Lucrarea analizează, într-o abordare integrată teoretico-aplicativă, managementul resurselor umane în învățământul preuniversitar din România, evidențiind procesele esențiale de recrutare, selecție, evaluare, formare continuă și motivare a personalului didactic, în corelație cu cadrul legislativ actual și cu impactul digitalizării asupra performanței organizaționale.

Totodată, printr-un studiu de caz realizat într-o unitate de învățământ liceal din mediul rural, sunt analizate concret practicile manageriale și provocările specifice acestui context, fiind formulate concluzii și recomandări menite să contribuie la eficientizarea managementului resurselor umane și la creșterea calității actului educațional.

Prof. Ovidiu George NICUȚ

LICEUL TEHNOLOGIC „PETRE IONESCU MUSCEL”

DOMNEȘTI - ARGEȘ

     În ultimii ani, dinamica sistemului a adus în prim-plan o serie de provocări concrete: fluctuația numărului de elevi, reorganizarea claselor, modificarea numărului de ore alocat anumitor discipline și, nu în ultimul rând, discuțiile privind creșterea normei didactice. Toate aceste elemente au exercitat o presiune reală asupra încadrării personalului, generând riscuri de mobilitate, restrângeri de activitate sau fragmentări ale catedrelor. Într-un asemenea context, rolul managerului nu mai poate fi unul reactiv, ci trebuie să devină strategic.

     Experiența managerială a demonstrat că una dintre cele mai eficiente soluții pentru asigurarea stabilității instituționale este investiția constantă în formarea profesională a cadrelor didactice. Nu este vorba doar despre participarea formală la cursuri, ci despre o orientare clară spre dobândirea de competențe noi, relevante pentru nevoile reale ale școlii. În mod particular, încurajarea cadrelor didactice de a dobândi a doua sau chiar a treia specializare s-a dovedit a fi o măsură cu impact major.

      Prin această abordare, cadrele didactice nu doar că își consolidează statutul profesional, dar dobândesc și o flexibilitate crescută în ocuparea normei didactice. Posibilitatea de a preda discipline înrudite sau complementare, pentru care există calificare certificată, permite constituirea unor catedre complete și evitarea situațiilor de fragmentare sau de reducere a activității. În același timp, această diversificare a competențelor contribuie la creșterea calității actului educațional, întrucât profesorul capătă o perspectivă interdisciplinară și o capacitate mai mare de adaptare la cerințele elevilor.

     Din punct de vedere al managementului resurselor umane, orientarea cadrelor didactice spre formare continuă a fost realizată prin consiliere directă, prin facilitarea accesului la programe de formare acreditate și prin corelarea nevoilor individuale cu nevoile instituției. Această abordare a avut un efect concret: în contextul presiunilor generate de posibila creștere a normei didactice, unitatea noastră a reușit să evite, în mare măsură, mobilitățile de personal. Cadrele didactice au avut posibilitatea să își completeze norma în interiorul școlii, valorificând specializările dobândite, ceea ce a condus la menținerea stabilității colectivului.

    Un alt aspect relevant este acela al siguranței profesionale. Într-un sistem în continuă schimbare, stabilitatea nu mai poate fi garantată exclusiv de o singură specializare. Profesorul care deține competențe multiple, certificate, are nu doar șanse mai mari de a-și păstra norma didactică, ci și o poziție profesională mai solidă în cadrul instituției. Această realitate a fost asumată și promovată la nivel managerial, încurajând dezvoltarea unei culturi organizaționale bazate pe adaptabilitate și responsabilitate profesională.

     În mod firesc, această diversificare a competențelor nu trebuie privită ca o diluare a identității profesionale, ci ca o consolidare a acesteia. Profesorul rămâne specialist în domeniul său de bază, dar își extinde aria de competență în mod legitim, prin formare acreditată, ceea ce îi permite să răspundă mai eficient cerințelor sistemului. În același timp, unitatea de învățământ câștigă în flexibilitate și coerență, putând gestiona mai eficient resursa umană disponibilă.

     Rezultatele acestei abordări se reflectă nu doar în stabilitatea încadrării, ci și în climatul organizațional. Cadrele didactice manifestă un nivel mai ridicat de încredere profesională, sunt mai deschise către colaborare și mai receptive la schimbare. Într-un mediu în care incertitudinea poate genera tensiuni, existența unor soluții concrete și a unei direcții clare contribuie la menținerea echilibrului instituțional.

     În concluzie, managementul resurselor umane în învățământul preuniversitar nu mai poate fi conceput în absența unei strategii coerente de formare profesională. În contextul actual, marcat de schimbări structurale și de presiuni asupra normelor didactice, dezvoltarea competențelor cadrelor didactice reprezintă nu doar o investiție în calitatea educației, ci și o garanție a stabilității instituționale. Printr-o abordare responsabilă și anticipativă, școala poate transforma aceste provocări în oportunități reale de dezvoltare.

Bibliografie:

Bush, T. (2011). Theories of Educational Leadership and Management. London: Sage Publications.

Fullan, M. (2014). The Principal: Three Keys to Maximizing Impact. San Francisco: Jossey-Bass.

Leithwood, K., Harris, A., & Hopkins, D. (2020). Seven Strong Claims about Successful School Leadership. School Leadership & Management.

Hargreaves, A., & Fullan, M. (2012). Professional Capital: Transforming Teaching in Every School. New York: Teachers College Press.

Iucu, R. B. (2006). Managementul și gestiunea clasei de elevi. Iași: Polirom.

Joița, E. (2000). Management educațional. Iași: Polirom.

Gherguț, A. (2016). Educația incluzivă și pedagogia diferențiată. Iași: Polirom.

    Învățământul tehnologic are un avantaj structural major în raport cu alte filiere: caracterul său aplicativ. Pentru elevii cu cerințe educaționale speciale, dificultățile apar adesea în zona abstractizării, a înțelegerii conceptelor teoretice complexe și a menținerii unui ritm susținut de învățare. În schimb, activitățile concrete, vizuale și repetitive, specifice domeniilor tehnice, facilitează învățarea prin experiență directă. În acest sens, specializările din domeniul mecanicii oferă un teren deosebit de favorabil integrării, întrucât presupun manipularea de obiecte, observarea directă a fenomenelor și realizarea de produse sau lucrări cu finalitate practică.

