Proiectele de  parteneriat educaţionale vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăli şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .
Pentru a-şi dezvolta complet şi armonios personalitatea, copilul are nevoie de afecţiunea părinţilor, aceasta reprezentând condiţia fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al psihicului său. Un climat de familie echilibrat, netensionat, sănătos asigură dezvoltarea armonioasă a tuturor laturilor personalităţii copilului: afectivitate, voinţă, caracter. Familia este prima colectivitate care îşi pune amprenta pe caracterul omului şi, în acelaşi timp, cea dintâi şcoală ce pune temelia viitoarei personalităţi.
Îmbinarea eforturilor educative din familie şi  din şcoală este nu numai recomandabilă, ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au de înfruntat alte şi alte probleme care  se ivesc la o altă categorie de vârstă  şi care se repetă la generaţiile următoare. Şcoala are ca sarcină identificarea situaţiilor problematice din familiile copiilor, dirijarea pe cât posibil a strategiilor educative în favoarea elevului şi conştientizarea că relaţia de colaborare şcoală- familie nu poate duce decât la obţinerea de performanţe şcolare.
În relaţia scoală-famile trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de simpatie şi admiraţie reciprocă, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre şcoală, elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de manifestare. Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relaţiei şcoală-elev-familie este necesar de abordat un stil empatic de comunicare între părţi, trebuie transpus în psihologia mentală a elevului astfel încât să se producă o apropiere între părţi, păstrând însă o neutralitate necesară şi un echilibru constant şi permisiv.
Colaborarea dintre şcoală şi familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul educaţional propus, printr-o relaţie de echivalenţă dintre şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală. Numai prin eforturi comune şi conjugate ale tuturor factorilor implicaţi în educarea civică şi morală a tinerilor elevi se va ajunge la o ridicare a calităţii comportamentelor cetăţeneşti ale tinerilor în contextul noii Uniuni Europene, fără graniţe, fără obstacole şi restricţii.
Bibliografie:
1. Cerghit Ioan, Neacşu Ioan, Negreţ Dobridor Ioan, „Prelegeri pedagogice”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
2. Robu Maria, „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008;
3. Nicola Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000 ;
4.  Pescaru Băran Adina, „Parteneriat în educaţie”,Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004;
5. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint, Bucureşti, 2000;              
6. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007;
7. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002