Cartea lui Mircea Martin ’’George Călinescu și complexele literaturii romane’’ se raportează la cultura națională și la destinul literar artistic al poporului român, fiind poate singura carte din timpul comunismului care pune în discuție în mod lucid și echidistant, problema identității naționale, volumul fiind o încercare de reacreditarea a ideii naționale.
Structurată în opt capitole care se subordonează Părtii I- Sensul Tradiției, cartea debutează cu un Argument în care este evidențiată, chiar de autor,  menirea ei: „ Cartea aceasta nu se va situa la mijloc între două excese contrare ci, pe cât îi va sta în putință, deasupra și în afara lor” , anunțând privirea obiectivă și detașată a criticului.
Dacă în Prolog, exceptând „complexele” pe care le va aborda și analiza autorul, este enunțată ideea că în spațiul literaturii, al culturii noastre discuțiile în jurul tradiției s-au purtat cu o ardoare care în alte părți a fost demult epuizată, ca și problema specificului național și a raporturilor cu universalitatea, în final în Încheiere parțială-Sensul Tradiției, autorul apreciază că „Tradiționalismul călinescian nu este câtuși de puțin unul fără ferestre și patriotismul criticului nu se reduce la atât” , exemplu acestuia putând fi elocvent din perspectiva faptului că la Călinescu patriotismul nu se confundă nici cu tradiționalismul, nici cu iubirea pentru tradiție, nici cu evlavia față de trecut.
Mircea Martin identifică nouă „complexe“: „complexul“ originii umile, „complexul“ existenței periferice, „complexul“ întîrzierii față de Occident, „complexul“ discontinuității, „complexul“ ruralității, „complexul“ începutului continuu, „complexul“ imitației, „complexul“ absenței capilor de serie (pp. 56-63), la care „[…] se adaugă cel puțin încă unul, care le însoțeș¬te și le agravează pe toate: «complexul» lipsei de audiență, datorat circulației strict naționale a limbii române“ (p. 64).
Mircea Martin consideră că aceste «complexe» au în spate o suită de alte problematici, cum ar fi problema specificului național, discuțiile legate de tradiție , promovarea valorilor autohtone dar și căutarea obsesivă a identității, referitor la  care Sorin Alexandrescu spune „Iată de ce, a fi și a rămâne român e marea temă a unei culturi care trebuie întotdeauna să se gândească pe sine în termenii, uneori îngusti, ai supraviețuirii” .Totodată , la originea acestor «complexe» se află nu doar ”constatarea unei inegalități dar și a unei anumite neputințe.Un sentiment al inaccesibilului, al intangibilului învăluie conștiința inferiorității”
Potrivit criticului „ avem de-a face cu un «complex» atunci când în cuprinsul sau în urma judecății defavorabile apar exagerări, respectiv, diminuări ale proporțiilor reale, restricții ori generalizări abuzive , încercări compensatoare în alte planuri, sau pur și simplu, răsturnarea planurilor ca atare și mai ales a criteriilor. «Complexul» se recunoaște însă nu numai prin deformările propuse, ci și printr-o anumită repetabilitate  obsesională”
Prezența acestora se poate observa nu doar în manifestările lor propriu-zise ci și în încercările de a le ascunde sau de a le depăși. De exemplu, Nicolae Iorga „neînduplecat tradiționalis și specifist” , nu are nicio ezitare în a recunoaste împrumuturile făcute de literatura română Occidentului, pe care le interpretează ca pe un mod de a ține pasul cu literatura europenă și de a se încadra culturii acesteia. Același Iorga însă gasește în literatura română „urmele unei dezvoltări independente, anticipări ale unei direcții autohtoniste pe care nu va osteni niciodată să o pună în lumină.”
Observând că literatura română a secolului al XVIII-lea își găsește surse de inspirație în folclor și istoria națională, concluzionează că „În felul acesta suntem puțin mai departe decât acel Apus, căruia în tot ce scrie veacul al XVIII-lea preocuparea națională îi lipsește aproape cu desăvârșire” . Aici, remarcă Mircea Martin, trecând peste eroarea conținută de afirmația anterioară- preromantismul și romantismul se inspiră din folclor și trecutul istoric în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea¬ in Anglia și Germania – felul în care Călinescu încearcă să iasă de sub auspiciile unui complex de inferioritate resimțit de întreaga literatură. Totodată, simte nevoia de a sublinia faptul că istoria literaturii române nu se confundă cu istoria complexelor ei, iar faptul că se insistă asupra lor este pentru” a se descoperi resorturi eficiente în ordinea creației culturale și relevante(…) pentru o istorie a mentalităților” .