    În domeniul mecanicii, formarea competențelor se bazează pe operații clare: măsurare, asamblare, demontare, identificarea pieselor, utilizarea sculelor și respectarea normelor de securitate. Aceste activități pot fi adaptate relativ ușor pentru elevii cu CES prin simplificarea sarcinilor și prin organizarea etapizată a activității. De exemplu, într-o lecție de atelier privind identificarea componentelor unui motor, elevului cu dificultăți de învățare i se poate solicita inițial doar recunoașterea vizuală a pieselor principale, folosind imagini sau modele reale, înainte de a i se cere să explice funcționarea acestora. În locul unei cerințe complexe, sarcina este fragmentată în pași mici, accesibili.

    Un alt exemplu relevant îl constituie activitatea de măsurare cu șublerul sau micrometrul. Pentru un elev cu CES, profesorul poate demonstra operația de mai multe ori, poate utiliza marcaje vizuale pe instrument și poate permite repetarea exercițiului până la formarea deprinderii. Evaluarea nu va viza precizia absolută de la început, ci progresul realizat de elev în utilizarea corectă a instrumentului. În acest mod, se evită descurajarea și se consolidează încrederea în propriile capacități.

     În cadrul lucrărilor practice de tip montaj-demontaj, elevii cu cerințe educaționale speciale pot fi integrați eficient în echipe de lucru, unde li se atribuie roluri clare și limitate ca volum și complexitate. De exemplu, într-o activitate de demontare a unui subansamblu mecanic, elevul poate avea sarcina de a colecta și organiza piesele, de a le ordona în funcție de dimensiune sau de a utiliza unelte simple sub supraveghere. Acest tip de implicare contribuie nu doar la dezvoltarea competențelor tehnice, ci și la formarea abilităților sociale, precum cooperarea și respectarea regulilor de lucru în echipă.

      Un aspect esențial în integrarea elevilor cu CES în domeniul mecanicii îl reprezintă siguranța. Activitățile din atelier implică riscuri, iar elevii pot avea dificultăți în anticiparea consecințelor sau în respectarea strictă a instrucțiunilor. În acest context, profesorul trebuie să acorde o atenție sporită instruirii privind normele de protecție a muncii, utilizând metode adaptate: demonstrații repetate, afișe vizuale, reguli formulate simplu și clar, verificări frecvente ale înțelegerii. De asemenea, este necesară supravegherea constantă și adaptarea sarcinilor astfel încât să nu expună elevul la riscuri inutile.

     Din punct de vedere didactic, integrarea eficientă presupune adaptarea conținuturilor și a ritmului de predare. În domeniul mecanicii, noțiuni precum toleranțele, ajustajele sau calculele tehnice pot fi dificil de înțeles pentru unii elevi cu CES. În aceste situații, accentul trebuie mutat de la formalismul teoretic la aplicabilitatea practică. De exemplu, în locul unui calcul abstract al toleranței, elevului i se poate arăta concret cum două piese se potrivesc sau nu, folosind modele reale. Astfel, învățarea devine intuitivă și ancorată în realitate.

     Evaluarea trebuie să reflecte această abordare diferențiată. În locul testelor scrise standardizate, pot fi utilizate probe practice, observația directă, fișe de lucru adaptate sau portofolii de activitate. Un elev cu cerințe educaționale speciale poate demonstra competență prin realizarea corectă a unei operații simple, chiar dacă nu poate formula teoretic principiile care stau la baza acesteia. Recunoașterea acestor forme de progres este esențială pentru menținerea motivației și pentru evitarea marginalizării.

    Integrarea nu este însă exclusiv o problemă de metodă didactică, ci și una de cultură organizațională. Climatul clasei și atitudinea colectivului influențează decisiv reușita procesului. În atelierele de mecanică, unde activitățile sunt frecvent realizate în echipă, elevii învață să colaboreze și să își distribuie sarcinile. În acest context, profesorul are rolul de a preveni etichetarea sau excluderea și de a promova respectul reciproc. Experiența arată că, atunci când sunt bine ghidați, colegii devin un sprijin real pentru elevii cu CES, facilitând integrarea acestora.

     Pe termen lung, avantajele integrării în învățământul tehnologic, în special în domeniul mecanicii, sunt semnificative. Elevii dobândesc competențe concrete, utile pe piața muncii, chiar dacă nivelul lor de performanță este diferit de cel al colegilor. Formarea unor deprinderi precum utilizarea uneltelor, respectarea instrucțiunilor de lucru sau realizarea unor operații simple poate constitui baza unei inserții profesionale reale. În acest sens, școala își îndeplinește rolul fundamental de a pregăti individul pentru viață, nu doar pentru evaluări.

     În concluzie, integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale în învățământul tehnologic, cu referire particulară la domeniul mecanicii, este un proces care solicită competență pedagogică, flexibilitate și responsabilitate. Nu este suficientă simpla prezență a elevului în clasă sau atelier; este necesară o adaptare reală a demersului educațional, astfel încât acesta să poată învăța, să se dezvolte și să își valorifice potențialul. Printr-o abordare coerentă și profesionistă, învățământul tehnologic poate deveni un model de bună practică în educația incluzivă.

Bibliografie selectivă

Ministerul Educației. Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023.
Gherguț, A. (2016). Educația incluzivă și pedagogia diferențiată. Iași: Polirom.
Vrășmaș, E. (2010). Integrarea și incluziunea copiilor cu cerințe educaționale speciale. București: Pro Humanitate.
UNICEF (2013). Educația incluzivă – suport de curs pentru cadre didactice.
OECD (2019). Inclusive Education Policy Review.

La ceas de Zi Națională, vă transmit gânduri de prețuire și recunoștință. În fiecare cancelarie, în fiecare clasă, în fiecare dimineață grăbită, munca noastră continuă țese tăcut viitorul copiilor României. Suntem, poate fără să o spunem des, urmașii unei tradiții care a ridicat țara prin școală, credință în oameni și puterea exemplului.

Vă doresc să aveți puterea de a rămâne statornici, inspirați și demni, așa cum au fost dascălii de altădată, cei care au format caractere și au aprins lumini în vremuri mai grele decât ale noastre. Fie ca fiecare elev să vă vadă așa cum sunteți cu adevărat: modele, sprijin, repere.

La mulți ani, România!
La mulți ani, dragi colegi!
Să ne fie ziua de azi prilej de mândrie și responsabilitate, iar zilele ce vin să ne găsească uniți, încrezători și neobosiți în menirea noastră.

