuaternară, alcătuit din nisipuri, pietrişuri şi argile care stau discordante pe argilele şi marnele daciene.
În partea de nord a teritoriului, argilele şi marnele daciene, sunt scoase la zi, ele constituind materialul pe care se formează solurile actuale şi asupra cărora acţionează procesele de modelare a reliefului.
Depresiunea intracolinară Domneşti prezintă atât aspecte de deal cât şi de podiş, relieful acestui teritoriu se caracterizează prin culmi cu înălţimi de peste 600m, înşeuări largi şi înguste, suprafeţe structurale şi cueste, terase şi luncă. Acestea atestă o mare intensitate a agenţilor externi grefaţi pe un fond litologic şi structural foarte variat. Rolul principal a revenit Văii Râului Doamnei care a sculptat un culoar larg de vale.
La zona de contact se formează cele şapte muşcele aşezate de la est la vest pe culmi paralele străbătute de la nord la sud de ape permanente. Muşcelele sunt dealuri rotunjite cu înclinare sudică, acoperite cu fâneaţă şi pajişti naturale.
         Acestea au fost împădurite altădată, dar din nevoie de a asigura păşunatul şi fânul necesar animalelor, localnicii le-au defrişat. Acest proces de defrişare a condus la declanşarea degradărilor de teren.
          Fondul creat de relief a condus şi la diversificarea condiţiilor climatice. Aşezarea fizico-geografică a depresiunii îi conferă un topoclimat temperat continental de adăpost, favorabil pomiculturii şi creşterii animalelor.
Verile nu sunt prea calde, temperatura medie a lunii celei mai calde variază între 18°C şi 23°C, iar iernile nu sunt aspre cu temperatura medie în luna cea mai rece care variază între 2° şi 3°C.
Precipitaţiile care cad în această zonă sunt satisfăcătoare agriculturii, climatul este umed cu rare perioade secetoase.
Vânturile nu sunt puternice, cea mai mare cantitate de aer se scurge pe direcţia nord-sud pe valea Râului Doamnei.
Apele din zonă au un regim hidrologic permanent determinat de volumul precipitaţiilor. Maximele se înregistrează primăvara prin topirea zăpezilor din bazinul hidrografic al Râului Doamnei şi a regimului de dezgheţ, iar vara ploile au un caracter torenţial.
          Ca zonă de contact, depresiunea Domneşti are o economie de tip muşcele, caracterizată prin elemente de pomicultură asigurată prin plantaţii masive de pomi fructiferi cu soiuri de mare productivitate.

FLORA ŞI FAUNA

Pe teritoriul comunei Domneşti flora şi fauna au suferit modificări esenţiale datorită intervenţiei antropice. De asemenea prin caracterele sale ea atestă interferenţa condiţiilor specifice munţilor şi dealurilor.
1. Flora
Vegetaţia lemnoasă pe teritoriul comunei Domneşti este reprezentată prin păduri de stejar întâlnite pe poduri şi pantele sudice, pădurile de fag întâlnite pe pantele cu expoziţie nordică, nord-vestică şi nord-estică. Pădurea de fag reprezintă vegetaţia spontană defrişată destul de târziu (începutul secolului al XX-lea).
În locul fagului s-au instalat mesteacănul (Betula verrucosa) şi arinul, specii hidrofile venite de pe versanţii văilor, pe podul teraselor, atraşi de excesul temporar de apă rămas neutilizat în urma defrişării. La exemplarele rămase pe podul terasei se constată efectele: uscăciunile de care suferă în perioadele calde. Vegetaţia lemnoasă se mai completează cu: ulmul (Ulmus compestris) jugastrul (Acer campestre), carpenul (Carpinus batalus), plopul (Populus nigra şi Populus alba), frasinul (Fraxinus excelsior), teiul (Tilia cordata), sângerul (Cornus sanguinea) şi alunul (Corilus avellana).
Pe lângă aceste specii care alcătuiesc pădurea , sporadic se întâlnesc specii de măr, păr şi cireş sălbatic.
Plopul, arinul, salcia şi răchita se observă de regulă în pădurile de zăvoi din lumea Râului Doamnei, pe văi cu umiditate multă sau la baza versantului cu expoziţie nordică şi sud-vestică.
        Pădurile de stejar în cadrul teritoriului nostru sunt situate pe ambele versante ale Râului Doamnei, în punctele: Dealul Cărbune, Aninoasa şi Priboi în vest şi Lăncioi, Podul lui Curcă, Podul Lepii şi la Schiopu în est.