La întrebarea „Care sunt complexele literaturii române?”, adresată retoric, autorul face o observație, aceea că mai întâi ar trebui să stabilim dacă acestea decurg  numai din raportarea la Europa Occidentală sau dacă relațiile de cultură cu Bizanțul nu provoacă aceleași reacții.
Astfel, observă că autorii secolului al XVII –lea  se îndreaptă către umanismul greco-latin ce conține date despre originea noastră etnică, pe când cei din secolul al XVIII-lea adaugă și surse moderne celor antice, începând practic procesul de europenizare-o dată cu Revoluția de la 1848.Europenizarea se face prin „luminare”, pașoptiștii găsind puncte de sprijin în trecut fără a o lua de la început, schimbarea fiind una remarcabilă nu doar la nivel social ci și prin ideologia pe care o promovează „noul umanism de factură iluministă și romantică”  Mircea Martin face observația că, dacă la începuturile culturii noastre  principiile umanismului oriental se puteau concilia cu cele ale umanismului occidental, opoziția dintre „un bizantinism instituționalizat… și noileorientări intelectuale este câț se poate de netă” , ceea ce explică saltul de la „vechi” la „modern”, la care se adaugă „adoptarea formulelor beletristice și asimilarea valorilor estetice autonome” 
Având în vedere că înainte de secolul al XIX-lea au existat cel puțin două mișcări de descoperire a Europei și că aceasta coincide cu descoperirea propriei noastre identități, „«complexele» culturii și cu deosebire ale literaturii române devin «complexe» ale integrării europene, ale specificării, ale afirmării unei diferențe”
Luând ca punct de reper faptul că la început specificarea se confunda cu integrarea, descoperirea înrudirilor cu latinitatea occidentală a constituit în epoca vremii, un act de diferențiere. Așadar, își face simțită prezenta „ complexul” originii umile, pentru a cărui depășire cronicarii aruncă spre Apus ideea latinității, idee preluată și aprofundată de Şcoala Ardeleană, care constituie și un mod de atenuare a sentimentului de izolare, al „existenței periferice” Condiția periferică se materializează în complexul existentei periferice, ce implică și depărtarea de un centru spiritual, aspect ilustrat în scrierile vremii prin termenul înluntru  -care desemna spațiul geografic si spiritual al Europei. De exemplu, „fiii Principelui Alexandru Ipsilanti fug în 1782 „în luntru”, ajungând până la Viena, iar Vasile Pogor  pleacă in 1869 la studii, „în nuntru”,adică la Paris.”  Capitalele europene devin centrul, căminul spiritual la care intelectualitatea românească se va raporta si cu nostalgia depărtării , sinonimă uneori cu inaccesibilitatea.
Stabilizarea contactelor cu Occidentul, notează Mircea Martin, posibilitatea unei permanente comparații duc la diversificarea complexelor de inferioritate, la descoperirea altor lipsuri.Integrarea europeană se realizează acum prin sincronizare , tendintă care are particularităti specific românești, lucru explicat de E.Lovinescu prin  „excesiva diferență de nivel față de civilizația Apusului”  care va genera „ complexul întârzierii” –marcat prin sincronizarea grăbită a literaturii, înaintarea în salturi, „arderea” etapelor. Acestuia din urmă i se adaugă un  altul, cel al discontinuității , marcat prin faptul că primii noștri scriitori se raportau la tradiția occidentala, cu precădere franceză decât la cea autohtonă.
Din acesta derivă ceea ce Mircea Martin a numit complexul începutului continuu ce constă in faptul că numeroși scriitori se angajau într-o continuă activitate de  „restabilire a axelor” culturale, cum spunea Mircea Eliade. Perpetua reașezare în punctul de plecare implică un sentiment de nemulțumire față de ceea ce s-a făcut anterior. El se datorează „lacunei clasice din literatura noastră. În absența unui curent compact având o asemenea orientare, literatura română modernă oferă cazuri numeroase de tendințe programatice spre clasicism și chiar de vocații clasice singulare.”
Trecerea de la cultural la estetic are corespondent , la nivel socio-economic, trecerea de la rural la urban, prin care se înțelege „nu aparița orașelor și a vieții orășenești, ci constituirea unei civilizații citadine cu exigențe specifice”  Modelul occidental invita la o rapidă citadinizare care la noi nu s-au putut materializa, din cauza modului de viată și al mentalităților rurale, acesta fiind complexul ruralității.
Fiind o literatură tânără față de literaturile  vest-europene, care au trecut prin Evul-Mediu și Renaștere, literatura românăs-a văzut nevoită să împrumute de la acestea anumite modele și tipare, astfel că s-a născut un nou complex, cel al imitației, care  există sub forme dintre cele mai diverse. Un exemplu elocvent este programul Daciei literare sau critica  de direcție a lui Titu Maiorescu.