În tăcerea profundă a inimii, când zgomotul lumii se domolește, sufletul caută hrana cea adevărată – și o găsește în post. În tradiția creștin-ortodoxă, postul nu este o simplă dietă sau un exercițiu ascetic; este o înnoire, o lucrare tainică a pocăinței și o cale de apropiere de Dumnezeu. Este vremea când trupul tace, pentru ca sufletul să cânte.
Ce este postul în Ortodoxie?
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Postul este maica sănătății.” Dar sănătatea de care vorbea el nu era doar cea a trupului, ci mai ales cea a sufletului. Postul este o lucrare duhovnicească, o jertfă tăcută a voinței omului, un mijloc de curățire, de despătimire și de luminare lăuntrică.
Biserica ne învață că postul nu înseamnă doar abținerea de la anumite alimente, ci și înfrânare de la păcat, de la gândurile rele, de la cuvintele ce rănesc și de la faptele întunecate. Este un exercițiu de răstignire a egoismului și de înviere a iubirii. De aceea, orice post adevărat este însoțit de rugăciune, milostenie și pocăință sinceră.
Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel – Tradiție vie a Bisericii
Unul dintre cele patru posturi mari din anul liturgic ortodox este Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, numit adesea și Postul de vară. El începe în lunea de după Duminica Tuturor Sfinților și se încheie pe 29 iunie, ziua în care Biserica îi prăznuiește pe cei doi mari corifei ai apostolilor.
Originea acestui post se pierde în negura veacurilor, fiind menționat încă din primele secole creștine. Sfinții Părinți au rânduit acest post ca pregătire pentru marea sărbătoare a celor care, prin sânge și mărturisire, au întemeiat Biserica lui Hristos pe pământ. Sfântul Petru, pescarul devenit „piatra” credinței, și Sfântul Pavel, prigonitorul transfigurat în apostolul neamurilor, sunt chipuri de foc și jertfă, adevărați dascăli ai pocăinței și misionari ai Adevărului.
Acest post este, în mod tradițional, mai blând decât cel al Paștilor sau al Crăciunului, însă esența sa rămâne aceeași: curățirea și apropierea de Dumnezeu prin nevoință și smerenie.
O chemare pentru omul de astăzi
Într-o lume grăbită, saturată de imagini, zgomote și opulență, postul vine ca o pauză sfântă, ca o „resetare” duhovnicească. El este răspunsul tainic al inimii la chemarea lui Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.”
Pentru omul contemporan, postul poate părea o absurditate sau o povară inutilă. Dar pentru cel care a gustat din dulceața liniștii postului, din limpezimea minții rugătoare și din pacea care urmează înfrânării, el devine o comoară.
Postul este un act de libertate, nu de constrângere. Este alegerea de a spune „nu” lumii, pentru a spune „da” lui Dumnezeu. Este o formă de înțelepciune veche, testată de timp, care ne învață echilibrul, răbdarea, disciplina și compasiunea.
Concluzie – O chemare la înnoire
Așadar, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel este mai mult decât o tradiție. Este un dar. Este o scară duhovnicească pe care urcăm, pas cu pas, spre lumină. În tăcerea postului se aud mai clar pașii lui Hristos. În foamea trupului se simte mai acut dorul de Cer. Iar în osteneala sufletului înflorește, tainic, bucuria.
Postul nu este lipsire, ci îmbogățire.
Nu este durere, ci vindecare.
Nu este tăgadă a lumii, ci chemare la esență.
Să-l ținem, așadar, cu evlavie și cu dragoste. Și să ne rugăm Sfinților Apostoli Petru și Pavel să ne întărească pe cale, ca și noi, într-o bună zi, să putem spune cu Sfântul Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, credința am păzit...”

Pr. Prof. Ovidiu-George NICUȚ
Liceul Tehnologic ,,Petre Ionescu Muscel " Domnești, Argeș

„Un copil, un profesor, un creion și o carte pot schimba lumea.” – Malala Yousafzai
Ziua Învățătorului nu este doar o sărbătoare simbolică; este, sau ar trebui să fie, o zi de reflecție națională asupra unuia dintre cele mai delicate și decisive roluri dintr-o societate: cel al dascălului.
Ca director de școală, am privilegiul, dar și responsabilitatea, de a privi în ochii celor care duc zilnic, adesea în tăcere, povara unui ideal. Fie că poartă titulatura de învățător, fie că sunt profesori, acești oameni se aseamănă printr-un lucru esențial: ei formează suflete și modelează caractere. Ei stau la temelia fiecărui destin.
Dascălul român, din toate timpurile, a fost un slujitor al luminii. Dar dascălul de astăzi – și nu exagerez spunând aceasta – este un erou discret într-un război nevăzut.
O profesie nobilă, dar tot mai devalorizată
Într-o societate a vitezei și superficialului, în care „influencerii” dictează aspirațiile tinerilor, dascălul pare uneori o piesă de muzeu: respectat în discursuri, dar uitat în realitate.
Se vorbește mult despre „reforma educației”, dar puțin despre refacerea demnității profesorului. În tăcere, el este adesea marginalizat. Remunerația este, în multe cazuri, nedemnă față de efortul depus. Legislația e instabilă, presiunile administrative cresc, iar societatea a început să uite un adevăr simplu: dacă nu prețuim dascălul, pierdem viitorul.
Lipsa respectului – o rană adâncă
Tot mai des, colegii mei îmi spun că nu îi mai doare doar oboseala, ci modul în care sunt tratați. Pentru unii elevi, dascălul nu mai este o autoritate, ci o țintă ușoară pentru ironie, refuz sau chiar agresiune verbală.
Să te prezinți zi de zi în fața unor tineri care, uneori, nu mai văd în tine un model, ci o piedică, cere o putere sufletească pe care nu o poți învăța din nicio carte metodică.
Și totuși, dascălul vine. Intră în clasă cu aceeași grijă. Își începe lecția cu același ton calm. Speră. Suflă peste jarul demnității, cu speranța că într-o zi, focul respectului se va reaprinde.
A fi dascăl azi înseamnă să te lupți cu invizibilul
Nu doar elevii, ci și părinții, uneori, devin adversari în loc de aliați. Orice greșeală este judecată aspru, iar meritele trec neobservate. Sunt părinți care vin la școală nu să întrebe „Ce pot face pentru copilul meu?”, ci „De ce i-ați dat notă mică?”
A fi dascăl azi înseamnă să te lupți nu doar cu materia greoaie, ci cu dezinteresul, cu nepăsarea, cu rețelele sociale care „îi educă” pe elevi înaintea ta.
Și totuși, dascălul nu renunță. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu vrea să lase baltă o generație care încă are nevoie de el.
O chemare care nu apune
Învățătorul pune temelia. Profesorul clădește peste ea. Împreună, creează podul dintre copilărie și maturitate. Învățătorul are mâinile aspre de la multele bastoane de matematică și bastonașe de caligrafie, profesorul are privirea adâncă de la atâtea priviri goale cărora încearcă să le redea conținut.
Sunt doi oameni, două etape, dar o singură misiune: formarea OMULUI.
Astăzi, cu emoție, dar și cu sinceritate, spun:
La mulți ani, dascălule!
Să nu te lași descurajat de vremuri.
Să nu uiți că ești ultima redută între copilul nostru și prăpastia ignoranței.
Să nu uiți că sfințenia meseriei tale nu vine din salariu, ci din sufletul fiecărui copil care îți va mulțumi, poate, abia peste ani.
Cu prețuire,
Peof. Ovidiu-George NICUȚ
Director, Liceul Tehnologic ,,Petre Ionescu Muscel'' Domnești Argeș