Creşterea animalelor, o veche ocupaţie a locuitorilor din această zonă a atras după sine defrişarea unor suprafeţe de păduri pentru a fi transformate în păşuni naturale. Acestea sunt situate mai ales pe versantul vestic, pe podul terasei 4 în Dealul Cărbune, Aninoasa şi Mălăişte.
În scopul valorificării resurselor subsolului (cărbune) s-a defrişat şi pădurea de stejar din punctul „La Şchiopu” dar pentru menţinerea echilibrului biologic în cadrul depresiunii Domneşti au fost plantate circa 52 ha cu diferite specii de răşinoase în Deal şi Valea Rudei.În total, pădurile au ocupat o suprafaţă de 407,91 ha, în 1975.
În afara terenurilor ocupate cu păduri şi pomi fructiferi se întâlnesc terenuri cu fâneaţă alcătuite din vegetaţie ierboasă ca: (Festuca pseudovima), ţepoşica (Nordus strictă), zâzania, timoftica, golomăţul, tremurătoarea, trifoiul alb şi roşu, sulfina, ghizdeiul, lucerna, măzărichea, coada calului, rogozul, ştevia, piciorul cocoşului, măcrişul, busuiocul sălbatic, pătlagina.
Pe areale microdepresionare cu exces de apă se întâlneşte frecvent ţipirigul şi alte plante nefolositoare pentru agricultură.
Fâneţele reprezintă de regulă suprafeţele ocupate de livezile cu pomi fructiferi. Acestea sunt situate mai ales pe versantul estic în punctele: Muşcel, Treime, Podul lui Vlădic, Podul lui Curcă, Podul Lepii, Pârîul Radei, iar pe versantul vestic în „Deal” şi Aninoasa. Din suprafaţa agricolă, fâneţele ocupă 295,20 ha, iar păşunile 173,58 ha.
Însumând suprafaţa de 188,49 ha solurile arabile sunt răspândite pe terenuri foarte mici datorită pantei accentuate, cele mai multe soluri fiind pretabile pentru livadă, fâneaţă şi păşune.
          2. Fauna
          Fauna ce caracterizează zona comunei Domneşti se încadrează în fauna pădurilor de foioase unde se întâlnesc vieţuitoarele din regiunile montane şi cele de stepă. Întâlnim deci elemente specifice de pădure, - printre care mistreţul şi viezurele, iar dintre mamiferele de pradă, lupul, vulpea, pisica sălbatică – şi specii pătrunse din silvostepă, ca iepurele, fie din etajul răşinoaselor, ca veveriţa, jderul, căprioara. În ultimul timp unele din aceste animale au dispărut din zonă.
Din pădurile de răşinoase coboară uneori cerbul şi ursul, în mod cu totul sporadic, acestea alcătuiesc elemente de interes vânătoresc deosebit de preţuite. Dacă în unele ţări ale Europei aceste animale au dispărut prin vânătoarea neraţională, în ţara noastră au fost create crescătorii de urşi pentru popularea pădurilor. Astfel în cadrul Ocolului Silvic Aninoasa din judeţul nostru pe valea Bratiei se află o crescătorie de urşi, care populează pădurile când ajung la maturitate. Aceştia coboară uneori în sat aducând daune prin distrugerea livezilor a culturilor de porumb şi animalelor domestice.
Dintre păsări, mai tipice sunt: ciocănitoarea, piţigoiul, cinteza, gaiţa, vrabia, uliul, eretele, bufniţa, cucuveaua, coţofana, iar dintre cele călătoare semnalăm prezenţa cucului, pupezei, berzei, rândunicii. Se observă o reducere a numărului unor păsări cum ar fi: codiţa roşie şi coţofana.
Reptilele sunt reprezentate prin şarpele de apă, şarpele neveninos, guşterele şi batracieni.
În apa Râului Doamnei cresc peşti ca: mreana, cleanul, podetele, nisiparniţa şi verdetele.
Speciile de insecte sunt cele care sunt caracteristice zonelor de deal, care se hrănesc cu frunzele copacilor: rădaşca, cărăbuşul, croitorul, fleana, fluturi de tot felul viu coloraţi, muşte, ţânţari. Împotriva insectelor dăunătoare precum şi a bolilor pomilor fructiferi şi pădurilor s-au luat măsuri de combatere.
           Împrăştierea insecticidelor împotriva dăunătorilor a atras după sine uneori distrugerea numărului de albine, fenomenul de polenizare a avut de suferit, iar producţia de fructe a fost redusă. În ţara noastră au intrat în vigoare în ultimii ani legiferări stricte în legătură cu combaterea eroziunii solului, cu protecţia mediului ambiant, cu lupta împotriva poluării aerului şi apelor.

