Proiectul a primit finanțare prin programul Erasmus+, Acțiunea Parteneriate strategice în domeniul educației şcolare, cu scopul principal de a crea instrumente educaționale, resurse și metodologii pentru educația media, de a promova jurnalismul ca instrument de învățare, astfel încât tinerii să fie sensibilizați față de problemele societății și să fie dotați cu acele competențe care să-i stimuleze să se implice mai mult și mai eficient în dezbaterea publică.
Ideea de bază de la care s-a plecat a fost aceea că jurnalismul oferă un pretext pentru ca școlile să poată fi mai eficiente în realizarea educației pe componentele: alfabetizare media, gândire critică și învățare culturală.
Derularea proiectului a fost afectată de situația de forță majoră Covid-19. Două întâlniri internaționale s-au desfășurat înainte de blocarea mobilităților și transferarea cursurilor în online, după care a intervenit pandemia, iar sistarea cursurilor față în față a creat și în proiect o perioadă de blocaj care ne-a obligat să transferăm schimburile de experiență în mediul online, pe platforma eTwinning, iar activitățile de pilotare pe platformele Zoom, Classroom și pe orice alt canal de comunicare care se întâmplă să mai fi funcționat ca școală. Termenul de finalizare al proiectului a fost prelungit cu 10 luni, până la 30 iunie 2022. Două mobilități cu elevi s-au realizat după ce școlile și mobilitățile europene s-au redeschis. La final, ne aflăm în situația de a ne dori să facem auzite într-un mediu mai larg mesajele pe care le-am considerat importante cu privire la ceea ce ar trebui să fie educația media. 
Ne permitem să începem mai întâi cu prezentarea unor aspecte pe care le considerăm importante cu privire la educația media, rezultate din reflecțiile, analizele și activitățile pedagogice desfășurate în proiectul nostru.
Când ne-am implicat ca instituție în acest proiect european, nu aveam decât perspectiva aceasta idealistă a compatibilității dintre nevoile de formare ale elevilor de la clasele umaniste, interesul lor pentru producția literară, nevoia ca ei să-și găsească un context în care să poată afla mai multe despre acest domeniu și să se pregătească pentru o eventuală carieră în jurnalism… Dar, pandemia, pe care am pomenit-o deja, precum și interacțiunea cu alte culturi și abordări ale educației media, ne-au schimbat pe parcurs reflecțiile, așteptările s-au nuanțat diferit față de punctul de pornire, precum și perspectivele noastre asupra educației media.
Aș porni de la 3 constatări făcute în rapoartele de analiză efectuate la începutul proiectului, când căutam exemple de bună practică în mediul local/ național:
1. Un prim moment de uimire a fost trăit atunci când, cercetarea efectuată asupra exemplelor de bună practică românești în domeniul media literacy (alfabetizare media), am descoperit că educația media în România era frecvent confundată cu alfabetizarea digitală: să învățăm să folosim suporturi digitale, să ne formăm competențe digitale. Să fim utilizatori. Nimic sau prea puțin despre cum să le folosim corect, etic, cum să le folosim astfel încât să nu devină dușmanii noștri, despre cum să ne protejăm în mediul online. Subiecte precum: respectarea drepturilor de autor, respectarea dreptului la imagine, responsabilitatea creatorului de mesaj nu erau deloc sau erau foarte slab reprezentate în cursurile de formare ale profesorilor și chiar mai puțin în lecțiile elevilor.
• Formările pentru profesori în domeniul educației media se concentrau, într-o pondere covârșitoare, strict pe formarea competențelor digitale, și foarte puțini furnizori de formare, în general provenind din rândul asociațiilor de jurnaliști, aduceau în discuție componenta etică și cea de analiză critică. De asemenea, educația interculturală, acolo unde era abordată bine, era abordată separat de alfabetizarea media și de gândirea critică.
• Dacă ne uităm spre conținutul programelor de formare, spre ceea ce se face la școală în activitățile cu elevii, remarcăm faptul că, acolo unde și când se mai face așa ceva, se învață despre a utiliza internetul, despre a utiliza diferite canale de comunicare, despre a face neapărat, despre a face frumos (emoție, metaforă, figuri de stil), despre curajul de a face și despre estetica făcutului, insistându-se din ce în ce mai puțin pe conținut. Forma aproape că a înlocuit conținuturile.
• Cât se învață în școală despre responsabilitatea creatorului de produse media?: Ce este permis să spunem? Cum este permis să o facem? Cine este receptorul? Cum ne raportăm la receptorul mesajului? – Un produs, și instrumentele media intră în această categorie, trebuie furnizat cu tot cu instrucțiunile de utilizare... Or asta nu s-a prea făcut la noi.
2. Al doilea aspect care s-a relevat în analize a fost separarea domeniilor, abordarea feliată. Acolo unde și când erau atinse elemente necesare ale educației media se făcea fragmentar, la discipline diferite, pe componente paralele, ca și cum nu ar avea vreo legătură între ele. Digitalizarea, educația pentru valori democratice, educația etică își țineau liniștite discursurile lor paralele, părând că totul merge bine.
3. Al treilea aspect, care s-a relevat în reflecțiile la clasă, are în vedere greșeli în abordarea educațională a gândirii critice:  Conceptul de gândire critică nu era și nu este nici astăzi înțeles corect de toată lumea, unii confundându-l cu critica, și ducându-l la extrem în critică agresivă, deșănțată, la limita umilirii interlocutorului; neînțelegerea diferenței dintre fapte și opinii.
... Și a venit pandemia...
• Aruncați pe internet, să utilizăm – de formatorii în domeniul digital, aruncați în societate să fim liberi - de către profesorii de socio-umane, stimulați să spunem ce gândim, liber, în spirit aparent democratic am fost puși în situația să gestionăm o situație dificilă și complexă (afectiv, politic, economic) fără a avea cu noi și scutul de apărare potrivit: cum analizezi? Cum receptezi un mesaj media? Cum distingi între fapte și opinii și cum le procesezi pe fiecare în parte? Cum menții respectul față de celălalt, față de valori diferite de ale tale și totodată respectul față de propria persoană?
Am pus o sumedenie de întrebări, dar nu am de gând să dau și răspunsuri. Nu suntem încă în momentul acela de limpezire în care să se poată spune exact cum s-a ajuns la nevoia de acum de a ne închide urechile, ca să nu mai auzim informațiile și de a ne închide gura, ca să nu mai intrăm în conflict cu nimeni.

Analizele premergătoare eforturilor noastre de a crea resurse pentru educație media ne-au indicat diferențe semnificative între modul și amploarea cu care aceste aspecte sunt abordate în școlile din lume și modul de abordare sau anvergura din școala românească. Înțelegând că instrumentele media au nevoie nu doar să fie utilizate, dar și normate pe considerente de etică și prevenire a impactului personal sau social negativ, școala românească are nevoie să se repoziționeze față de acest subiect important.

Concluzia cu care rămânem după această experiență Erasmus este aceea că educația media în școală este o necesitate și că resursele educaționale pentru această componentă educațională necesită optimizări semnificative în vederea poziționării lor în acord cu o corectă receptare a ceea ce înseamnă alfabetizare media, gândire critică și învățare culturală.

DISCLAIMER

Conţinutul prezentului material reprezintă responsabilitatea exclusivă a autorului, iar Agenţia Naţională şi Comisia Europeană nu sunt responsabile pentru modul în care va fi folosit conţinutul informaţiei.