Prof. Ovidiu-George NICUȚ
Director al Liceului Tehnologic „Petre Ionescu Muscel”

Într-o perioadă în care școala românească se află într-o continuă tranziție, una dintre temele cele mai arzătoare ale dezbaterii publice este legată de descentralizarea angajării personalului didactic. Inițiativa, aflată în stadiul de propunere, prevede ca decizia privind selecția profesorilor să nu mai aparțină exclusiv Ministerului Educației prin concurs național, ci să fie transferată către unitățile de învățământ, prin intermediul directorilor și consiliilor de administrație.

Ca manager al unei unități de învățământ tehnologic, aflată la confluența dintre formarea profesională, incluziunea socială și șansele reale la angajare ale tinerilor, privesc această posibilă reformă cu maturitate, prudență și simț al răspunderii. În mod firesc, descentralizarea aduce oportunități de adaptare la contextul local, dar totodată ridică semne de întrebare privind echitatea, transparența și calitatea actului educațional.

Autonomie cu rost sau libertate riscantă?

Pe hârtie, descentralizarea înseamnă încredere acordată școlii: fiecare unitate își cunoaște specificul, nivelul elevilor, profilul comunității, așadar ar putea alege cadre didactice compatibile cu aceste realități. În cazul liceelor tehnologice, unde provocările sunt majore – abandonul școlar, lipsa motivației, necorelarea curriculei cu piața muncii – selectarea unor profesori implicați, empatici și inovatori poate face diferența între eșec și reușită.
Este, însă, România administrativă suficient de pregătită pentru o astfel de mutare? Ce garanții avem că selecția profesorilor nu va deveni prizoniera intereselor locale, politice sau personale? Se poate garanta că deciziile nu vor fi influențate de criterii subiective, părtinitoare ori chiar corupte?

Argumente pentru descentralizare:

Flexibilitate și adaptare: Un liceu din mediul rural sau dintr-o zonă industrială în reconversie are nevoi educaționale diferite față de o școală centrală din oraș. Un director bun știe să selecteze profesori potriviți comunității.
Responsabilizare managerială: Dacă directorii sunt puși în poziția de a selecta cadrele, răspunderea lor crește. Nu mai pot invoca decizii „de sus” ca scuză pentru eșecuri locale.
Reducerea birocrației: Se elimină pașii formali ai examenelor naționale, uneori rigide, care nu reflectă întotdeauna vocația didactică reală. Se încurajează dialogul direct între candidat și comunitate școlară.

Argumente împotriva descentralizării:

Politizarea învățământului: Există deja avertismente din partea unor rectori și ONG-uri educaționale că „fiul primarului” sau „verișoara consilierului local” ar putea deveni profesori fără competențe reale, dar cu susținere politică.
Inegalități între școli: O școală rurală defavorizată va avea dificultăți reale în atragerea profesorilor bine pregătiți. Se creează astfel un cerc vicios: școala slabă nu atrage profesori buni, iar profesorii slabi nu redresează școala.
Lipsa culturii evaluării: În multe școli nu există practici consolidate de selecție obiectivă, bazată pe interviuri relevante, portofolii sau probe de predare. Pericolul subiectivismului e real.

Ce e de făcut?

Ca director și dascăl, cred în puterea comunității de a se autoguverna, dar și în necesitatea veghei morale și profesionale. Dacă descentralizarea va deveni realitate, Ministerul Educației trebuie să păstreze un cadru general riguros, cu standarde clare, comisii mixte, transparență în decizii și, mai ales, formare managerială solidă pentru directorii de școli.
Totodată, trebuie consolidată cultura meritului și a vocației. Angajarea unui cadru didactic nu este un simplu contract de muncă – este o chemare, o misiune în slujba copiilor și a viitorului unei națiuni.

Concluzie:

Descentralizarea, în sine, nu este nici bună, nici rea. Totul depinde de oamenii care o aplică și de valorile care stau la temelia ei. Dacă vrem școli vii, relevante și adaptate timpurilor, atunci trebuie să construim nu doar politici, ci caractere.
În acest sens, liceul tehnologic poate fi un teren fertil pentru reformă, dar și un teren minat dacă nu există viziune, vigilență și virtute. Căci acolo unde se clădește cu adevăr și curaj, chiar și din ruine se poate ridica o cetate.

Reflecții ortodoxe la Ziua Internațională a Familiei – 15 MAI

În tăcerea caldă a unei seri de primăvară, când glasul cucului vestește viața și iarba se închină sub pașii celor care trudesc pământul, inima creștinului se întoarce spre începuturi. Spre Acasă. Spre familie – cuibul în care sufletul omului învață să iubească, să rabde, să spere și să se jertfească.
Ziua Internațională a Familiei nu este doar o sărbătoare de calendar, ci un strigăt ceresc adresat omului modern: întoarce-te la rânduială, căci numai în rânduială e binecuvântare!