Bugetul reprezintă transpunerea în mărimi financiare a scopului şi obiectivelor unei organizaţii. Prin intermediul bugetului o unitate şcolară sau o structură şcolară cuprinsă în aria de responsabilitate a unei autorităţi locale poate decide cum îşi poate aloca resursele în vederea atingerii obiectivelor. Bugetul trebuie să reprezinte un plan pentru direcţionarea tuturor resurselor aflate la dispoziţia organizaţiei: timp, resurse umane, resurse fizice; resursele financiare reprezintă doar un aspect al bugetului, iar documentul de buget, exprimat în termeni financiari, face parte din planul anual integrat al unităţii şcolare, care este un plan managerial. Procesele de bugetare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, dintre care menţionăm doar următoarele: anualitea, echilibrul şi publicitatea.
Este important pentru managementul de la diferite niveluri să ţină cont, în momentul în care se iau decizii, de conexiunile care există - în special între rezultatele ce se obţin şi obiectivele stabilite - şi de faptul că pentru a ajunge la aceleaşi rezultate, deciziile financiare pot fi diferite. Procesul de alocare a resurselor trebuie să aibă în vedere o perioadă fixă de timp, de regulă anul bugetar sau anul fiscal; unele procese de alocare a resurselor se pot prelungi pe o perioadă de timp mai mare de un an, fiind necesare bugetele multianuale, de regulă pentru proiectele de investiţii. Orice proces financiar din învăţământ  conţine următoarele etape: Construirea bugetului,  Alocarea resurselor financiare, Managementul financiar operaţional - derularea operaţiilor financiar-contabile şi monitorizarea lor, Evaluarea rezultatelor şi efectelor obţinute (prin audit şi inspecţie); măsuri de corecţie (reacţie).
Un buget poate fi:
- echilibrat, dacă veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- în deficit, dacă cheltuielile prevăzute sunt mai mari decât veniturile; este un caz puţin probabil în sistemul românesc, întrucât nici o cheltuială nu se poate efectua decât după constituirea sursei iar modalităţile de finanţare a deficitelor utilizate în economie (împrumuturi la bancă etc.) nu sunt aplicabile în şcoli; la limită, toate cheltuielile "în plus" trebuie suportate de către cei care le-au angajat;
- în excedent, dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile; în acest caz, dacă banii rămaşi provin din fonduri publice ei se pierd (se returnează), iar dacă provin din venituri proprii, ei se pot constitui ca o sursă de finanţare pentru alte activităţi sau programe, sau pot fi economisiţi şi vor fi introduşi ca venituri în bugetul anului următor sau vor fi păstraţi "în rezervă" pentru situaţii neprevăzute.
La nivelul unităţii şcolare, bugetarea se realizează în condiţiile existenţei unor standarde şi a unor costuri normative, care să fie folosite într-un cadru legal adecvat şi cu structuri de gestiune a informaţiei strict necesare - ceea ce încă este un deziderat în momentul de faţă; se realizează pentru cheltuielile de bază, precum şi pentru fonduri (numite "granturi") care se distribuie şcolilor pe criterii de echitate (şcoli sau zone defavorizate), sau de performanţe deosebite (bonificaţii).  Pentru această a doua categorie, şcolile întocmesc, de exemplu, propriile scheme de plăţi de merit sau definesc, împreună cu autorităţile locale, reguli privind angajarea personalului şi pentru plata unei părţi din salarii, implicând comunitatea prin contribuţii reglementate la nivel local sau voluntare.
Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile în drept ale statului în scopul implementării politicilor publice, sub aspectul lor financiar; acest proces se desfăşoară într-un cadrul juridic bine definit.
Principalele surse ale bugetului unităţii şcolare sunt:
a. Alocaţiile de la bugetul central al statului şi alocaţii de la bugetele locale reprezintă cele mai importante surse de finanţare.
b. Veniturile proprii ale unităţilor şcolare - provenite din formarea continuă, cercetarea ştiinţifică, consultanţa de specialitate, taxele de studii, taxele administrative, producţie şi servicii etc.; menţionăm că banii proveniţi din aceste surse au acelaşi regim de fonduri publice.
c. Programe naţionale şi internaţionale - de reabilitare a şcolilor, de relansare a învăţământului rural; de reformă a învăţământului preuniversitar etc.;
d. Alte resurse - donaţii, sponsorizări etc.

Prof. NICUȚ OVIDIU GEORGE
Liceul Tehnologic „Petre Ionescu Muscel”
Domnești - Argeș