O formă de manifestare a acestui complex o constituie dictatuta modelelor străine, literatura și scriitorii simțindu-se în siguranță doar în preajma modelelor, ceea ce evidențiază nu doar interferența dintre cauze și efecte  ci și întâlnirea dintre complexe. Mircea Martin notează că „Tirania modelelor se exercită cel mai adesea prin teroarea nesincronizării(…) datorită întârzierii literaturii romane, șansele autorilor individuali  de a inaugura direcții ale scrisului european sunt extrem de reduse.” 
Ceea ce observă aici criticul este faptul că ne lipsesc deschizătorii de drumuri pe plan internațional, cu excepția notată a lui Tristan Tzara,  ca fondator al dadaismului,  desprinzându-se așadar complexul absenței capilor de serie, produs al unei sicronizări avansate. Unul dintre românii preocupați de faptul că nu reușim să abordăm primii anumite problematici, în diferite domenii de activitate este Mircea Eliade pentru care acest neajuns este o adevărată dramă: ”facem filologie romanică după ce s-a început în alte țări;facem folkor după ce l-au descoperit alții; facem întotdeauna după alte neamuri”
Mircea Martin mai identifică un complex, care le agravează pe toate celelalte și anume  complexul lipsei de audiență, care se datorează faptului că limba română nu este o limbă de circulație internațională. Mulți dintre scriitorii autohtoni au rămas necunoscuți sau operelor nu le –au fost traduse din cauza efectelor stilistice la care au apelat și care, traduse, nu mai produceau emoția scontată. Criticul notează în continuare cu obiectivitate că aproape toate complexele  menționate până acum pot fi considerate compleze ale izolării provinciale, izolarii geografice adăugându-se cea datorată întârzierii și cea lingvistică.
Cu alte cuvinte, distanței „în spațiu îi răspunde distanța în timp și amândurora lipsa de  audiență” . Totodată, criticul notează că aceste complexe  decurg din poziționarea față de literaturile Europei Occidentale, având în vedere că termenul de „provincie” îl implică pe cel de „centru”. Complexele literaturii au început să prindă contur de când principiul „Ex Occidente Lux” a început să restructureze cultura română.
Policentrismul câștigă tot mai mult în spațiul cultural românesc, care este unul al interferențelor, conducând la o evaluare din exterior a culturii vest-europene, dar și la evidențierea spiritualității românești. Chiar Eliade se declara împotriva tendințelor de clasificare și ierarhizare a culturilor:”Culturile și civilizațiile nu stau niciodată, între ele, în raport de inferioritate sau de superioritate (…) Fiecare are un stil aparte și noțiunea de inferior sau superior  trebuie aplicată înăuntrul acestui stil”
Aflată între obsesia unui început perpetuu și a unui monumental , de care vorbea Tudor Vianu, cultura română se menține „într-un provizorat pe care îl contrazic realizările, dar mai cu seamă disponibilitățile majore”     
Mircea Martin notează modul în care Călinescu se raportează la aceste  «complexe», evidențiind o tipologie  sumară a occidentalului și a orientalului, primul caracterizat prin „suficiența arogantă și ignorantă” iar celălalt carcaterizat prin „voluptatea de umilire”:” Ideea pe care o avem noi, românii despre străini este de așa natură că ne împiedică  de la exercitarea propriilor noastre facultăți. Bizanțul ne-a lăsat în sânge plăcerea de a ne pune capul în pulbere și de a săruta urmele tălpilorcelor mari.”  Călinescu spune că Occidentul consideră inferior și barbar tot ce se află dincolo de granițele sale, iar expresii precum „mica soră latină” , „popor brav”, „popor ospitalier”, sunt convenții pe care le respinge și ridiculizează deorece presupun un raport de forțe inegal.Complexele de inferioritate sunt transformate de Călinescu în îndemnuri sau soluții critice compensatoare, ele îl mobilizează pentru a le depăși.
Călinescu respinge complexele altora ca și orice tendință de minimalizare a culturii și literaturii române, precizând că respingerea trecutului de către noile generații vine din insuficienta lui cunoaștere.

Bibliografie :

Martin,  Mircea   G. Călinescu și complexele literaturii române,Ed Albatros, București, 1981;

Sitografie:
1.https://revistacultura.ro/nou/2014/11/mircea-martin-si-complexele-literaturii-romane/
2. https://revista22.ro/cultura/complexe-de-ieri-complexe-de-azi
3.https://www.observatorcultural.ro/articol/mircea-martin-g-calinescu-si-complexul-examen-al-complexelor/