Dumnezeu – Ziditorul Familiei

Familia nu este o invenție socială, nici un rezultat al convenției umane, ci o rânduială dumnezeiască, așezată dintru început în creație. „Și a făcut Dumnezeu pe om..., bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți, și umpleți pământul.” (Facere 1, 27-28)
Căsătoria, în Ortodoxie, nu este un contract, ci o taina sfântă, o chemare la comuniune și jertfă. Nu întâmplător, Hristos a binecuvântat nunta din Cana Galileii, a prefăcut apa în vin, dând semn că iubirea adevărată preschimbă banalul în binecuvântare. Familia este, prin urmare, prima Biserică, unde soțul este preotul casei, iar soția – inima iubitoare, purtătoare de lumină și răbdare.

Nașterea de prunci – misiune sfântă, nu opțiune

Într-o lume care slăvește confortul, autonomia și plăcerea, pruncul a devenit povară, nu binecuvântare. Dar Evanghelia nu se schimbă: „Femeia se va mântui prin nașterea de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință. în iubire, și în sfințenie” (I Timotei 2, 15).
A da viață nu e o alegere, ci o slujire în fața lui Dumnezeu. A primi un copil în casă e a primi Însuși viitorul unei națiuni. Fiecare prunc adus pe lume e o sămânță de lumină, o făgăduință că binele va continua să respire în lume.

Familia – cetate împotriva desfrânării

Azi, familia e lovită din toate părțile: relativizarea rolurilor, promovarea unor false identități, desființarea rânduielilor firii, batjocorirea castității și a fecioriei. Se propagă o cultură a trupului fără suflet, a iubirii fără jertfă, a libertății fără adevăr.
Dar noi, creștinii ortodocși, știm că dragostea nu este pasiune, ci cruce. Familia nu este locul unde fugi de durere, ci spațiul unde durerea se sfințește prin răbdare și rugăciune. Trupul nu e stăpân, ci slujitor al sufletului. Orice iubire care nu-L are pe Hristos în centru, se stinge ca o candelă fără untdelemn.

Familia creștină – școală de sfințenie și cetate a neamului

În familia creștină se învață iertarea, ascultarea, jertfa, smerenia – acele virtuți care nu se predau la catedră, ci se respiră din aerul casei. Acolo se zidesc caractere tari, gata să înfrunte furtunile vieții.
Și acolo se naște și conștiința națională: în familie învățăm limba română cu rugăciunea „Tatăl nostru”, acolo auzim pentru prima dată despre Neam, despre jertfa înaintașilor, despre datoria față de cei care au fost și față de cei care vor veni.

Întoarcerea la rânduiala lui Dumnezeu

Familia modernă, în goana ei după plăcere și confort, a pierdut busola. Divorțul a devenit banal, concubinajul e numit libertate, iar păcatul – opțiune personală. Dar sufletul omului, chiar rătăcit, tânjește după pace. Și acea pace nu se află decât în rânduiala lui Dumnezeu.
Întoarcerea la familia tradițională nu este regres, ci restaurare a firescului. Nu este o luptă împotriva cuiva, ci o luptă pentru sufletul nostru. Să nu ne rușinăm de valorile străbune! Căci ele sunt singurele care ne țin în picioare ca popor și ca Biserică.

De Ziua Internațională a Familiei, nu avem nevoie de lozinci, ci de mărturisire. Să ne întoarcem cu inimă curată spre icoana familiei: tată muncitor, mamă rugătoare, copii crescuți în frică de Dumnezeu, bunici povățuitori, casa unită în post și rugăciune.
Numai așa vom rezista. Numai așa vom înflori din nou, ca Neam și ca Biserică.
Iar acolo unde este o astfel de familie, acolo este cerul coborât pe pământ.

Pr.Prof. Ovidiu-George NICUȚ

O Reflexie asupra Jertfei pentru Credință și Neam

În ziua de 14 mai, România își aduce omagiu celor care, în vremea regimului comunist, au suferit și au murit în închisorile și temnițele din întreaga țară. Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din Temnițele Comuniste, potrivit Legii nr. 127/2017, este o dată în care ne adunăm nu doar pentru a comemora victimele regimului totalitar, ci și pentru a reflecta asupra jertfei lor. Acești martiri au pătruns în adâncurile suferinței, nu doar din iubire pentru Dumnezeu, dar și din datoria de a apăra demnitatea umană și libertatea credinței, fiind lumina care a răzbit în întunericul unei perioade de prigoană.
În această zi de cinstire, ca preot și profesor, am datoria să amintesc că acești martiri nu au murit în van. În fața celor mai cumplite chinuri fizice și psihice, aceștia au rămas neclintiți în credința lor, oferindu-și viața pentru a păstra focul pur al ortodoxiei și al spiritualității românești. Este o datorie de suflet să pomenim acești martiri, nu doar în cadrul Sintei Liturghii și al rugăciunii, ci și prin fapte, prin păstrarea memoriei lor vii în inimile noastre și în educația tinerei generații.
Județul Argeș, pământul binecuvântat al tradițiilor ortodoxe, este martor la multe dintre aceste suferințe. La Pitești, acolo unde în închisoarea care poartă numele orașului, au avut loc unele dintre cele mai cumplite forme de tortură și indoctrinare forțată. Experimentul Pitești, cum a fost el cunoscut, a fost un capitol negru din istoria României, în care zeci de tineri au fost supuși unor metode inumane, menite să-i transforme într-o umbră a ființei lor, negându-le chiar identitatea religioasă și națională.
Acești tineri, unii dintre ei provenind din familii de preoți sau având o vocație profund religioasă, au fost transformați în simboluri ale jertfei pentru Hristos și pentru națiune. În fața torturii, mulți dintre ei nu au cedat, iar în numele dragostei pentru Dumnezeu și pentru credința în adevărul și demnitatea umană, au ales moartea în locul trădării. Astfel, Pitești devine, în memoria noastră colectivă, un loc sacru, un loc al martirajului ortodox, acolo unde și astăzi, în liniștea unui oraș modern, ecourile suferinței și ale jertfei lor răsună în sufletele celor care nu uită.
Ca profesor, sunt dator să înțeleg și să împărtășesc comunității din care fac parte lecția dată de acești martiri. Ei nu sunt doar victime ale unui regim, ci sunt exemple vii de curaj spiritual, de nădejde în viața veșnică, de iubire față de aproapele și față de țară.
Ca preot ortodox, dar și ca fiu al acestui pământ argeșean, nu pot să nu pomenesc cu durere, dar și cu mândrie sfântă, Închisoarea Pitești – acel „Golgota românească”, unde s-a pus la încercare nu doar trupul, ci însăși ființa lăuntrică a omului. Acolo, sub teroarea așa-numitului „experiment de reeducare”, suflete tinere au fost frânte, dar nu învinse.
În ciuda suferinței și a umilinței îndurate, aceștia nu au renunțat niciodată la credința lor în Dumnezeu și în valoarea neamului lor. Iar jertfa lor nu a fost zadarnică, pentru că, prin aceasta, au ajutat la păstrarea unei națiuni demne și libere, cu rădăcini adânc înfipte în iubirea față de Hristos și față de tradițiile noastre.
Părintele Gheorghe Calciu, el însuși întemnițat, spunea: „Temnița mi-a fost școală, rugăciunea mi-a fost hrană, iar Hristos – fratele meu de celulă.” Ce taină mai mare decât aceasta? Să fii bătut, chinuit, umilit – și totuși, în inimă să-L porți pe Hristos, Care S-a lăsat pironit pentru iubirea oamenilor?
În Pitești, dar și în Aiud, Gherla, Jilava, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat – s-a scris cu sânge o altă Filocalie. Nu cu condei de cerneală, ci cu lanțuri, cu lacrimi și cu rugăciune în șoaptă. Acești martiri, tineri legionari sau bătrâni țărani, preoți sau profesori, nu și-au trădat credința. Ei sunt sarea pământului, „lumina care luminează în întuneric, și întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1,5).
Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al iubirii răstignite, afirma: „Acolo unde Hristos este alungat, suferința devine locul întâlnirii cu El.” Iar temnițele comuniste, prin paradoxul lor, au devenit chilii, unde rugăciunea se înălța mai fierbinte decât în catedrale.
În fiecare an, prin rugăciune și prin cinstirea acestor martiri, ne îndreptăm privirea și inimile spre veșnicia lor, îngăduindu-le să fie lumină pentru noi, pentru copiii noștri și pentru toate generațiile viitoare. Păstrând viu acest cult al memoriei, aducem nu doar respect față de cei care au suferit, dar și recunoașterea faptului că martirii din temnițele comuniste au fost, și rămân, mărturii ale biruinței luminii în fața întunericului, ale adevărului în fața minciunii și ale iubirii în fața urii.
Prin urmare, pe 14 mai, în fața sfintelor icoane și în rugăciune, să ne amintim de acești martiri și să-i facem părtași în sufletele noastre, ca noi să purtăm mai departe fiorul credinței și al adevărului, pe care aceștia ni l-au lăsat ca moștenire sfântă. Să nu uităm niciodată, că prin sacrificiul lor, România este mai puternică, iar Ortodoxia, vie în inima națiunii, continuă să lumineze calea celor care doresc să urmeze adevărul în Hristos.
„Nu te teme de cele ce ai să pătimești... Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2, 10).

Pr.Prof. Ovidiu-George NICUȚ

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ieșirea 20, 12)

Respectul și cinstirea părinților și a vârstnicilor, poruncă divină

Anunțarea temei
Azi, dragii mei, vom vorbi despre importanța și obligația noastră de a ne cinsti părinții, bunicii și pe toți vârstnicii în general.
Tratarea
Iubirea specială pentru părinți deschide drumul către cinstirea – adică, duioșie și respect în același timp – destinată vârstei bătrâne.
Nu este vorba numai de propriul tată și de propria mamă. Este vorba de generația actuală și de generațiile care o preced. Îngrijirea bătrânilor implică un timp și un spațiu de conviețuire în care pot să apară conflicte între generații; sunt necesare îngăduința, răbdarea și dragostea pentru a depăși aceste situații speciale.
,,Cinstire” este un cuvânt bun pentru a încadra acest domeniu de restituire a iubirii către persoanele aflate la vârstă înaintată. Adică, noi am primit iubirea părinților, a bunicilor și acum noi le restituim această iubire lor, bătrânilor, bunicilor. Astăzi, noi am redescoperit termenul „demnitate”, pentru a indica valoarea respectului și a îngrijirii vieții oricui. Aici, demnitate echivalează substanțial cu cinstire: a cinsti pe tatăl și pe mama, a cinsti pe bătrâni înseamnă a recunoaște demnitatea pe care o au. Obligația respectului față de părinți este o condiție pentru care noi, cei tineri, putem trăi fericiți ani mulți pe pământ așa cum ne-a poruncit Dumnezeu prin Revelația directă supranaturală atunci, când Moise a primit Tablele Legii. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ieșirea 20, 12)
Să ne gândim bine la această frumoasă formă a iubirii care este cinstirea. Însăși îngrijirea bolnavului, sprijinirea celui care nu este autosuficient, garanția întreținerii, pot să fie lipsite de cinstire. Cinstirea ajunge să lipsească atunci, când grija față de cel neputincios este percepută ca o obligație, în loc să se fie însoțită de delicatețe, afecțiune, duioșie și respect. Nu se poate vorbi de iubire sau cinstire când slăbiciunea este reproșată, și chiar pedepsită, ca și cum ar fi o vină, sau atunci, când devine un motiv pentru derâdere și agresivitate. Se poate întâmpla în familie, în casele de îngrijire, precum și în birouri sau în spații și locuri diverse. Atitudinea de suficiență – și chiar de disprețuire – față de vârsta bătrână, față de slăbiciunile sale și de precaritățile sale, produce lucruri oribile. Această disprețuire, care-l necinstește pe bătrân, în realitate ne necinstește pe noi toți și dacă eu îl necinstesc pe bătrân mă necinstesc pe mine însumi.
   Relaţia cu părinţii noştri după trup este una cu totul specială. Prin ei, Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi ne-a adus pe pământ. Dumnezeu Însuşi se numeşte cu numele de Tată. Paternitatea divină merge până într-acolo încât covârşeşte pe cea biologică: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepăda, a ne rupe cu totul de tată sau de mamă. Chiar şi cuvântul spus după crearea femeii, întărit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 şi Marcu 10, 7), cum că „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relaţiilor cu părinţii, ci o evocare a unităţii la care sunt chemaţi bărbatul şi femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînţeles). O dovadă e că între poruncile Decalogului se află şi aceasta, cea de a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieşirea 10, 12). 
În familie, copiii trebuie să aibă respect atât față de părinți, cât și față de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste față de cei mai mici, să-i ajute și să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubește pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. 
În Noul Testament, întâlnim afirmaţii ale Mântuitorului care ar putea sminti pe un cititor mai superficial sau neiniţiat în viaţa creştină. Există pasaje de genul: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36); „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă (...) nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Ele nu contrazic porunca de a cinsti pe părinţi, pe care Hristos o reiterează în predicile sale. Aici aflăm o primă limită a supunerii sau a respectului datorat celor ce ne-au născut şi crescut. Orice credincios este dator a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Cu alte cuvinte, nu putem invoca dragostea pentru părinţi, pentru a nu asculta de Dumnezeu sau pentru a face păcatele la care ne-ar îndemna aceştia.
Mai există o limită a ascultării de părinţi, dincolo de cea evaluată din perspectiva relaţiei cu Dumnezeu. Odată ajuns la maturitate, pe ,, picioarele sale”, cum se mai spune, şi mai ales dacă se căsătoreşte, omul nu mai este dator a asculta de părinţii săi aşa cum o făcea la 5 sau la 15 ani. Adică el datorează, în continuare tot respectul şi cinstea cuvenite părinţilor, dar copiii adulţi pot impune limite, fără ca acestea să constituie încălcări ale poruncii divine. Spre exemplu, putem lua decizii cu privire la profesie, la modul în care ne creştem copiii, la orice alte alegeri pe care le avem de făcut în viaţă. Dacă părinţii ne dau un sfat, îi ascultăm, dar întotdeauna trebuie să rămână la latitudinea noastră decizia finală. Mai ales când este vorba de lucruri ce privesc viaţa noastră de familie. De altfel, este recomandabil ca părinţii să evite, pe cât posibil, a interveni în viaţa de familie a copiilor lor căsătoriţi şi să ia aminte la cuvintele ce se rostesc la slujba cununiei, anume că „rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor”. Rugăciunile sunt esenţiale, sfaturile sunt opţionale şi trebuie oferite mai ales atunci când o cer copiii în mod expres.
Misiunea părinților se termină odată cu aranjarea fiilor lor. Dar și după aceasta, copiii lor le datorează respect și numai acea dragoste care li se cuvine părinților. Nu vreau să spun prin aceasta că nu trebuie să-și iubească părinții, ci mai întâi, între ei să aibă multă dragoste, iar apoi să-și  iubească și părinții. Să se iubească între ei atât de mult, încât din belșugul dragostei lor să dea și părinților lor, împreună cu tot respectul și recunoștința cuvenită. Iar dragostea lor să fie nobilă, încât fiecare soț să poarte grijă, cât poate de mult, de părinții celuilalt.

Unii părinţi au tendinţa de a şantaja emoţional pe copiii lor ajunşi la vârsta maturităţii, solicitând o atenţie exagerată şi dreptul de a interveni în deciziile personale ale acestora. Acest lucru nu este sănătos şi părinţilor trebuie să li se explice, cu pace şi în duh de rugăciune, că există anumite limite în relaţie. Sigur, nu trebuie să se treacă în extrema cealaltă, neglijând pe părinţi. Mântuitorul atrage atenţia asupra acestui aspect unora dintre fariseii timpului său: „Căci Moise a zis: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta», şi «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească». Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o” (Marcu 7, 10-13). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi invocat ca pretext al neimplicării sau neajutorării. Porunca de a-L iubi pe El nu poate fi împlinită decât prin iubirea concretă a aproapelui nostru, mai ales a celor din familie. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că orice casnic al nostru are dreptul, cu prioritate, la a primi ajutor de la noi: „Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu” (I Timotei 5, 4).
Ca şi alte aspecte ale vieţii creştine, şi ascultarea faţă de părinţi trebuie tratată cu mult discernământ. Ea nu trebuie să fie nici absolută, nici relativizată, adaptată slăbiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică. Libertatea joacă, de asemenea, un rol important în relaţia cu mama sau cu tatăl biologic. Părinţii nu dau naştere şi cresc copii pentru ca aceştia, la maturitate, să le împlinească visurile sau să le suplinească vreo lipsă. Aceasta este o pretenţie absurdă. Copiii sunt crescuţi pentru ca, la un moment dat, să se poată desprinde de părinţi şi să-şi asume în chip liber relaţia lor cu Dumnezeu şi cu întreaga lume. Bucuria părinţilor trebuie să fie mare atunci când văd cum copiii se „rup” de ei şi îşi asumă în chip liber şi în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar această bucurie nu o pot avea decât acei părinţi care învaţă ei înşişi să (re)devină copii ai singurului Tată, Cel din ceruri.

Recapitularea temei
Pe ce se fundamentează datoria cinstirii parinților?
Din ce sentiment izvorăște cinstea față de părinți și vârstnici?
Cum este transmisă învățătura creștină despre acest subiect?
Până când trebuie să-i ascultăm pe părinți?
Ce atitudine trebuie să avem față de vârstnici, în general?
Care sunt roadele prețuirii părinților?

Asocierea temei
Pentru a înțelege importanța părinților în viata tinerilor, vă propun să citim scrisoarea unei fete către mama ei care este plecată la muncă în străinatate.

Scrisoarea unei fete către mama ei, plecată la muncă în străinătate
Iubita mea mamă,
Mi-ai spus cândva că ceea ce ți-a marcat ție existența se ascunde în frumusețea clipei în care m-ai cunoscut. Ai închis strâns ochii, ți-ai deschis larg inima și ai ascultat țipătul meu de salut către întreaga lume, ca pe cea mai frumoasă melodie din viața ta. Ți-au spus că ai o fetiță și ai iubit-o atât de mult încât din prima clipă, încât întâia îmbrățișare a fost revărsarea dragostei, tandreței și emoțiilor adunate timp de nouă luni către acel suflet mic, înconjurat de brațele tale. M-ai lipit de pieptul tău și ai simțit cum ne circulă același sânge prin vene, cum sunt desprinsă din carnea ta și cum inimile noastre vibrează în același ritm.
Te-ai bucurat atât de mult de mine, fiica ta, începând cu prima mea suflare, primul zâmbet, prima dată când m-ai alăptat, primul sărut pe creștet de la tatăl meu, primele lacrimi ale bunicilor, prima rază de lună care m-a atins în întâia noapte, prima hăinuță, primul dinte, primul cuvânt, prima dată când am mâncat cu lingurița, primul pas. Mi-ai spus cum păstrezi aceste momente ale vieții mele în inimă și cum îți vei aminti mereu de ele cu aceeași dragoste.
Știu, mamă. Îți vei aduce mereu aminte de cele pe care le-ai trăit alături de mine. Însă, rămâne ceva ce tu ai uitat. Mie mi-e imposibil să-mi amintesc aceste etape. Eram prea mică, era pe vremea netimpului din viața mea. Din păcate, rămâne o singură amintire prea trează din trecutul meu. Ziua aceea de vară, aproape ofilită, când m-ai ținut strâns în brațe și mi-ai spus:
- Mă voi întoarce, iubita mea. Promit. Să fi cuminte! Te iubește mami mult! Cel mai mult pe lume...
După o oră, bunica mi-a luat ușor palma într-a sa și am făcut amândouă cu mâna către cer, în timp ce un avion alb săgeta azurul. Două mâini, un singur mare dor: ea mamă, eu fiică, iar tu plecată în străinătate, ca să ne fie nouă mai bine...
Dorul de tine, mamă, nu are început și nici sfârșit. M-am contopit cu el în seara acelei zile de vară, când locul tău în pat a rămas liber. Și în locul brațelor tale drăgăstoase am întâlnit cearșafurile albe și reci, amorțite de singurătate sub lumina lunii. De atunci încă, deși n-aveam decât trei ani și-o vară , am înțeles că viața nu e doar așa cum îmi doresc eu să fie. Și-am plâns, pentru că o voiam pe mama...
Pe măsură ce lunile treceau, am înțeles că ești departe și nu voi putea să te văd curând. Mă sunai și-mi spuneai că muncești ca să îmi cumperi păpușa mare pe care mi-o doream de mult. Mă durea atât de tare să îți aud vocea, încât nu suportam să vorbesc prea mult cu tine. În timp ce vorbeam, îți auzeam lacrimile curgând în telefon. Și cred că și tu, pe ale mele. Mi-a fost greu în lipsa ta, mamă!....
N-ai fost la prima serbare de la grădiniță. Și nici la cea de Ziua Mamei. Acolo, pe scaunul gol care ar fi trebuit să fie al tău, mi-am așezat dorul de tine și l-am lăsat să-mi asculte el poezia pentru mama. Când ne-au spus într-o primăvară să o desenăm pe mama, toți copiii s-au străduit să le iasă cel mai frumos portret. Eu, însă, te-am desenat cu spatele. Educatoarea m-a întrebat de ce nu ți-am desenat chipul, iar eu i-am răspuns că am uitat cum arăți...
Mamă, aveam atât de mare nevoie să-ți ating fața, brațele, părul, să cresc în mirosul tău... N-ai fost cu mine în prima zi de școală, și nici de ziua mea, în fiecare an. Pe mine nu m-a așteptat niciodată mama mea să ies de la ore și să mergem acasă, cum îi așteptau mamele pe ceilalți copii. Eu nu am pictat, n-am cântat, n-am dansat și nu am alergat prin ploaie cu mama mea. Pe mine nu m-a ținut mama de mână în momentele grele și n-a fost lângă mine să-mi șteargă lacrimile. Am crescut cu un gol imens, pe care nu-l va umple nimeni vreodată. Lipsa ta, mamă, în floarea copilăriei, și-a pus amprenta asupra vieții mele...
Dar, să nu crezi că te condamn. Dimpotrivă, îți mulțumesc, pentru că ai făcut totul spre binele meu. Acolo, în țara aceea îndepărtată. Ai muncit din greu pentru a-mi asigura viitorul. Pe de altă parte, însă, mâinile tale, tocite prea devreme de munca înzecită, au uitat cum e să gătești pentru fiica ta, sau cum e să o pieptăni. Sau să o mângâi. Te-ai privat de bucuria de a-mi fi alături în copilărie, pentru a ne putea bucura împreună de un viitor fără griji. Aș fi preferat să n-am nimic din toate acestea, dar să fiu săracă lângă mama. Să trăim împreună, să ne sprijinim una pe cealaltă. Știu, mamă, că ție ți-a fost tare greu departe de mine. Și tu ai plâns, mult mai mult decât mine, de dor. Și știu că uneori le-ai fi lăsat pe toate, doar ca să te întorci acasă, la familia ta. Dar te-ai gândit la viitor și ai muncit în continuare. Of, viitorul ăsta care mi-a furat mama!...
Prea mulți oameni trăiesc pentru viitor, uitând să se bucure de prezent. Dacă prezentul meu ai fi fost tu, un prezent continuu, m-aș fi bucurat de tine, mamă, cum se bucură ceasul de timp, stelelde de noapte și zmeul de vânt. Mi-e dor de tine, mamă, neîncetat! Mi-e dor de privirea ta frumoasă, de ochii tăi care mi-au vegheat atent primii ani din viață. Mi-e dor să-mi afund capul în părul tău și să îmi umplu plămânii de mirosul tău. Dar știu că va veni și ziua întoarcerii. Ziua în care vei veni definitiv acasă și vom fi fericite împreună.  Și atunci, mă voi transforma din copilul trist într-un copil cu adevărat fericit. Mamă, te iubesc și mi-e dor de tine! Am nevoie să trăiesc sub privirea ta, să fi alături de mine. Aștept cu atât de multă ardoare ziua când te vei întoarce acasă! Tu ești soarele meu. Ce păcat că eu sunt luna...
Hai să ne unim odată pentru totdeauna într-o eclipsă totală de...dor!
Cu iubire, fiica ta,
Maria-Teodora-Lăcrămioara Rotărescu (14 ani)
Pogoanele, Buzău.

Generalizarea și aplicarea
După toate cele prezentate, înțelegem că respectul, cinstea și grija fată de părinți și vârstnici în general sunt o obligație morală pe care noi, tinerii, o avem față de ei.
Însuși Mântuitorul pe Cruce fiind Răstignit ne oferă un exemplu de purtare de grija pentru părinți atunci când o lasă pe Fecioara Maria, mama Sa, în grija Apostolului Său iubit.. „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.” (Ioan 19, 26-27)

Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1997
2. Ps Sebastian, Pilde Vechi & Pilde Noi, vol I, Ed. Episcopiei Slatinei și Romanaților, Slatina 2020
3. Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti IV – Viața de familie, ed. Evanghelisimos, București 2023
4. Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti I – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, ed. Evanghelisimos, București 2023
5. Papa Francisc, World Day for Grandparents and the Elderly, 2022, traducere de pr. Mihai Pătrașcu, Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
6. Pr Constantin Sturzu - Până când suntem datori a asculta de părinţii noştri?, doxologia.ro
7. Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti IV – Viața de familie, ed. Evanghelisimos, București 2023, pag.143